ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6745/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 35176/3 din 16 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanta Ș.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, repararea pagubei - materiale și morale - suferită ca urmare a arestării sale nelegale în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002, a continuării procesului până la data de 10 mai 2006 și pentru urmările produse până în prezent, respectiv suma de 1.365.156 euro (echivalentul a 4.846.304 RON din care 4.146.304 RON prejudiciu material și 700.000 RON prejudiciu moral), precum și a cheltuielilor de judecată. În motivarea cererii, s-a arătat că reclamanta a înființat în anul 1993 societatea SC L.I.

SRL și la data de 21 noiembrie 1993 societatea SC L.P. SRL, ambele cu sediul în Focșani. De asemenea, soțul reclamantei a înființat SC D.E. SRL, iar ca urmare a plecării acestuia în Spania, a împuternicit-o pe reclamantă să administreze și această societate. De la înființare și până la sfârșitul anului 2000, cele 3 societăți au funcționat cu profit. La data de 23 februarie 2001, Politia Municipiului Focșani a efectuat o descindere la sediul celor 3 firme, ridicând toate documentele contabile în original. După această descindere, furnizorii au cerut reclamantei să returneze marfa din depozite, ceea ce a cauzat o pierdere. La data de 10 aprilie 2001, reclamanta a fost reținută de politie, prin ordonanță, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals, evaziune și art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

La data de 11 aprilie 2001, s-a dispus și arestarea preventivă a reclamantei. S-a arătat că, după arestare, reclamanta nu a fost dusă la tribunal pentru a se exercita de îndată controlul judecătoresc asupra legalității măsurii arestării preventive. Până la întocmirea rechizitoriului, nu i s-a permis avocatului său să intre în legătură cu ea, pentru a-i pregăti apărarea, iar, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, nu s-a procedat conform art. 250-253 C. proc. pen., nefiind lăsată să studieze dosarul mai mult de jumătate de oră. Reclamanta mai arătat că în perioada de 78 de zile de arest la I.P.J. Vrancea a fost victima unor rele tratamente și chiar a fost torturată psihic. Astfel, i-a fost interzis să ia legătura cu familia, pentru a-i putea aduce medicamente și hrană pentru regim, nu a fost scoasă la plimbător timp de o lună și 11 zile, ceea ce a dus la agravarea bolilor de care suferea.

Se arată că au fost încălcate prevederile art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., deoarece arestarea sa nu a fost supusă controlului unui magistrat, conform art. 3 din C.E.D.O., fiind supusă unor tratamente inumane și degradante, precum și disp. art. 171-172 C. proc. pen., art. 24 din Constituție, art. 6 pct. 3 lit. b) din C.E.D.O. Se mai arată că dosarul penal a fost strămutat la Tribunalul Bacău, iar prin sentința penală nr. 318 din 20 noiembrie 2001, s-a dispus restituirea cauzei la Parchet în vedere completării urmăririi penale, cu reclamanta în stare de arest preventiv. Din data de 20 noiembrie 2001 și până la data de 28 noiembrie 2002, când a fost eliberată din arestul preventiv, reclamanta nu a mai fost dusă în fața unei instanțe pentru a se dispune prelungirea mandatului.

Sentința penală nr. 318 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului Bacău a fost casată prin decizia penală nr. 275 din 25 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, cauza fiind trimisă aceleiași instanțe pentru continuarea judecății. Prin sentința penală nr. 441 din 27 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a dispus achitarea reclamantei, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., revocarea măsurii arestării preventive și punerea de îndată în libertate a acesteia. Prin Decizia penală nr. 287 din 15 iulie 2003 a Curții de Apel Bacău, reclamanta a fost condamnată la 9 ani închisoare, iar ca urmare a recursului, s-a dispus restituirea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea pentru completarea urmăririi penale.

Prin ordonanța din 10 mai 2006 s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărirea penală a reclamantei pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 21/1999 și trei infracțiuni prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994. La termenul din 20 martie 2007, s-a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei de către Ș.D. și Ș.B.S. Cererea de intervenție accesorie astfel formulată a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin încheierea de ședință din 15 mai 2007. Prin sentința civilă nr. 1774 din 10 decembrie 2008 a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamantă, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 84.196 lei cu titlu de daune materiale (formată din suma de 25.796 lei contravaloare onorarii expertize și onorarii avocat; 42.000 lei contravaloare pachete și 16.400 lei contravaloare deplasări) și a sumei de 1.000.000 lei cu titlu de daune morale.

