ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6745/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6745/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 35176/3 din

16 octombrie 2006 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă,

reclamanta Ș.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, repararea pagubei - materiale și morale -

suferită ca urmare a arestării sale nelegale în perioada 10 aprilie 2001 - 28

noiembrie 2002, a continuării procesului până la data de 10 mai 2006 și pentru

urmările produse până în prezent, respectiv suma de 1.365.156 euro (echivalentul

a 4.846.304 RON din care 4.146.304 RON prejudiciu material și 700.000 RON

prejudiciu moral), precum și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

s-a arătat că reclamanta a înființat în anul 1993 societatea SC L.I. SRL și la

data de 21 noiembrie 1993 societatea SC L.P. SRL, ambele cu sediul în Focșani.

De asemenea, soțul reclamantei a înființat SC D.E. SRL, iar ca urmare a

plecării acestuia în Spania, a împuternicit-o pe reclamantă să administreze și

această societate. De la înființare și până la sfârșitul anului 2000, cele 3

societăți au funcționat cu profit.

La data de 23

februarie 2001, Politia Municipiului Focșani a efectuat o descindere la sediul

celor 3 firme, ridicând toate documentele contabile în original. După această

descindere, furnizorii au cerut reclamantei să returneze marfa din depozite,

ceea ce a cauzat o pierdere. La data de 10 aprilie 2001, reclamanta a fost

reținută de politie, prin ordonanță, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals,

uz de fals, evaziune și art. 266 alin. (2) din Legea nr. 31/1990. La data de 11

aprilie 2001, s-a dispus și arestarea preventivă a reclamantei.

S-a arătat că, după

arestare, reclamanta nu a fost dusă la tribunal pentru a se exercita de îndată

controlul judecătoresc asupra legalității măsurii arestării preventive.

Până la întocmirea rechizitoriului,

nu i s-a permis avocatului său să intre în legătură cu ea, pentru a-i pregăti

apărarea, iar, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, nu s-a

procedat conform art. 250-253 C. proc. pen., nefiind lăsată să studieze dosarul

mai mult de jumătate de oră.

Reclamanta mai arătat

că în perioada de 78 de zile de arest la I.P.J. Vrancea a fost victima unor

rele tratamente și chiar a fost torturată psihic. Astfel, i-a fost interzis să

ia legătura cu familia, pentru a-i putea aduce medicamente și hrană pentru

regim, nu a fost scoasă la plimbător timp de o lună și 11 zile, ceea ce a dus

la agravarea bolilor de care suferea.

Se arată că au fost

încălcate prevederile art. 5 pct. 3 din C.E.D.O., deoarece arestarea sa nu a

fost supusă controlului unui magistrat, conform art. 3 din C.E.D.O., fiind

supusă unor tratamente inumane și degradante, precum și disp. art. 171-172 C.

proc. pen., art. 24 din Constituție, art. 6 pct. 3 lit. b) din C.E.D.O.

Se mai arată că

dosarul penal a fost strămutat la Tribunalul Bacău, iar prin sentința penală nr.

318 din 20 noiembrie 2001, s-a dispus restituirea cauzei la Parchet în vedere

completării urmăririi penale, cu reclamanta în stare de arest preventiv.

Din data de 20

noiembrie 2001 și până la data de 28 noiembrie 2002, când a fost eliberată din

arestul preventiv, reclamanta nu a mai fost dusă în fața unei instanțe pentru a

se dispune prelungirea mandatului.

Sentința penală nr.

318 din 20 noiembrie 2001 a Tribunalului Bacău a fost casată prin decizia

penală nr. 275 din 25 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, cauza

fiind trimisă aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Prin sentința penală nr.

441 din 27 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a dispus achitarea

reclamantei, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., revocarea măsurii

arestării preventive și punerea de îndată în libertate a acesteia. Prin Decizia

penală nr. 287 din 15 iulie 2003 a Curții de Apel Bacău, reclamanta a fost

condamnată la 9 ani închisoare, iar ca urmare a recursului, s-a dispus

restituirea dosarului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea pentru

completarea urmăririi penale.

Prin ordonanța din 10

mai 2006 s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., scoaterea de sub

urmărirea penală a reclamantei pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.

23 alin. (2) din Legea nr. 21/1999 și trei infracțiuni prevăzute de art. 13 din

Legea nr. 87/1994.

La termenul din 20

martie 2007, s-a formulat cerere de intervenție în interesul reclamantei de

către Ș.D. și Ș.B.S.

Cererea de

intervenție accesorie astfel formulată a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin

încheierea de ședință din 15 mai 2007.

Prin sentința civilă nr.

1774 din 10 decembrie 2008 a fost admisă în parte acțiunea formulată de către

reclamantă, dispunându-se obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei

de 84.196 lei cu titlu de daune materiale (formată din suma de 25.796 lei

contravaloare onorarii expertize și onorarii avocat; 42.000 lei contravaloare

pachete și 16.400 lei contravaloare deplasări) și a sumei de 1.000.000 lei cu

titlu de daune morale.

Au fost respinse, ca

neîntemeiate, capetele de cerere privind suma de 532.500 lei reprezentând

contravaloare tratamente medicale și suma de 2.156.428,6 lei reprezentând

prejudiciu lichidări firme.

A fost obligat

pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 962 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată în prezenta cauză, respectiv onorarii expertize.

