ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2624/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 924 din 18 iunie 20.10 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta P.D.R.G., constatându-se caracterul politic al măsurii administrative aplicate lui S.A., a fost obligat Statul Român la acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de S.A. și familia sa, prin condamnarea politică a lui S.A., în cuantum de 500.000 euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, fiind respins capătul de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri bănești pentru prejudiciul material, ca neîntemeiat. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea formulată, reclamanta P.D.R.G.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat de M.F.P., solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative aplicate tatălui său, S.A. și obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral și material suferit de S.A. și familia sa, prin condamnarea politică a lui S.A., întrucât acesta a fost arestat și deținut politic timp de 6 ani, în perioada 1949-1955. A mai reținut instanța că, începând cu anul 1949 până în anul 1955, S.A. a fost supus unui regim de detenție, emițându-se pe numele său, o serie de mandate de arestare cu mențiunea de a fi reținut la dispoziția Procuraturii Militare Teritoriale București și ulterior la dispoziția Tribunalului Militar Teritorial București, pentru fapte de crimă împotriva clasei muncitoare, care interesează securitatea statului, conform art. 193 pct. 1 și art. 284 C. pen.

din 1948. Tot în același context, s-a reținut că, autorul reclamantei A.S., în calitatea sa de magistrat și avocat, membru marcant al P.N.T. Gorj, deputat pe lista P.N.T. între anii 1946-1947, membru al C.C. al P.N.T., fost director al penitenciarelor și secretar la cabinetul Ministrului Justiției, a fost arestat la data de 15 august 1949 de către lucrători ai organelor de securitate sub acuzația de crimă împotriva clasei muncitoare ce interesează securitatea statului și abia la data de 10 august 1955 a fost trimis în judecată, dar în final a fost achitat și absolvit de orice penalitate. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 luându-se în considerare consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, precum și importanța valorilor morale lezate, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile.

Cu privire la despăgubirile materiale pentru imobilele confiscate, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere este neîntemeiat, întrucât notificările formulate de către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt în curs de soluționare, iar pentru imobil nu s-a depus titlul de proprietate, decât pentru casa din Târgul Cărbunești și pentru care s-a emis Decizia nr. 1241/2009 privind acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură. Cu privire la imobilul situat în București, tribunalul a constatat că deși s-a depus titlul de proprietate petenta din brezenta cauză nu a solicitat evaluarea și identificarea imobilului, nu a formulat probe care să conducă la aprecierea cuantumului despăgubirilor, astfel că acest capăt de cerere a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei sentințe civile au formulat apel P.D.R.G., Statul Român prin M.F.P. -D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București. Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 244/A din 21 octombrie 2013 a admis apelurile formulate de pârâții Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. a municipiului București și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței civile nr. 924/18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii capătului de cerere privind despăgubirile bănești pentru daune morale, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost respins ca nefondat, apelul formulat de reclamanta P.D.R.G. împotriva aceleiași sentințe. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelurile formulate de Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București că acestea sunt fondate, întrucât suma privind despăgubirile bănești pentru daune morale acordată de prima instanță nu este corectă fiind exagerată, iar ca urmare a Deciziilor Curții Constituționale a României nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 care au declarat neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr. 221/2009 la care se adaugă și Decizia nr. 12/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, textul de lege mai sus-evocat și-a încetat efectul, astfel că, reclamanta nu mai era îndreptățită să primească despăgubirile morale solicitate.

Referitor la apelul formulat de reclamanta P.D.R.G., instanța de apel a considerat că apelul acesteia este nefondat, având în vedere că, cererea formulată nu mai poate fi primită, întrucât nu mai există temei legal pentru acordarea unor astfel de despăgubiri morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind declarat neconstituțional, iar cu privire la imobilele la care face referire apelanta s-a apreciat că nu există probe :erte din care să rezulte că acestea au fost confiscate de la autorui reclamantei, ca urmare a măsurilor cu caracter politic. Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta P.D.R.G. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea sau casarea în parte a deciziei recurate, în sensul acordării despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate sau naționalizate ca urmare a condamnării politice a tatălui recurentei-reclamante și a familiei sale, ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic aplicate acestora. Totodată, solicită și acordarea sau menținerea despăgubirilor morale cuprinse în dispozitivul sentinței nr. 924 pronunțate de Tribunalul București, precum și casarea parțială a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în ipoteza în care se va aprecia că nu au fost analizate mijloacele de probă privind acordarea despăgubirilor materiale.

Criticile aduse deciziei atacate se referă în esență la faptul că, hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar în concepția legiuitorului, nemotivarea hotărârii în care se circumscriu și prevederile art. 304 pct. 7, constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină soluția judecătorului, dar și atunci când motivarea hotărârii este insuficientă. În opinia recurentef, acest motiv de nelegalitate este aplicabil întrucât, din considerentele deciziei atacate nu reiese cu claritate rațiunea și textul de lege pe care instanța de apel Ie-a avut în vedere pentru a respinge apelul reclamantei privind capătul de cerere referitor la acordarea daunelor materiale.

De asemenea, mai susține recurenta că pentru a respinge apelul instanța s-a referit, în ceea ce privește daunele materiale și la Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, ce analizează constituționalitatea textului art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, decizie care nu are incidență asupra daunelor materiale solicitate. Din aceasta perspectivă recurenta solicită ca instanța de recurs să observe că decizia pronunțată în apel nu este motivată, în argumentarea acesteia existând contradicții privind textele aplicabile în soluționarea apelului. Cu privire la incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenta consideră că hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, aspect ce poate fi apreciat atunci când, din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, iar atunci când hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, se constată că instanța fie a încălcat textele de lege aplicabile speței în litera sau spiritul lor, fie Ie-a aplicat greșit. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. și va fi admis în considerarea următoarelor argumente: Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Acest text a consacrat principiul, potrivit căruia, hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu atrage incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către instanțele superioare.

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată. În speță, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta cuprinde sumar argumentele în sprijinul soluției pronunțate și că acestea sunt și contradictorii, încadrându-se astfel, în ipoteza avută în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului. În acest sens, motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia.

Din această perspectivă, hotărârea atacată, pronunțată în apel, cale de atac devolutivă, cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând fără echivoc că, în speță, deși se face referire la susținerile reclamantei, dovedite cu mijloace de probă ce susțin împrejurarea de fapt, conform căreia, bunurile solicitate au fost preluate abuziv din patrimoniul autorilor săi, în ultima parte a deciziei instanța de apel a considerat că, deși apelanta a depus numeroase înscrisuri în acest sens, problema nu poate fi lămurită, aspect ce denotă faptul că instanța de apel nu a cercetat cauza prin prisma actelor depuse și nu a analizat punctual motivele de apel formulate în cauză.

Mai mult decât atât, în Decizia Curții Constituționale nr. 1026/2012 se precizează faptul că "decizia curții la care s-a făcut referire - Decizia nr. 1358/2010 - nu se poate aplica ad similis și prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, întrucât natura despăgubirilor reglementate de cele două texte de lege este diferită, în sensul că lit. a) reglementează acordarea despăgubirilor pentru prejudicii morale, în timp ce la art. 5 lit. b) sunt prevăzute despăgubiri pentru prejudicii materiale, distincție ce este esențială pentru aspectul regimului juridic specific și determină lipsa de incidență a considerentelor referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție". Așa fiind, se constată că, instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită, atrăgând astfel incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., astfel încât pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3) și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta P.D.R.G. să caseze decizia atacată și să dispună trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta P.D.R.G. împotriva Deciziei civile nr. 244/A din 21 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.