Au fost respinse, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind suma de 532.500 lei reprezentând contravaloare tratamente medicale și suma de 2.156.428,6 lei reprezentând prejudiciu lichidări firme. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 962 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, respectiv onorarii expertize. Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut în esență că: Urmare a restituirii cauzei la parchet, prin Ordonanța din 10 mai 2006 emisa de D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Vrancea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatei pentru infracțiunea prev. de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și pentru trei infracțiuni prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive sub aspectul vinovăției, în temeiul art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. A reținut instanța că admisibilitatea unei acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată de art. 504 alin. (1)-(4) C. proc. pen., iar în conformitate cu art. 5 par. 1 din C.E.D.O., nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute în mod limitativ de art. 5 par. 1 lit. a)-f) și potrivit căilor legale, aceste dispoziții reglementând dreptul la libertate și siguranță al oricărei persoane și având drept scop protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale. Tribunalul a constatat astfel că cererea reclamantei de acordare a daunelor în temeiul art. 5 paragraf 3 și 5 din C.E.D.O.

este întemeiată, reclamanta fiind arestată nelegal timp de 597 zile (în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002), iar prin sentința penală nr. 441 din 27 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Bacău în Dosar nr. 5878/2002, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive luate prin mandatul de arestare preventivă din 1 aprilie 2001 și punerea ei în libertate. S-a mai reținut încălcarea prevederilor art. 5 din C.E.D.O. în considerarea faptului că măsura arestării preventive a fost dispusă de procuror, iar nu de un magistrat independent și imparțial, în sensul Convenției, aspect reținut în cauzele Aksoy c. Turciei și Pantea c. României.

În ce privește cererea de acordare a daunelor întemeiată pe dispozițiile art. 3 din C.E.D.O., tribunalul a reținut că nu s-a făcut nici o dovadă concretă referitoare la abuzuri fizice și psihice care să depășească pe cele inerente executării unei măsuri privative de libertate, respectiv izolarea fizică și emoțională, imposibilitatea continuării relațiilor normale de familie, imposibilitatea continuării activității profesionale și a vieții obișnuite, aceste din urmă aspecte urmând a fi avute în vedere în analiza pretențiilor ce vizează prejudiciul moral reclamat.

În cuantificarea daunelor morale, tribunalul a acordat suma de 1.000.000 lei, față de durata mare a lipsirii de libertate, consecințele nefaste pentru persoana reclamantei și pentru familia acesteia ale lipsirii sale de libertate, afectarea vieții de familie, afectarea evoluției profesionale, destabilizarea fizică și psihică a reclamantei, ruperea de ritmul vieții obișnuite, supunerea unui oprobriu public inerentă unui proces penal, durata mare a procesului penal și repetatele soluții contradictorii de natură să afecteze stabilitatea psihică și emoțională a reclamantei. Sub aspectul încălcării dreptului la un proces echitabil, pentru împiedicarea reclamantei de a lua legătura cu avocatul său și pentru exercitarea dreptului său la apărare, s-a constatat că o astfel de împrejurare nu a fost în mod concret dovedită.

În ceea ce privește aspectul legat de agravarea bolilor de care suferea reclamanta, ca urmare a regimului de detenție, prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de I.N.M.L. M.M. s-a constatat că starea reclamantei nu s-a agravat ca urmare a detenției. Față de concluziile categorice ale acestui raport de expertiză, a apreciat instanța că solicitarea de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 532.500 RON reprezentând contravaloarea tratamentelor pentru bolile agravate sau dobândite în timpul detenției, este neîntemeiată. Cu privire la suma de 2.156.428,6 lei reprezentând prejudiciu lichidări firme, solicitată de reclamantă, tribunalul a reținut că una din condițiile angrenării răspunderii civile delictuale este legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (lipsirea de libertate în mod nelegal) și prejudiciul material suferit.

Or, nerealizarea profitului de către niciuna dintre cele trei societăți comerciale care au fost administrate de reclamantă nu este o consecință directă și necesară a lipsirii de libertate a reclamantei. Nu este cert faptul că în perioada detenției, cele trei societăți ar fi realizat oricum un profit, chiar dacă reclamanta ar fi fost liberă, și nici nu poate fi cuantificat un astfel de profit, față de aspectul că realizarea de beneficii în urma unei activități comerciale este condiționată de factori economici, sociali de factură generală sau specifică care nu pot fi anticipați sau calculați în mod concret, ci numai într-un mod speculativ. Sub aspectul prejudiciului material, s-a constatat că reclamanta a dovedit achitarea sumei de 25 796 lei cu titlu de contravaloare onorarii pentru expertizele contabile efectuate în cauza penală și onorarii avocat, conform calculului de la fila 240 dosar.

De asemenea, față de declarațiile de martori consemnate la filele 137-140 din dosar, s-au reținut ca dovedite și cheltuielile legate de contravaloarea pachetelor aduse reclamantei la locul de detenție de către rude, cu ocazia vizitelor efectuate, în cuantum de 42.000 lei (reținându-se ca medie 60 de pachete a 700 lei fiecare) și, de asemenea, cheltuielile de deplasare efectuate de fiu pentru vizitarea reclamantei în diferitele penitenciare unde a fost transferată, respectiv suma de 16.400 lei.