Pentru a dispune

astfel, instanța de fond a reținut în esență că:

Urmare a restituirii

cauzei la parchet, prin Ordonanța din 10 mai 2006 emisa de D.I.I.C.O.T. -

Biroul Teritorial Vrancea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

inculpatei pentru infracțiunea prev. de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 21/1999

pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și pentru trei infracțiuni

prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.,

deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive sub aspectul vinovăției, în

temeiul art. 11 pct. 1 lit. b) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

A reținut instanța că

admisibilitatea unei acțiuni civile în antrenarea răspunderii statului pentru

prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată de art. 504 alin. (1)-(4)

C. proc. pen., iar în conformitate cu art. 5 par. 1 din C.E.D.O., nimeni nu

poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor prevăzute în mod

limitativ de art. 5 par. 1 lit. a)-f) și potrivit căilor legale, aceste

dispoziții reglementând dreptul la libertate și siguranță al oricărei persoane

și având drept scop protejarea individului împotriva arbitrariului

autorităților statale.

Tribunalul a

constatat astfel că cererea reclamantei de acordare a daunelor în temeiul art. 5

paragraf 3 și 5 din C.E.D.O. este întemeiată, reclamanta fiind arestată nelegal

timp de 597 zile (în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002), iar prin

sentința penală nr. 441 din 27 noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Bacău în

Dosar nr. 5878/2002, s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive luate

prin mandatul de arestare preventivă din 1 aprilie 2001 și punerea ei în

libertate.

S-a mai reținut

încălcarea prevederilor art. 5 din C.E.D.O. în considerarea faptului că măsura

arestării preventive a fost dispusă de procuror, iar nu de un magistrat

independent și imparțial, în sensul Convenției, aspect reținut în cauzele Aksoy

c. Turciei și Pantea c. României.

În ce privește

cererea de acordare a daunelor întemeiată pe dispozițiile art. 3 din C.E.D.O.,

tribunalul a reținut că nu s-a făcut nici o dovadă concretă referitoare la

abuzuri fizice și psihice care să depășească pe cele inerente executării unei

măsuri privative de libertate, respectiv izolarea fizică și emoțională,

imposibilitatea continuării relațiilor normale de familie, imposibilitatea

continuării activității profesionale și a vieții obișnuite, aceste din urmă

aspecte urmând a fi avute în vedere în analiza pretențiilor ce vizează

prejudiciul moral reclamat.

În cuantificarea

daunelor morale, tribunalul a acordat suma de 1.000.000 lei, față de durata

mare a lipsirii de libertate, consecințele nefaste pentru persoana reclamantei

și pentru familia acesteia ale lipsirii sale de libertate, afectarea vieții de

familie, afectarea evoluției profesionale, destabilizarea fizică și psihică a

reclamantei, ruperea de ritmul vieții obișnuite, supunerea unui oprobriu public

inerentă unui proces penal, durata mare a procesului penal și repetatele

soluții contradictorii de natură să afecteze stabilitatea psihică și emoțională

a reclamantei.

Sub aspectul

încălcării dreptului la un proces echitabil, pentru împiedicarea reclamantei de

a lua legătura cu avocatul său și pentru exercitarea dreptului său la apărare,

s-a constatat că o astfel de împrejurare nu a fost în mod concret dovedită.

În ceea ce privește

aspectul legat de agravarea bolilor de care suferea reclamanta, ca urmare a

regimului de detenție, prin raportul de expertiză medico-legală întocmit de I.N.M.L.

M.M. s-a constatat că starea reclamantei nu s-a agravat ca urmare a detenției.

Față de concluziile

categorice ale acestui raport de expertiză, a apreciat instanța că solicitarea

de a fi obligat pârâtul la plata sumei de 532.500 RON reprezentând

contravaloarea tratamentelor pentru bolile agravate sau dobândite în timpul

detenției, este neîntemeiată.

Cu privire la suma de

2.156.428,6 lei reprezentând prejudiciu lichidări firme, solicitată de

reclamantă, tribunalul a reținut că una din condițiile angrenării răspunderii

civile delictuale este legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (lipsirea

de libertate în mod nelegal) și prejudiciul material suferit.

Or, nerealizarea

profitului de către niciuna dintre cele trei societăți comerciale care au fost

administrate de reclamantă nu este o consecință directă și necesară a lipsirii

de libertate a reclamantei. Nu este cert faptul că în perioada detenției, cele

trei societăți ar fi realizat oricum un profit, chiar dacă reclamanta ar fi

fost liberă, și nici nu poate fi cuantificat un astfel de profit, față de

aspectul că realizarea de beneficii în urma unei activități comerciale este

condiționată de factori economici, sociali de factură generală sau specifică

care nu pot fi anticipați sau calculați în mod concret, ci numai într-un mod

speculativ.

Sub aspectul

prejudiciului material, s-a constatat că reclamanta a dovedit achitarea sumei

de 25 796 lei cu titlu de contravaloare onorarii pentru expertizele contabile

efectuate în cauza penală și onorarii avocat, conform calculului de la fila 240

dosar.

De asemenea, față de

declarațiile de martori consemnate la filele 137-140 din dosar, s-au reținut ca

dovedite și cheltuielile legate de contravaloarea pachetelor aduse reclamantei

la locul de detenție de către rude, cu ocazia vizitelor efectuate, în cuantum

de 42.000 lei (reținându-se ca medie 60 de pachete a 700 lei fiecare) și, de

asemenea, cheltuielile de deplasare efectuate de fiu pentru vizitarea

reclamantei în diferitele penitenciare unde a fost transferată, respectiv suma

de 16.400 lei.

