ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2624/2014

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 924 din

18 iunie 20.10 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în

parte cererea formulată de reclamanta P.D.R.G., constatându-se caracterul

politic al măsurii administrative aplicate lui S.A., a fost obligat Statul

Român la acordarea de despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral suferit de

S.A. și familia sa, prin condamnarea politică a lui S.A., în cuantum de 500.000

euro în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, fiind respins capătul

de cerere prin care s-au solicitat despăgubiri bănești pentru prejudiciul

material, ca neîntemeiat.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin cererea formulată,

reclamanta P.D.R.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, reprezentat

de M.F.P., solicitând constatarea caracterului politic al măsurii

administrative aplicate tatălui său, S.A. și obligarea pârâtului la acordarea

despăgubirilor bănești pentru prejudiciul moral și material suferit de S.A. și

familia sa, prin condamnarea politică a lui S.A., întrucât acesta a fost

arestat și deținut politic timp de 6 ani, în perioada 1949-1955.

A mai reținut

instanța că, începând cu anul 1949 până în anul 1955, S.A. a fost supus unui

regim de detenție, emițându-se pe numele său, o serie de mandate de arestare cu

mențiunea de a fi reținut la dispoziția Procuraturii Militare Teritoriale

București și ulterior la dispoziția Tribunalului Militar Teritorial București,

pentru fapte de crimă împotriva clasei muncitoare, care interesează securitatea

statului, conform art. 193 pct. 1 și art. 284 C. pen. din 1948.

Tot în același

context, s-a reținut că, autorul reclamantei A.S., în calitatea sa de magistrat

și avocat, membru marcant al P.N.T. Gorj, deputat pe lista P.N.T. între anii

1946-1947, membru al C.C. al P.N.T., fost director al penitenciarelor și secretar

la cabinetul Ministrului Justiției, a fost arestat la data de 15 august 1949 de

către lucrători ai organelor de securitate sub acuzația de crimă împotriva

clasei muncitoare ce interesează securitatea statului și abia la data de 10

august 1955 a fost trimis în judecată, dar în final a fost achitat și absolvit

de orice penalitate.

În ceea ce

privește stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere

dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 luându-se în considerare

consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, precum și importanța

valorilor morale lezate, dându-se eficiență criteriului unei satisfacții

suficiente și echitabile.

Cu privire la

despăgubirile materiale pentru imobilele confiscate, tribunalul a constatat că acest

capăt de cerere este neîntemeiat, întrucât notificările formulate de către

reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt în curs de soluționare, iar pentru

imobil nu s-a depus titlul de proprietate, decât pentru casa din Târgul

Cărbunești și pentru care s-a emis Decizia nr. 1241/2009 privind acordarea de

despăgubiri pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură.

Cu privire la

imobilul situat în București, tribunalul a constatat că deși s-a depus titlul

de proprietate petenta din brezenta cauză nu a solicitat evaluarea și

identificarea imobilului, nu a formulat probe care să conducă la aprecierea

cuantumului despăgubirilor, astfel că acest capăt de cerere a fost respins ca

neîntemeiat.

Împotriva

acestei sentințe civile au formulat apel P.D.R.G., Statul Român prin M.F.P.

-D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Tribunalul București.

Curtea de Apel

București, secția a lll-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

Decizia civilă nr. 244/A din 21 octombrie 2013 a admis apelurile formulate de

pârâții Statul Român prin M.F.P. - D.G.F.P. a municipiului București și

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva

sentinței civile nr. 924/18 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul respingerii

capătului de cerere privind despăgubirile bănești pentru daune morale, fiind

menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

A fost respins

ca nefondat, apelul formulat de reclamanta P.D.R.G. împotriva aceleiași

sentințe.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut cu privire la apelurile formulate de Statul

Român prin M.F.P. - D.G.F.P. a Municipiului București și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul București că acestea sunt fondate, întrucât

suma privind despăgubirile bănești pentru daune morale acordată de prima

instanță nu este corectă fiind exagerată, iar ca urmare a Deciziilor Curții

Constituționale a României nr. 1354/2010 și nr. 1358/2010 care au declarat

neconstituționale dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a), teza I din Legea nr.

221/2009 la care se adaugă și Decizia nr. 12/2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, textul de lege mai sus-evocat și-a încetat efectul, astfel că,

reclamanta nu mai era îndreptățită să primească despăgubirile morale

solicitate.