Prin Decizia civilă nr. 24/ A din 28 ianuarie 2010 s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.V., ca nefondat, s-au admis apelurile formulate de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost înlăturată obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei 10.080 lei reprezentând despăgubiri materiale (contravaloare onorarii avocat) și obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei suma de 962 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de expertiză. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, referitor la inadmisibilitatea acțiunii, că instanța de fond a verificat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii promovate de către reclamanta S.V.

în contextul prevederilor art. 504 C. proc. pen., analiză în urma căreia a stabilit că nu sunt incidente în cauză dispozițiile primului alineat al acestei norme. Astfel cum reiese din interpretarea logică și sistematică a normei enunțate, privarea de libertate în mod nelegal poate fi stabilită - printre altele - prin ordonanța procurorului de scoatere de sub urmărire penală, oricare ar fi cauza pentru care s-a dat această soluție sau prin ordonanța procurorului de încetare a urmăririi penale exclusiv pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. Interpretarea dată normei menționate de către pârâtul apelant - în sensul că ar face vorbire de o ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) - este consecință a ignorării prevederilor art. 11 pct. 1 lit. b) și c) C. proc.

pen., potrivit căruia se circumscriu soluției de scoatere de sub urmărire penală cazurile prevăzute la art. 10 lit. a) - e), iar cazurile prevăzute la art. 10 lit. f) - h) și j) sunt circumscrise unei soluții de încetare a urmăririi penale. Prin raportare la prevederile art. 10 și 11 pct. 1 din C. proc. pen., nu este posibil a fi dată - prin ordonanță a procurorului - o soluție de scoatere de sub urmărire penală pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) ori o soluție prin care să se dispună simultan și pentru aceeași faptă o soluție de „scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j)" spre a se susține interpretarea evocată în speță de pârâtul-apelant.

Referitor la rolul activ al instanței de fond, Curtea a constatat că reproșul făcut primei instanțe în sensul că nu ar fi dat dovadă de rol activ este pur formal, fiind lipsit de orice argument de natură a-l fundamenta, dar și în contradicție cu exigențele ce rezidă din normele juridice. Referitor la fondul cauzei: Caracterul nelegal al măsurii privative de libertate aplicate reclamantei prin mandatul emis de procuror este de altfel dat - din perspectiva art. 504 C. proc. pen. - de faptul că procesul penal în cadrul căruia s-a luat această măsură nu a fost finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate vinovăția reclamantei, ci s-a finalizat printr-o soluție de scoatere de sub urmărire penală.

Dreptul reclamantei la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea de libertate în mod nelegal în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002 nu poate fi afectat de împrejurarea că respectiva măsură privativă de libertate nu s-a întins pe întreaga durată a procesului penal (finalizat la data de 10 mai 2006), așa încât este lipsită de relevanță împrejurarea că faptele pentru care reclamanta se afla (în continuare) judecată/urmărită penal erau unele care - în opinia pârâtului -„prezentau gradul de pericol social în raport de care să se poată dispune măsura arestării sale preventive". În privința determinării cuantumului despăgubirilor morale, instanța de apel a reținut că instanța fondului a prezentat pe larg, în considerentele sentinței apelate, atât probatoriul avut în vedere pentru stabilirea situației de fapt, cât și criteriile avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor morale acordate reclamantei, criterii printre care se regăsesc nu numai cele enumerate cu titlu exemplificativ în cuprinsul art. 505 C. proc.

pen., respectiv durata însemnată a privării de libertate (de 597 zile) și consecințele negative suferite de reclamantă și de familia acesteia ca urmare a unei astfel de stări de fapt, dar și atingerea adusă dreptului reclamantei de a fi fost adusă în fața unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare deîndată ce a fost arestată preventiv spre a fi ascultată în legătură cu această măsură privativă de libertate, corespunzător exigențelor art. 5 lit. c) din Convenție.

În privința determinării cuantumului despăgubirilor materiale, Curtea a constatat că onorariul de asistență juridică plătit de către reclamantă în baza contractului de asistență juridică din 05 octombrie 2006 (conform înscrisurilor de la filele 250-252 dosar fond) - în cuantum de 10.080 lei - nu are legătură cu menționatul proces penal (finalizat la data de 10 mai 2006, când a fost dată ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei), astfel încât nu se justifica includerea lui în despăgubirile materiale acordate reclamantei în contextul prevederilor art. 504 C. proc. pen. Probatoriul valorificat de instanța fondului pentru stabilirea contravalorii pachetelor primite de la rude pe perioada detenției și a contravalorii deplasărilor fiului reclamantei spre a o vizita la locul de detenție, respectiv declarațiile de martori, nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva prevederilor art. 1191 și 1194 C. civ.