Prin Decizia civilă nr.

24/ A din 28 ianuarie 2010 s-a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă S.V.,

ca nefondat, s-au admis apelurile formulate de Ministerul Public Parchetul de

pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost

înlăturată obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei

10.080 lei reprezentând despăgubiri materiale (contravaloare onorarii avocat)

și obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantei suma de 962

lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorarii de expertiză. A

menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut, referitor la inadmisibilitatea acțiunii,

că instanța de fond a verificat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a

acțiunii promovate de către reclamanta S.V. în contextul prevederilor art. 504

C. proc. pen., analiză în urma căreia a stabilit că nu sunt incidente în cauză

dispozițiile primului alineat al acestei norme.

Astfel cum reiese din

interpretarea logică și sistematică a normei enunțate, privarea de libertate în

mod nelegal poate fi stabilită - printre altele - prin ordonanța procurorului

de scoatere de sub urmărire penală, oricare ar fi cauza pentru care s-a dat

această soluție sau prin ordonanța procurorului de încetare a urmăririi penale

exclusiv pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen.

Interpretarea dată

normei menționate de către pârâtul apelant - în sensul că ar face vorbire de o

ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală pentru cauza

prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) - este consecință a ignorării

prevederilor art. 11 pct. 1 lit. b) și c) C. proc. pen., potrivit căruia se

circumscriu soluției de scoatere de sub urmărire penală cazurile prevăzute la art.

10 lit. a) - e), iar cazurile prevăzute la art. 10 lit. f) - h) și j) sunt

circumscrise unei soluții de încetare a urmăririi penale.

Prin raportare la

prevederile art. 10 și 11 pct. 1 din C. proc. pen., nu este posibil a fi dată -

prin ordonanță a procurorului - o soluție de scoatere de sub urmărire penală

pentru cauza prevăzută la art. 10 alin. (1) lit. j) ori o soluție prin care să

se dispună simultan și pentru aceeași faptă o soluție de „scoatere de sub

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută la art.

10 alin. (1) lit. j)" spre a se susține interpretarea evocată în speță de

pârâtul-apelant.

Referitor la rolul

activ al instanței de fond, Curtea a constatat că reproșul făcut primei

instanțe în sensul că nu ar fi dat dovadă de rol activ este pur formal, fiind lipsit

de orice argument de natură a-l fundamenta, dar și în contradicție cu

exigențele ce rezidă din normele juridice.

Referitor la fondul

cauzei:

Caracterul nelegal al

măsurii privative de libertate aplicate reclamantei prin mandatul emis de

procuror este de altfel dat - din perspectiva art. 504 C. proc. pen. - de

faptul că procesul penal în cadrul căruia s-a luat această măsură nu a fost

finalizat prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate

vinovăția reclamantei, ci s-a finalizat printr-o soluție de scoatere de sub

urmărire penală.

Dreptul reclamantei

la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin privarea de libertate în mod

nelegal în perioada 10 aprilie 2001 - 28 noiembrie 2002 nu poate fi afectat de

împrejurarea că respectiva măsură privativă de libertate nu s-a întins pe

întreaga durată a procesului penal (finalizat la data de 10 mai 2006), așa

încât este lipsită de relevanță împrejurarea că faptele pentru care reclamanta

se afla (în continuare) judecată/urmărită penal erau unele care - în opinia

pârâtului -„prezentau gradul de pericol social în raport de care să se poată

dispune măsura arestării sale preventive".

În privința

determinării cuantumului despăgubirilor morale, instanța de apel a reținut că

instanța fondului a prezentat pe larg, în considerentele sentinței apelate,

atât probatoriul avut în vedere pentru stabilirea situației de fapt, cât și

criteriile avute în vedere pentru cuantificarea despăgubirilor morale acordate

reclamantei, criterii printre care se regăsesc nu numai cele enumerate cu titlu

exemplificativ în cuprinsul art. 505 C. proc. pen., respectiv durata însemnată

a privării de libertate (de 597 zile) și consecințele negative suferite de

reclamantă și de familia acesteia ca urmare a unei astfel de stări de fapt, dar

și atingerea adusă dreptului reclamantei de a fi fost adusă în fața unui

magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare deîndată

ce a fost arestată preventiv spre a fi ascultată în legătură cu această măsură

privativă de libertate, corespunzător exigențelor art. 5 lit. c) din Convenție.

În privința

determinării cuantumului despăgubirilor materiale, Curtea a constatat că

onorariul de asistență juridică plătit de către reclamantă în baza contractului

de asistență juridică din 05 octombrie  2006 (conform înscrisurilor de la

filele 250-252 dosar fond) - în cuantum de 10.080 lei - nu are legătură cu

menționatul proces penal (finalizat la data de 10 mai 2006, când a fost dată

ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a reclamantei), astfel încât nu se

justifica includerea lui în despăgubirile materiale acordate reclamantei în

contextul prevederilor art. 504 C. proc. pen.

Probatoriul

valorificat de instanța fondului pentru stabilirea contravalorii pachetelor

primite de la rude pe perioada detenției și a contravalorii deplasărilor fiului

reclamantei spre a o vizita la locul de detenție, respectiv declarațiile de

martori, nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva prevederilor art.