Referitor la

apelul formulat de reclamanta P.D.R.G., instanța de apel a considerat că apelul

acesteia este nefondat, având în vedere că, cererea formulată nu mai poate fi

primită, întrucât nu mai există temei legal pentru acordarea unor astfel de

despăgubiri morale - art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, fiind

declarat neconstituțional, iar cu privire la imobilele la care face referire

apelanta s-a apreciat că nu există probe :erte din care să rezulte că acestea

au fost confiscate de la autorui reclamantei, ca urmare a măsurilor cu caracter

politic.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, reclamanta P.D.R.G. a declarat recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului, modificarea sau casarea în parte a deciziei recurate, în

sensul acordării despăgubirilor materiale pentru bunurile confiscate sau

naționalizate ca urmare a condamnării politice a tatălui recurentei-reclamante

și a familiei sale, ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic

aplicate acestora. Totodată, solicită și acordarea sau menținerea

despăgubirilor morale cuprinse în dispozitivul sentinței nr. 924 pronunțate de

Tribunalul București, precum și casarea parțială a hotărârii și trimiterea

cauzei spre rejudecare instanței de apel în ipoteza în care se va aprecia că nu

au fost analizate mijloacele de probă privind acordarea despăgubirilor

materiale.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă în esență la faptul că, hotărârea atacată nu

cuprinde motivele pe care se sprijină, iar în concepția legiuitorului,

nemotivarea hotărârii în care se circumscriu și prevederile art. 304 pct. 7,

constituie un motiv de casare nu numai atunci când nu se arată motivele pe care

se sprijină soluția judecătorului, dar și atunci când motivarea hotărârii este

insuficientă.

În opinia

recurentef, acest motiv de nelegalitate este aplicabil întrucât, din

considerentele deciziei atacate nu reiese cu claritate rațiunea și textul de

lege pe care instanța de apel Ie-a avut în vedere pentru a respinge apelul

reclamantei privind capătul de cerere referitor la acordarea daunelor

materiale.

De asemenea,

mai susține recurenta că pentru a respinge apelul instanța s-a referit, în ceea

ce privește daunele materiale și la Decizia Curții Constituționale nr.

1358/2010, ce analizează constituționalitatea textului art. 5 lit. a) din Legea

nr. 221/2009, decizie care nu are incidență asupra daunelor materiale

solicitate.

Din aceasta

perspectivă recurenta solicită ca instanța de recurs să observe că decizia

pronunțată în apel nu este motivată, în argumentarea acesteia existând

contradicții privind textele aplicabile în soluționarea apelului.

Cu privire la

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta consideră că

hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legal, aspect ce poate fi

apreciat atunci când, din modul în care este redactată hotărârea nu se poate

determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, iar atunci când hotărârea

este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, se constată că instanța

fie a încălcat textele de lege aplicabile speței în litera sau spiritul lor,

fie Ie-a aplicat greșit.

Analizând

decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că

recursul este fondat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 coroborat cu

art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și va fi admis în considerarea

următoarelor argumente:

Art. 304 pct. 7

C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situația în care hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Potrivit art.

261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanței de fond trebuie să cuprindă

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele

pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Acest text a

consacrat principiul, potrivit căruia, hotărârile trebuie să fie motivate, iar

nerespectarea acestui principiu atrage incidența motivului prevăzut de art. 304

pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună

administrare a justiției și exercitarea controlului judiciar de către

instanțele superioare.

Motivarea

hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale,

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au condus

la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin

soluția pronunțată.

În speță,

Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta

cuprinde sumar argumentele în sprijinul soluției pronunțate și că acestea sunt

și contradictorii, încadrându-se astfel, în ipoteza avută în vedere de

legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie

susceptibilă de reformare pe calea recursului.

În acest sens,

motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele avute

în vedere de instanță la pronunțarea soluției, în raport de care să poată

exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanța ierarhic superioară să

poată cenzura legalitatea și temeinicia acesteia.

Din această

perspectivă, hotărârea atacată, pronunțată în apel, cale de atac devolutivă,

cuprinde lapidar și contradictoriu argumentele care au format convingerea

instanței în sensul soluției pronunțate, rezultând fără echivoc că, în speță,

deși se face referire la susținerile reclamantei, dovedite cu mijloace de probă

ce susțin împrejurarea de fapt, conform căreia, bunurile solicitate au fost

preluate abuziv din patrimoniul autorilor săi, în ultima parte a deciziei

instanța de apel a considerat că, deși apelanta a depus numeroase înscrisuri în

acest sens, problema nu poate fi lămurită, aspect ce denotă faptul că instanța

de apel nu a cercetat cauza prin prisma actelor depuse și nu a analizat

punctual motivele de apel formulate în cauză.

Mai mult decât

atât, în Decizia Curții Constituționale nr. 1026/2012 se precizează faptul că

"decizia curții la care s-a făcut referire - Decizia nr. 1358/2010 - nu se

poate aplica ad similis și prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr.

221/2009, întrucât natura despăgubirilor reglementate de cele două texte de lege

este diferită, în sensul că lit. a) reglementează acordarea despăgubirilor

pentru prejudicii morale, în timp ce la art. 5 lit. b) sunt prevăzute

despăgubiri pentru prejudicii materiale, distincție ce este esențială pentru

aspectul regimului juridic specific și determină lipsa de incidență a

considerentelor referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5)

din Constituție".

Așa fiind, se

constată că, instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de

atac cu care a fost învestită, atrăgând astfel incidența motivului de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel încât pentru

toate argumentele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (2), (3)

și (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de

reclamanta P.D.R.G. să caseze decizia atacată și să dispună trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta P.D.R.G. împotriva Deciziei civile nr. 244/A din 21

octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a lll-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează și dispune trimiterea

cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 23 septembrie 2014.