- astfel cum susține apelantul-pârât - pentru că aceste norme juridice au în vedere ipoteza dovedirii actelor juridice (negotium juris), iar nu aceea a dovedirii unor fapte juridice - cum sunt cele ale fiului reclamantei de a o fi vizitat și de a-i fi adus pachete la locurile de detenție, folosind pentru deplasare mijloace de transport aparținând martorilor - pentru a căror probațiune s-au utilizat mijloacele de probă menționate. Prejudiciul pretins încercat de reclamantă ca urmare a falimentului celor trei societăți la care aceasta avea (anterior privării de libertate) calitatea de administrator nu a fost probat, corespunzător exigențelor art. 1169 C. civ., astfel cum corect a constatat instanța fondului.

Expertiza administrată în cauză are aptitudinea de a constitui o probă numai în ce privește rezultatul economic al societăților comerciale analizate, iar nu și în ce privește ansamblul condițiilor legale necesar a fi întrunite (corespunzător prevederilor art. 998-999 C. civ.) spre a se acorda reclamantei despăgubiri materiale pentru nerealizarea de către societățile respective a profitului estimat de expert. Și suma de 962 lei, care reprezintă contravaloarea onorariilor pentru expertizele contabilă și medico-legală, a fost în mod greșit acordată reclamantei în condițiile în care respectivele onorarii au fost plătite pentru administrarea unor probe ce nu au fundamentat o soluție de admitere a pretențiilor reclamantei.

Cât privește onorariul de expert (în cuantum de 1500 lei) achitat de reclamantă la data de 18 ianuarie 2006, Curtea reține că nu se poate reține că ar fi vorba de o cheltuială ce nu ar fi fost ocazionată de procesul penal finalizat prin menționata ordonanță. Împotriva menționatei decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și apelanta-reclamantă S.V.

1. Prin motivele de recurs formulate, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat ca fiind nelegală Decizia civilă nr. 24/ A din 28 ianuarie 2010 pronunțată de către secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietate intelectuală a Curții de Apel București, în Dosarul nr. 35176/3/2006, pe următoarele considerente: Potrivit art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut pe baza condamnării pronunțate de către tribunal competent; b) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile bănui că a săvârșit o infracțiune sau când au existat motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia." Potrivit art. 5 alin. (2) lit. c) și art. 5 alin. (5) din Convenție, instanța europeană a decis că o hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță împotriva căreia s-a făcut apel justifică deținerea celui condamnat.

Astfel s-a apreciat de către instanța europeană că persoana condamnată în prima instanță, indiferent de împrejurarea dacă a fost sau nu deținută până în acel moment, se găsește în ipoteza prevăzută de art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenție care autorizează privarea de libertate, pe baza condamnării pronunțate împotriva ei. Totodată, aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive, deoarece aceasta ar însemna să fie exclusă posibilitatea arestării celui trimis în judecată la sfârșitul audierii în care s-a pronunțat condamnarea, oricare ar fi căile de atac ce le-ar putea exercita.

Or, în cauza de față reclamanta a fost privată de libertate în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002, în baza mandatului din 11 aprilie 2001. Ca urmare, privarea de libertate a reclamantei a fost dispusă în mod legal, în conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție, reclamanta fiind judecată în stare de libertate atât pe parcursul judecării apelului, cât și a recursului ce au fost formulate în procesul penal. Având în vedere cele mai sus arătate, recurentul consideră că în mod greșit atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au apreciat cererea reclamantei ca fiind întemeiată în raport de art. 5 paragrafele 1 si 3 din Convenție.

Astfel, instanța de apel în mod greșit a reținut incidența în cauză a dispozițiilor mai sus menționate, în raport de faptul că prin sentința penală nr. 441 din 27 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive luată împotriva acesteia, în baza mandatului de arestare preventivă din 11 aprilie 2001, precum și a faptului că măsura arestării preventive a fost dispusă de un procuror și nu de un magistrat independent și imparțial în sensul Convenției. La data la care s-a dispus măsura arestării preventive împotriva reclamantei, respectiv la 11 aprilie 2001, dispozițiile art. 146 C. proc. pen. reglementau măsura arestării preventive, astfel încât măsura a fost luată potrivit prevederilor legale în vigoare la acel moment.

Ca urmare, la data la care s-a dispus măsura arestării preventive a reclamantei, procurorul avea dreptul să dispună o astfel de măsură în cauză, dacă o aprecia ca fiind necesară. Pe de altă parte, în temeiul art. 1169 C. civ.: „Cel ce face propunere înaintea judecății, trebuie să o dovedească." Potrivit alin. (1) art. 505 C. proc. pen., una din cerințele prevăzute de lege și care urmează a fi avută în vedere de către instanța de judecată pentru a se stabili întinderea reparației o reprezintă dovedirea consecințelor produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă urmare a privării sale de libertate.