1191 și 1194 C. civ. - astfel cum susține apelantul-pârât - pentru că aceste

norme juridice au în vedere ipoteza dovedirii actelor juridice (negotium

juris), iar nu aceea a dovedirii unor fapte juridice - cum sunt cele ale fiului

reclamantei de a o fi vizitat și de a-i fi adus pachete la locurile de

detenție, folosind pentru deplasare mijloace de transport aparținând martorilor

- pentru a căror probațiune s-au utilizat mijloacele de probă menționate.

Prejudiciul pretins

încercat de reclamantă ca urmare a falimentului celor trei societăți la care

aceasta avea (anterior privării de libertate) calitatea de administrator nu a

fost probat, corespunzător exigențelor art. 1169 C. civ., astfel cum corect a

constatat instanța fondului.

Expertiza

administrată în cauză are aptitudinea de a constitui o probă numai în ce

privește rezultatul economic al societăților comerciale analizate, iar nu și în

ce privește ansamblul condițiilor legale necesar a fi întrunite (corespunzător

prevederilor art. 998-999 C. civ.) spre a se acorda reclamantei despăgubiri

materiale pentru nerealizarea de către societățile respective a profitului

estimat de expert.

Și suma de 962 lei,

care reprezintă contravaloarea onorariilor pentru expertizele contabilă și

medico-legală, a fost în mod greșit acordată reclamantei în condițiile în care respectivele

onorarii au fost plătite pentru administrarea unor probe ce nu au fundamentat o

soluție de admitere a pretențiilor reclamantei.

Cât privește

onorariul de expert (în cuantum de 1500 lei) achitat de reclamantă la data de

18 ianuarie 2006, Curtea reține că nu se poate reține că ar fi vorba de o

cheltuială ce nu ar fi fost ocazionată de procesul penal finalizat prin

menționata ordonanță.

Împotriva menționatei

decizii au formulat și motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

apelanta-reclamantă S.V.

recurs formulate, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice a criticat ca fiind nelegală Decizia civilă nr. 24/ A din 28 ianuarie 2010

pronunțată de către secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietate

intelectuală a Curții de Apel București, în Dosarul nr. 35176/3/2006, pe

următoarele considerente:

Potrivit art. 5 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului "orice persoană are

dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea

sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este

deținut pe baza condamnării pronunțate de către tribunal competent; b) dacă a

fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare

competente, atunci când există motive verosimile bănui că a săvârșit o

infracțiune sau când au existat motive temeinice de a crede în necesitatea de

a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea

acesteia."

Potrivit art. 5 alin.

(2) lit. c) și art. 5 alin. (5) din Convenție, instanța europeană a decis că o

hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță împotriva căreia s-a făcut

apel justifică deținerea celui condamnat.

Astfel s-a apreciat

de către instanța europeană că persoana condamnată în prima instanță,

indiferent de împrejurarea dacă a fost sau nu deținută până în acel moment, se

găsește în ipoteza prevăzută de art. 5 paragraf 1 lit. a) din Convenție care

autorizează privarea de libertate, pe baza condamnării pronunțate împotriva ei.

Totodată, aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la

ipoteza unei condamnări definitive, deoarece aceasta ar însemna să fie exclusă

posibilitatea arestării celui trimis în judecată la sfârșitul audierii în care

s-a pronunțat condamnarea, oricare ar fi căile de atac ce le-ar putea exercita.

Or, în cauza de față

reclamanta a fost privată de libertate în perioada 10 aprilie 2001 - 28

noiembrie 2002, în baza mandatului din 11 aprilie 2001.

Ca urmare, privarea

de libertate a reclamantei a fost dispusă în mod legal, în conformitate cu

dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție, reclamanta fiind

judecată în stare de libertate atât pe parcursul judecării apelului, cât și a

recursului ce au fost formulate în procesul penal.

Având în vedere cele

mai sus arătate, recurentul consideră că în mod greșit atât instanța de fond,

cât și instanța de apel, au apreciat cererea reclamantei ca fiind întemeiată în

raport de art. 5 paragrafele 1 si 3 din Convenție.

Astfel, instanța de

apel în mod greșit a reținut incidența în cauză a dispozițiilor mai sus

menționate, în raport de faptul că prin sentința penală nr. 441 din 27

noiembrie 2002 pronunțată de Tribunalul Bacău s-a dispus revocarea măsurii

arestării preventive luată împotriva acesteia, în baza mandatului de arestare

preventivă din 11 aprilie 2001, precum și a faptului că măsura arestării

preventive a fost dispusă de un procuror și nu de un magistrat independent și

imparțial în sensul Convenției.

La data la care s-a

dispus măsura arestării preventive împotriva reclamantei, respectiv la 11

aprilie 2001, dispozițiile art. 146 C. proc. pen. reglementau măsura arestării

preventive, astfel încât măsura a fost luată potrivit prevederilor legale în

vigoare la acel moment.

Ca urmare, la data la

care s-a dispus măsura arestării preventive a reclamantei, procurorul avea

dreptul să dispună o astfel de măsură în cauză, dacă o aprecia ca fiind

necesară.

Pe de altă parte, în

temeiul art. 1169 C. civ.: „Cel ce face propunere înaintea judecății, trebuie

să o dovedească."

Potrivit alin. (1) art.