Or, în cauza de față, nu au fost administrate probe concludente care să determine conturarea prejudiciului moral cauzat, fundamentarea hotărârii pronunțate realizându-se doar pe simplul fapt că reclamanta a fost privată de libertate, fără însă a motiva care sunt probele pertinente și concludente administrate în cauză, ce au condus la stabilirea unui cuantum atât de mare al daunelor acordate. Expertiza medico-legală a concluzionat că starea de sănătate a reclamantei nu s-a agravat ca urmare a regimului de detenție suportat de către aceasta, iar caracterul cronic degenerativ al bolilor menționate în actele medicale depuse de reclamantă nu se datorează perioadei în care reclamanta s-a aflat în stare de arest.

Totodată nici nu s-a constatat ca reclamanta ar fi dobândit boli noi ca urmare a regimului de detenție. S-a considerat că acordarea sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, invocându-se faptul că jurisprudența C.E.D.O. în materie, nu a stabilit ca și prejudiciu moral sume exorbitante ca cea din speța în cauză, respectiv sume care să depășească 3.000-4.000 euro. În privința daunelor materiale acordate în cauză, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a menținut obligația de plată către reclamantă a sumei de 1500 lei cu titlu de onorariu expert, doar în considerarea faptului că, atâta vreme cât o expertiză contabilă a fost administrată în baza dispoziției de delegare D.I.I.C.O.T.

Biroul Teritorial Vrancea la data de 20 septembrie 2005, în cauza penală ce o privea pe reclamantă, nu se poate reține că ar fi vorba despre o altă cheltuială, ce nu ar fi fost ocazionată de procesul penal în cauză, pornind de la singurul considerent că numărul de dosar menționat în chitanță nu este același cu cel al dosarului în care a fost emisă ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei. În ceea ce privește suma de 42.000 lei, aceasta reprezenta contravaloarea pachetelor aduse reclamantei la locul de detenție de către rude cu ocazia vizitelor efectuate și suma de 16.400 lei reprezenta contravaloarea deplasărilor efectuate de fiul reclamantei pentru vizitarea acesteia la penitenciarele unde reclamanta a fost transferată, fără a se lua în discuție că reclamanta suporta cheltuieli cu hrana și dacă s-ar fi aflat în libertate.

2. În dezvoltarea motivelor de apel formulate de recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București s-a arătat că instanțele de fond și de apel au făcut o greșită aplicare a legii în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei. Simpla înșiruire a tuturor drepturilor nepatrimoniale posibile, fără a analiza punctual, pe baza unor probe certe, măsura în care fiecare dintre acestea au fost efectiv afectată, nu păstrează proporția necesară între imperativul acordării unei satisfacții echitabile și prevenirea tendințelor de îmbogățire fără justă cauză. În condițiile în care martorii se referă în mod exclusiv la pagubele materiale suferite de reclamantă (contravaloarea pachetelor primite în penitenciar și a transportului familiei și avocaților la penitenciar și instanțe de judecată), este fără suport probatoriu acordarea unei sume remarcabile drept daune morale, respectiv 1.000.000 lei (aproximativ 250.000 euro).

Fără un minim probatoriu administrat cu privire la daunele morale, motivarea instanței se bazează numai pe prezumția simplă conform căreia, orice arestare nelegală determină de plano consecințe negative în plan fizic și psihic pentru persoana în cauză, aceste consecințe fiind identice în toate cazurile, indiferent de particularitățile fiecărui dosar. Solicitarea de către reclamantă de daune morale pentru perioada cuprinsă între 28 noiembrie 2002 (ultima zi de arest) și 10 mai 2006 (data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală) este nefondată, iar reținerea acestei perioade de către ambele instanțe ca fiind producătoare de prejudicii morale, este de asemenea nefondată. 3. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, apelanta-reclamantă S.V.

a arătat că suma de 1.400.000 lei este mult mai mică decât sumele acordate de Statul Român în cazuri similare. A mai arătat reclamanta că, la data arestării era proprietară, împreună cu solul său, a unui apartament cu 2 camere, pe care, în urma arestării sale B.C.R. l-a scos la licitație - acesta fiind girat la bancă și, de asemenea, și casa proprietate a SC L.P. SRL care a fost vândută în favoarea B.C.R. unde era girată. A fost nevoită să răscumpere casa părinților săi din loc. Sihlea, jud. Vrancea, care sunt oameni în vârstă, pentru a nu fi aruncați în stradă. Soțul său a lucrat în Spania timp de 9 ani și tot ce a câștigat i-a trimis pentru a reuși să plătească toate aceste cheltuieli (avocați, experți, transport etc.).

Astăzi nu are casă proprietate personală și nu are decât o pensie foarte mică de boală - gradul III de 510 lunar. De asemenea, starea sa de sănătate s-a înrăutățit, pe data de 9 decembrie 2008 suferind o intervenție chirurgicală la Spitalul de Urgență F. din București care a fost un eșec, iar acum trebuie să se interneze pentru o nouă operație la torace. Reclamanta mai susține că a fost și este nevinovată și, pe lângă perioada de detenție, a mai fost o perioadă lungă de timp târâtă în toate procesele penale și civile pe care a trebuit să le susțină. A mai arătat reclamanta, că Statul Român nu a fost obligat să-i achite și suma pe care a plătit-o cu titlu de impozit statului, pentru suma de 84.196 daune materiale.

De asemenea, consideră nelegală și decizia curții de apel cu privire la înlăturarea obligației statului de a-i achita suma de 10.080 lei pe care a achitat-o drept onorariu de avocat în baza contractului de asistență juridică din 5 octombrie 2006, conform înscrisurilor de la filele nr. 250-252 dosar fond, deoarece acest onorariu a fost achitat avocatului Pantea Leandru pentru a redacta cererea de chemare în judecată la Tribunalul București și pentru a o asista și reprezenta pe tot cursul procesului, astfel că există legătură cu acest proces a Dosarului nr. 35176/3/2006. Sub acest aspect, solicită instanței de recurs să verifice acțiunea în despăgubiri formulată împotriva Statului Român în care se menționează clar că această acțiune este redactată în baza contractului de asistență juridică din 5 octombrie 2006 și pag.

2 din acțiune unde a solicitat obligarea Statului Român la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea acestui proces. Ca urmare, consideră că și sub acest aspecte s-a făcut o aplicare greșită a legii. În faza procesuală a recursului a fost invocată de către recurenta-reclamantă excepția nulității recursului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta nu a fost motivat în drept. Analizând această excepție, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice invocă încălcarea unor norme legale atât sub aspectul constatării arestării ca fiind nelegală, cât și în ceea ce privește acordarea unei despăgubiri morale prea mari, ceea ce atrage incidența principiului îmbogățirii fără justă cauză, aspecte care pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În aceste condiții, urmează a fi respinsă ca nefondată excepția nulității invocată. Analizând recursurile formulate, în raport de argumentele aduse în susținerea motivelor de recurs, Înalta Curte reține următoarele: Criticile recurenților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate numai sub aspectul greșitei determinări a consecințelor produse asupra inculpatei pentru a fi justificată acordarea unei sume atât de mari cu titlu de daune morale, ceea ce ar constitui o îmbogățire fără justă cauză. În cuantificarea daunelor morale, tribunalul a acordat suma de 1.000.000 lei, soluție menținută în apel, printre criteriile avute în vedere aflându-se și starea creată reclamantei de durata proceselor și de soluțiile contradictorii pronunțate în cauză.

Înalta Curte amintește că, în raport de temeiul juridic al cererii deduse judecății, instanțele nu au a verifica și dispune cu privire la despăgubiri în legătură cu durata procedurii penale. Astfel, luarea în considerare a perioadei cuprinse între 28 noiembrie 2002, data eliberării din arest, și 10 mai 2006, data la care a fost emisă ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, ca fiind producătoare de prejudicii morale, constituie un aspect de nelegalitate, rezultând din împrejurarea că, printre criteriile menționate în art. 505 C. proc. pen., un astfel de criteriu nu se regăsește, art. 505 referindu-se strict la durata privării de libertate suportate și la consecințele pe care această durată le-a produs asupra persoanei sau familiei inculpatului.

Dacă identificarea criteriilor aplicabile evaluării prejudiciului poate fi cenzurată prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate și cuantumul astfel stabilit reprezintă o chestiune de apreciere a instanței de judecată ce interesează situația de fapt stabilită în cauză. Prin urmare, instanța de recurs poate cenzura hotărârea atacată și sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate, în măsura în care anumite despăgubiri au fost acordate în considerarea unor criterii neprevăzute de lege. Aplicându-se astfel de criterii în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune reducerea despăgubirilor acordate, în caz contrar urmând a se plăti daune disproporționate cu suferința concretă suportată de către reclamantă, care s-ar îmbogăți astfel fără justă cauză.

Deși este dificil de cuantificat suferința provocată de o privare de libertate timp de 597 de zile, Înalta Curte urmează să micșoreze suma acordată cu titlu de despăgubiri prin înlăturarea perioadei greșit luată în calcul, respectiv 28 noiembrie 2002 - 10 mai 2006, apreciind, în considerarea celorlalte criterii menționate de prima instanță, că reclamanta este îndreptățită la plata unei despăgubiri în cuantum de 500.000 lei reprezentând daune morale. Analizând critica recurenților referitoare la nedovedirea criteriilor de acordare a despăgubirilor pentru daune morale, Înalta Curte consideră că, în aprecierea acestora, se pleacă de la o premisă minimală, aceea a suportării condițiilor de detenție de către orice persoană, la care se pot adăuga aspecte de ordin personal, care exced celor de generalitate, ce urmează a fi probate.