505 C. proc. pen., una din cerințele prevăzute de lege și care urmează a fi avută

în vedere de către instanța de judecată pentru a se stabili întinderea

reparației o reprezintă dovedirea consecințelor produse asupra persoanei ori

asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost

restrânsă urmare a privării sale de libertate.

Or, în cauza de față,

nu au fost administrate probe concludente care să determine conturarea

prejudiciului moral cauzat, fundamentarea hotărârii pronunțate realizându-se

doar pe simplul fapt că reclamanta a fost privată de libertate, fără însă a

motiva care sunt probele pertinente și concludente administrate în cauză, ce au

condus la stabilirea unui cuantum atât de mare al daunelor acordate.

Expertiza

medico-legală a concluzionat că starea de sănătate a reclamantei nu s-a agravat

ca urmare a regimului de detenție suportat de către aceasta, iar caracterul

cronic degenerativ al bolilor menționate în actele medicale depuse de

reclamantă nu se datorează perioadei în care reclamanta s-a aflat în stare de

arest. Totodată nici nu s-a constatat ca reclamanta ar fi dobândit boli noi ca urmare

a regimului de detenție.

S-a considerat că

acordarea sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale, reprezintă o

îmbogățire fără justă cauză, invocându-se faptul că jurisprudența C.E.D.O. în

materie, nu a stabilit ca și prejudiciu moral sume exorbitante ca cea din speța

în cauză, respectiv sume care să depășească 3.000-4.000 euro.

În privința daunelor

materiale acordate în cauză, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel a

menținut obligația de plată către reclamantă a sumei de 1500 lei cu titlu de

onorariu expert, doar în considerarea faptului că, atâta vreme cât o expertiză

contabilă a fost administrată în baza dispoziției de delegare D.I.I.C.O.T.

Biroul Teritorial Vrancea la data de 20 septembrie 2005, în cauza penală ce o

privea pe reclamantă, nu se poate reține că ar fi vorba despre o altă

cheltuială, ce nu ar fi fost ocazionată de procesul penal în cauză, pornind de

la singurul considerent că numărul de dosar menționat în chitanță nu este

același cu cel al dosarului în care a fost emisă ordonanța de scoatere de sub

urmărire penală a reclamantei.

În ceea ce privește

suma de 42.000 lei, aceasta reprezenta contravaloarea pachetelor aduse

reclamantei la locul de detenție de către rude cu ocazia vizitelor efectuate și

suma de 16.400 lei reprezenta contravaloarea deplasărilor efectuate de fiul

reclamantei pentru vizitarea acesteia la penitenciarele unde reclamanta a fost

transferată, fără a se lua în discuție că reclamanta suporta cheltuieli cu

hrana și dacă s-ar fi aflat în libertate.

motivelor de apel formulate de recurentul Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București s-a arătat că instanțele de fond și de apel au

făcut o greșită aplicare a legii în aprecierea cuantumului daunelor morale

acordate reclamantei.

Simpla înșiruire a

tuturor drepturilor nepatrimoniale posibile, fără a analiza punctual, pe baza

unor probe certe, măsura în care fiecare dintre acestea au fost efectiv

afectată, nu păstrează proporția necesară între imperativul acordării unei

satisfacții echitabile și prevenirea tendințelor de îmbogățire fără justă

cauză.

În condițiile în care

martorii se referă în mod exclusiv la pagubele materiale suferite de reclamantă

(contravaloarea pachetelor primite în penitenciar și a transportului familiei

și avocaților la penitenciar și instanțe de judecată), este fără suport

probatoriu acordarea unei sume remarcabile drept daune morale, respectiv

1.000.000 lei (aproximativ 250.000 euro).

Fără un minim

probatoriu administrat cu privire la daunele morale, motivarea instanței se

bazează numai pe prezumția simplă conform căreia, orice arestare nelegală

determină de plano consecințe negative în plan fizic și psihic pentru persoana

în cauză, aceste consecințe fiind identice în toate cazurile, indiferent de

particularitățile fiecărui dosar.

Solicitarea de către

reclamantă de daune morale pentru perioada cuprinsă între 28 noiembrie 2002

(ultima zi de arest) și 10 mai 2006 (data ordonanței de scoatere de sub

urmărire penală) este nefondată, iar reținerea acestei perioade de către ambele

instanțe ca fiind producătoare de prejudicii morale, este de asemenea

nefondată.

motivelor de recurs formulate, apelanta-reclamantă S.V. a arătat că suma de

1.400.000 lei este mult mai mică decât sumele acordate de Statul Român în

cazuri similare.

A mai arătat

reclamanta că, la data arestării era proprietară, împreună cu solul său, a unui

apartament cu 2 camere, pe care, în urma arestării sale B.C.R. l-a scos la

licitație - acesta fiind girat la bancă și, de asemenea, și casa proprietate a

SC L.P. SRL care a fost vândută în favoarea B.C.R. unde era girată.

A fost nevoită să

răscumpere casa părinților săi din loc. Sihlea, jud. Vrancea, care sunt oameni

în vârstă, pentru a nu fi aruncați în stradă.

Soțul său a lucrat în

Spania timp de 9 ani și tot ce a câștigat i-a trimis pentru a reuși să

plătească toate aceste cheltuieli (avocați, experți, transport etc.). Astăzi nu

are casă proprietate personală și nu are decât o pensie foarte mică de boală -

gradul III de 510 lunar.