În analiza realizată în cauză au fost abordate în principal aspectele de ordin minimal și, în considerarea lor, a fost motivată suma acordată cu titlu de despăgubiri morale, fiind menționate însă și aspecte particulare, care au rezultat din probele administrate, pe baza cărora prima instanță a înlăturat anumite argumente ale reclamantei în justificarea despăgubirilor pretinse (precum: problemele medicale, interdicția de a lua legătura cu avocatul său, izolarea fizică și emoțională). De asemenea, luând în considerare încălcarea dreptului reclamantei de a fi fost adusă în fața unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare deîndată ce a fost arestată preventiv, i s-au acordat despăgubiri în mod suplimentar.

Prin urmare, nu este fondată critica referitoare la inexistența dovezilor în susținerea criteriilor de acordare a despăgubirilor morale și la nemotivarea soluției în concordanță cu probele administrate, prima instanță de fond realizând o amplă analiză a criteriilor menționate în art. 505 C. proc. civ., argumentarea sa fiind însușită de instanța de apel, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză. În concluzie, Înalta Curte consideră că este fondată numai critica privind aplicarea altor criterii decât cele menționate în art. 505 Cod de procedură penală, ceea ce atrage incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în raport de care vor fi admise recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București modificată în parte decizia recurată, în sensul că va fi obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 500.000 lei, reprezentând daune morale, către reclamantă. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Analizând celelalte critici formulate în cele trei recursuri, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate pentru argumentele ce succed: Nu poate fi considerată ca fondată susținerea recurentului Statul Român în sensul că privarea de libertate a reclamantei a fost dispusă în mod legal, în conformitate cu dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție.

Recurentul își motivează această concluzie prin faptul că instanța europeană a decis că o hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță împotriva căreia s-a făcut apel justifică deținerea celui condamnat, în caz contrar fiind exclusă posibilitatea arestării celui trimis în judecată la sfârșitul audierii în care s-a pronunțat condamnarea, oricare ar fi căile de atac ce le-ar putea exercita. Înalta Curte consideră că acest argument nu poate justifica caracterul legal al privării de libertate dispusă și încetată anterior soluției de condamnare care a avut loc în apel, după ce în primă instanță inculpata a fost achitată, ocazie cu care s-a dispus și revocarea arestării preventive pentru argumentele menționate în hotărârea de achitare, argumente care susțin nelegalitatea măsurii privative de libertate, cerință stabilită în art. 504 pct. 3 C. proc.

pen. Soluția de condamnare, desigur nedefinitivă, poate naște prezumția că, la un anumit moment al desfășurării procesului penal, instanța a apreciat că sunt întrunite elementele infracțiunii, deci, implicit și temeiurile cerute pentru aplicarea unei măsuri privative de libertate. Însă aceeași prezumție, de această dată în sens contrar, se aplică și în ipoteza în care se constată că nu sunt întrunite elementele infracțiunii și deci nu poate fi dispusă condamnarea inculpatului, spre pildă cu ocazia pronunțării unei soluții de achitare. În cazul în care nu a fost dispusă nici o măsură preventivă, nimic nu îl împiedică pe judecător ca să dispună arestarea inculpatului pentru prima dată în ședința în care se pronunță soluția de condamnare, astfel că nu poate fi primită critica recurentului că orice condamnare dovedește caracterul legal al privării de libertate dispusă anterior.

Înalta Curte consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legii mai favorabile inculpatului, astfel că, în măsura în care legea internă este mai favorabilă, în ceea ce privește posibilitatea de acordare de despăgubiri pentru erori judiciare, comparativ cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se va aplica cu prioritate reglementarea internă. Art. 5 alin. (1) și (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează principiul că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cât și excepțiile de la această regulă, printre acestea aflându-se și aceea că este permisă privarea de libertate în situația în care inculpatul a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile bănui că a săvârșit o infracțiune sau când au existat motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

O astfel de excepție este reglementată în dreptul intern român, în art. 136 Cod de procedură penală care enumeră măsurile preventive, respectiv: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă. Astfel, art. 148 (fost art. 146) C. proc. pen. permite arestarea preventivă a inculpatului când există probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală în anumite cazuri, printre care se regăsesc și cele enumerate în art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, legea română, în art. 504 alin. (3) C. proc. pen., prevede acordarea de despăgubiri în cazul în care măsura arestării este stabilită ca fiind nelegală, astfel cum s-a constatat în prezenta cauză prin sentința de achitare, prin care măsura arestării preventive a fost revocată, soluție de altfel confirmată în final prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală.