De asemenea, starea

sa de sănătate s-a înrăutățit, pe data de 9 decembrie 2008 suferind o

intervenție chirurgicală la Spitalul de Urgență F. din București care a fost un

eșec, iar acum trebuie să se interneze pentru o nouă operație la torace.

Reclamanta mai

susține că a fost și este nevinovată și, pe lângă perioada de detenție, a mai

fost o perioadă lungă de timp târâtă în toate procesele penale și civile pe

care a trebuit să le susțină.

A mai arătat

reclamanta, că Statul Român nu a fost obligat să-i achite și suma pe care a

plătit-o cu titlu de impozit statului, pentru suma de 84.196 daune materiale.

De asemenea,

consideră nelegală și decizia curții de apel cu privire la înlăturarea

obligației statului de a-i achita suma de 10.080 lei pe care a achitat-o drept

onorariu de avocat în baza contractului de asistență juridică din 5 octombrie 2006,

conform înscrisurilor de la filele nr. 250-252 dosar fond, deoarece acest

onorariu a fost achitat avocatului Pantea Leandru pentru a redacta cererea de

chemare în judecată la Tribunalul București și pentru a o asista și reprezenta

pe tot cursul procesului, astfel că există legătură cu acest proces a Dosarului

nr. 35176/3/2006.

Sub acest aspect,

solicită instanței de recurs să verifice acțiunea în despăgubiri formulată

împotriva Statului Român în care se menționează clar că această acțiune este

redactată în baza contractului de asistență juridică din 5 octombrie 2006 și

pag. 2 din acțiune unde a solicitat obligarea Statului Român la plata tuturor

cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea acestui proces. Ca urmare,

consideră că și sub acest aspecte s-a făcut o aplicare greșită a legii.

În faza procesuală a

recursului a fost invocată de către recurenta-reclamantă excepția nulității

recursului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta

nu a fost motivat în drept.

Analizând această

excepție, Înalta Curte constată că recursul declarat de Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice invocă încălcarea unor norme

legale atât sub aspectul constatării arestării ca fiind nelegală, cât și în

ceea ce privește acordarea unei despăgubiri morale prea mari, ceea ce atrage

incidența principiului îmbogățirii fără justă cauză, aspecte care pot fi

încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În

aceste condiții, urmează a fi respinsă ca nefondată excepția nulității

invocată.

Analizând recursurile

formulate, în raport de argumentele aduse în susținerea motivelor de recurs,

Înalta Curte reține următoarele:

Criticile

recurenților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București sunt fondate numai sub

aspectul greșitei determinări a consecințelor produse asupra inculpatei pentru

a fi justificată acordarea unei sume atât de mari cu titlu de daune morale,

ceea ce ar constitui o îmbogățire fără justă cauză.

În cuantificarea

daunelor morale, tribunalul a acordat suma de 1.000.000 lei, soluție menținută

în apel, printre criteriile avute în vedere aflându-se și starea creată

reclamantei de durata proceselor și de soluțiile contradictorii pronunțate în

cauză.

Înalta Curte

amintește că, în raport de temeiul juridic al cererii deduse judecății,

instanțele nu au a verifica și dispune cu privire la despăgubiri în legătură cu

durata procedurii penale.

Astfel, luarea în

considerare a perioadei cuprinse între 28 noiembrie 2002, data eliberării din

arest, și 10 mai 2006, data la care a fost emisă ordonanța de scoatere de sub

urmărire penală, ca fiind producătoare de prejudicii morale, constituie un

aspect de nelegalitate, rezultând din împrejurarea că, printre criteriile

menționate în art. 505 C. proc. pen., un astfel de criteriu nu se regăsește, art.

505 referindu-se strict la durata privării de libertate suportate și la

consecințele pe care această durată le-a produs asupra persoanei sau familiei

inculpatului.

Dacă identificarea

criteriilor aplicabile evaluării prejudiciului poate fi cenzurată prin prisma art.

304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea în concret a acestor criterii în raport de

probele administrate și cuantumul astfel stabilit reprezintă o chestiune de

apreciere a instanței de judecată ce interesează situația de fapt stabilită în

cauză.

Prin urmare, instanța

de recurs poate cenzura hotărârea atacată și sub aspectul cuantumului

despăgubirilor acordate, în măsura în care anumite despăgubiri au fost acordate

în considerarea unor criterii neprevăzute de lege.

Aplicându-se astfel

de criterii în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune reducerea

despăgubirilor acordate, în caz contrar urmând a se plăti daune

disproporționate cu suferința concretă suportată de către reclamantă, care s-ar

îmbogăți astfel fără justă cauză.

Deși este dificil de

cuantificat suferința provocată de o privare de libertate timp de 597 de zile,

Înalta Curte urmează să micșoreze suma acordată cu titlu de despăgubiri prin

înlăturarea perioadei greșit luată în calcul, respectiv 28 noiembrie 2002 - 10 mai

2006, apreciind, în considerarea celorlalte criterii menționate de prima

instanță, că reclamanta este îndreptățită la plata unei despăgubiri în cuantum

de 500.000 lei reprezentând daune morale.

Analizând critica

recurenților referitoare la nedovedirea criteriilor de acordare a

despăgubirilor pentru daune morale, Înalta Curte consideră că, în aprecierea

acestora, se pleacă de la o premisă minimală, aceea a suportării condițiilor de

detenție de către orice persoană, la care se pot adăuga aspecte de ordin

personal, care exced celor de generalitate, ce urmează a fi probate.

În analiza realizată

în cauză au fost abordate în principal aspectele de ordin minimal și, în

considerarea lor, a fost motivată suma acordată cu titlu de despăgubiri morale,

fiind menționate însă și aspecte particulare, care au rezultat din probele

administrate, pe baza cărora prima instanță a înlăturat anumite argumente ale

reclamantei în justificarea despăgubirilor pretinse (precum: problemele

medicale, interdicția de a lua legătura cu avocatul său, izolarea fizică și

emoțională). De asemenea, luând în considerare încălcarea dreptului reclamantei

de a fi fost adusă în fața unui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea

atribuțiilor judiciare deîndată ce a fost arestată preventiv, i s-au acordat

despăgubiri în mod suplimentar.

Prin urmare, nu este

fondată critica referitoare la inexistența dovezilor în susținerea criteriilor

de acordare a despăgubirilor morale și la nemotivarea soluției în concordanță

cu probele administrate, prima instanță de fond realizând o amplă analiză a

criteriilor menționate în art. 505 C. proc. civ., argumentarea sa fiind

însușită de instanța de apel, astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

În concluzie, Înalta

Curte consideră că este fondată numai critica privind aplicarea altor criterii

decât cele menționate în art. 505 Cod de procedură penală, ceea ce atrage

incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care vor fi admise

recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București modificată în parte decizia recurată, în sensul că va fi obligat

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 500.000 lei, reprezentând

daune morale, către reclamantă. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale

deciziei și sentinței.

Analizând celelalte

critici formulate în cele trei recursuri, Înalta Curte le apreciază ca fiind

nefondate pentru argumentele ce succed:

Nu poate fi considerată

ca fondată susținerea recurentului Statul Român în sensul că privarea de

libertate a reclamantei a fost dispusă în mod legal, în conformitate cu

dispozițiile art. 5 paragraful 1 lit. a) din Convenție.

Recurentul își

motivează această concluzie prin faptul că instanța europeană a decis că o

hotărâre de condamnare pronunțată în primă instanță împotriva căreia s-a făcut

apel justifică deținerea celui condamnat, în caz contrar fiind exclusă

posibilitatea arestării celui trimis în judecată la sfârșitul audierii în care

s-a pronunțat condamnarea, oricare ar fi căile de atac ce le-ar putea exercita.

Înalta Curte

consideră că acest argument nu poate justifica caracterul legal al privării de

libertate dispusă și încetată anterior soluției de condamnare care a avut loc

în apel, după ce în primă instanță inculpata a fost achitată, ocazie cu care

s-a dispus și revocarea arestării preventive pentru argumentele menționate în

hotărârea de achitare, argumente care susțin nelegalitatea măsurii privative de

libertate, cerință stabilită în art. 504 pct. 3 C. proc. pen.

Soluția de

condamnare, desigur nedefinitivă, poate naște prezumția că, la un anumit moment

al desfășurării procesului penal, instanța a apreciat că sunt întrunite

elementele infracțiunii, deci, implicit și temeiurile cerute pentru aplicarea

unei măsuri privative de libertate.

Însă aceeași

prezumție, de această dată în sens contrar, se aplică și în ipoteza în care se

constată că nu sunt întrunite elementele infracțiunii și deci nu poate fi

dispusă condamnarea inculpatului, spre pildă cu ocazia pronunțării unei soluții

de achitare. În cazul în care nu a fost dispusă nici o măsură preventivă, nimic

nu îl împiedică pe judecător ca să dispună arestarea inculpatului pentru prima

dată în ședința în care se pronunță soluția de condamnare, astfel că nu poate

fi primită critica recurentului că orice condamnare dovedește caracterul legal

al privării de libertate dispusă anterior.

Înalta Curte

consideră că în cauză sunt aplicabile dispozițiile legii mai favorabile inculpatului,

astfel că, în măsura în care legea internă este mai favorabilă, în ceea ce

privește posibilitatea de acordare de despăgubiri pentru erori judiciare,

comparativ cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se va aplica cu

prioritate reglementarea internă.

Art. 5 alin. (1) și (3)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează principiul că nimeni

nu poate fi lipsit de libertatea sa, cât și excepțiile de la această regulă,

printre acestea aflându-se și aceea că este permisă privarea de libertate în

situația în care inculpatul a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale

în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile

bănui că a săvârșit o infracțiune sau când au existat motive temeinice de a

crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă

după săvârșirea acesteia.

O astfel de excepție

este reglementată în dreptul intern român, în art. 136 Cod de procedură penală

care enumeră măsurile preventive, respectiv: reținerea, obligarea de a nu

părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă.

Astfel, art. 148 (fost

art. 146) C. proc. pen. permite arestarea preventivă a inculpatului când există

probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală în

anumite cazuri, printre care se regăsesc și cele enumerate în art. 5 alin. (1)

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea,

legea română, în art. 504 alin. (3) C. proc. pen., prevede acordarea de

despăgubiri în cazul în care măsura arestării este stabilită ca fiind nelegală,

astfel cum s-a constatat în prezenta cauză prin sentința de achitare, prin care

măsura arestării preventive a fost revocată, soluție de altfel confirmată în

final prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală.

Criteriile în raport

de care se apreciază dacă există eroare judiciară și pot fi acordate

despăgubiri sunt enumerate în art. 504 C. proc. pen.

Potrivit art. 504 alin.