Criteriile în raport de care se apreciază dacă există eroare judiciară și pot fi acordate despăgubiri sunt enumerate în art. 504 C. proc. pen. Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Acest alineat reprezintă un argument suplimentar în combaterea tezei că o soluție de condamnare ar fi suficientă pentru a prezuma că măsura privativă de libertate, luată anterior condamnării nedefinitive, este una legală care nu ar permite acordarea de despăgubiri. Alin. (2) și (3) ale aceluiași articol menționează că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Caracterul nelegal al restrângerii dreptului la libertate trebuie să fie stabilit de către procuror sau de către judecătorul cauzei penale, deoarece instanței civile nu îi este îngăduit de lege să facă verificări. Aceasta deoarece instanței civile îi revine competența de a soluționa numai chestiunile prealabile, nu și pe cele prejudiciale, or art. 504 alin. (2) C. proc. pen. reglementează tocmai o chestiune prejudicială, aceea a stabilirii pe cale penală a nelegalității măsurii preventive. În aceste condiții, urmează a fi înlăturate criticile referitoare la neaplicarea art. 5 alin. (1) și (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica în speță caracterul legal al arestării.

Referitor la modalitatea de acordare a daunelor materiale la care fac referire atât recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public, cât și reclamanta, Înalta Curte constată că în mod corect nu a fost inclusă în cuantumul despăgubirilor materiale suma de 10.080 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, luând în considerare destinația acestei sume, menționată în chiar cuprinsul contractului de asistență juridică din 5 octombrie 2006, contract la care se face trimitere în cuprinsul celor două chitanțe de plată, aceea de onorariu pentru o altă acțiune, îndreptată împotriva Statului Român, care se va desfășura la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Chiar dacă o astfel de acțiune ar avea legătură cu prezenta cauză, ea se referă la o fază procesuală ulterioară celei din prezentul recurs pentru care urmează a se acorda cheltuieli de judecată în măsura în care se va dovedi efectuarea lor.

De altfel, astfel cum a constatat și instanța de apel, contractul de asistență juridică din 5 octombrie 2006 este încheiat ulterior soluționării procesului penal prin ordonanța din data de 10 mai 2006, iar împrejurarea că s-a făcut referire la acest contract în prezenta acțiune, aspect care ar determina acordarea acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, nu este suficientă pentru a considera că suma de bani respectivă ar avea altă destinație decât cea menționată în contractul de asistență în care se precizează că banii sunt destinați unui proces ce se va desfășura la Strasbourg, motiv pentru care suma nu va putea fi acordată nici cu titlu de daune materiale și nici cu titlu de cheltuieli de judecată pentru prezenta cauză.

De asemenea, în mod corect în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate a fost inclusă suma de 1500 lei, deoarece această sumă constituie onorariu de expertiză, probă care a fost efectuată în legătură cu cauza de față, astfel cum rezultă din cuprinsul ordonanței din data de 10 mai 2006. Nu prezintă relevanță faptul că suma a fost menționată prin raportare la un număr nou de dosar, deoarece acest dosar a fost creat ca urmare a dispoziției de delegare a D.I.I.C.O.T. Biroul Vrancea, la data de 20 septembrie 2005, pentru investigarea unei infracțiuni conexe, de spălare de bani, în scopul determinării împrejurării dacă mărfurile provin din contrabandă. În consecință, suma plătită într-un dosar conex, disjuns din prezenta cauză, pentru efectuarea unei expertize care este determinantă asupra soluției ce se va pronunța în prezentul dosar, pot fi incluse în cheltuielile de judecată acordate în această speță.

Cu privire la greșita includere în cheltuielile de judecată a contravalorii pachetelor aduse reclamantei la locul de detenție de către rude cu ocazia vizitelor efectuate, Înalta Curte consideră că acestea sunt cheltuieli care au fost determinate de procesul penal, aferente perioadei în care reclamanta s-a aflat în stare de arest, fiind evident că hrana astfel procurată a avut în vedere suplimentarea alimentației din locul de deținere, neputându-se stabili cu certitudine dacă aceleași sume ar fi fost plătite de reclamantă și în stare de libertate. Criticile reclamantei referitoare la starea sa actuală din punct de vedere material și al stării de sănătate, nu vor fi analizate de către Înalta Curte deoarece se referă la aspecte de fapt invocate în susținerea criteriilor de acordare a despăgubirilor, iar modul de apreciere a probelor nu mai constituie în prezent motiv de recurs.

Împrejurarea că recurenta este impozitată pentru despăgubirile acordate, nu poate constitui motiv de nelegalitate a deciziei din apel, deoarece instanța investită cu o acțiune întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., nu are obligația de a se preocupa de aspectele de ordin fiscal, acestea constituind o problemă ulterioară dobândirii în mod irevocabil a unei sume de bani. Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de reclamanta S.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei nr. 24/ A din 28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleași decizii, în sensul că modifică în parte decizia recurată astfel: Obligă pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 500.000 lei, reprezentând daune morale, către reclamantă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2010.