(1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea

de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a

pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

Acest alineat

reprezintă un argument suplimentar în combaterea tezei că o soluție de

condamnare ar fi suficientă pentru a prezuma că măsura privativă de libertate,

luată anterior condamnării nedefinitive, este una legală care nu ar permite

acordarea de despăgubiri.

Alin. (2) și (3) ale

aceluiași articol menționează că are dreptul la repararea pagubei și persoana

care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Caracterul nelegal al

restrângerii dreptului la libertate trebuie să fie stabilit de către procuror

sau de către judecătorul cauzei penale, deoarece instanței civile nu îi este

îngăduit de lege să facă verificări.

Aceasta deoarece

instanței civile îi revine competența de a soluționa numai chestiunile

prealabile, nu și pe cele prejudiciale, or art. 504 alin. (2) C. proc. pen.

reglementează tocmai o chestiune prejudicială, aceea a stabilirii pe cale

penală a nelegalității măsurii preventive.

În aceste condiții,

urmează a fi înlăturate criticile referitoare la neaplicarea art. 5 alin. (1)

și (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care ar justifica în speță

caracterul legal al arestării.

Referitor la

modalitatea de acordare a daunelor materiale la care fac referire atât

recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public,

cât și reclamanta, Înalta Curte constată că în mod corect nu a fost inclusă în

cuantumul despăgubirilor materiale suma de 10.080 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată reprezentând onorariu de avocat, luând în considerare destinația

acestei sume, menționată în chiar cuprinsul contractului de asistență juridică din

5 octombrie 2006, contract la care se face trimitere în cuprinsul celor două

chitanțe de plată, aceea de onorariu pentru o altă acțiune, îndreptată

împotriva Statului Român, care se va desfășura la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului. Chiar dacă o astfel de acțiune ar avea legătură cu prezenta

cauză, ea se referă la o fază procesuală ulterioară celei din prezentul recurs

pentru care urmează a se acorda cheltuieli de judecată în măsura în care se va

dovedi efectuarea lor.

De altfel, astfel cum

a constatat și instanța de apel, contractul de asistență juridică din 5 octombrie

2006 este încheiat ulterior soluționării procesului penal prin ordonanța din

data de 10 mai 2006, iar împrejurarea că s-a făcut referire la acest contract

în prezenta acțiune, aspect care ar determina acordarea acestei sume cu titlu

de cheltuieli de judecată în prezenta cauză, nu este suficientă pentru a

considera că suma de bani respectivă ar avea altă destinație decât cea

menționată în contractul de asistență în care se precizează că banii sunt

destinați unui proces ce se va desfășura la Strasbourg, motiv pentru care suma

nu va putea fi acordată nici cu titlu de daune materiale și nici cu titlu de

cheltuieli de judecată pentru prezenta cauză.

De asemenea, în mod

corect în cuantumul cheltuielilor de judecată acordate a fost inclusă suma de

1500 lei, deoarece această sumă constituie onorariu de expertiză, probă care a

fost efectuată în legătură cu cauza de față, astfel cum rezultă din cuprinsul

ordonanței din data de 10 mai 2006.

Nu prezintă relevanță

faptul că suma a fost menționată prin raportare la un număr nou de dosar,

deoarece acest dosar a fost creat ca urmare a dispoziției de delegare a D.I.I.C.O.T.

Biroul Vrancea, la data de 20 septembrie 2005, pentru investigarea unei

infracțiuni conexe, de spălare de bani, în scopul determinării împrejurării

dacă mărfurile provin din contrabandă.

În consecință, suma

plătită într-un dosar conex, disjuns din prezenta cauză, pentru efectuarea unei

expertize care este determinantă asupra soluției ce se va pronunța în prezentul

dosar, pot fi incluse în cheltuielile de judecată acordate în această speță.

Cu privire la greșita

includere în cheltuielile de judecată a contravalorii pachetelor aduse

reclamantei la locul de detenție de către rude cu ocazia vizitelor efectuate,

Înalta Curte consideră că acestea sunt cheltuieli care au fost determinate de

procesul penal, aferente perioadei în care reclamanta s-a aflat în stare de

arest, fiind evident că hrana astfel procurată a avut în vedere suplimentarea

alimentației din locul de deținere, neputându-se stabili cu certitudine dacă

aceleași sume ar fi fost plătite de reclamantă și în stare de libertate.

Criticile reclamantei

referitoare la starea sa actuală din punct de vedere material și al stării de

sănătate, nu vor fi analizate de către Înalta Curte deoarece se referă la

aspecte de fapt invocate în susținerea criteriilor de acordare a

despăgubirilor, iar modul de apreciere a probelor nu mai constituie în prezent

motiv de recurs.

Împrejurarea că

recurenta este impozitată pentru despăgubirile acordate, nu poate constitui

motiv de nelegalitate a deciziei din apel, deoarece instanța investită cu o

acțiune întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., nu are obligația de a se preocupa

de aspectele de ordin fiscal, acestea constituind o problemă ulterioară

dobândirii în mod irevocabil a unei sume de bani.

Pentru argumentele

expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins recursul

declarat de reclamanta S.V.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta S.V. împotriva Deciziei nr. 24/ A din

28 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală.

Admite recursurile

declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și de

către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva aceleași decizii, în sensul că modifică în parte decizia recurată

astfel:

Obligă pe pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la 500.000 lei, reprezentând

daune morale, către reclamantă.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 10 decembrie 2010.