ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5337/2006

Asupra recursului penal de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 113 din 30 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petiționarul A.I., în contradictoriu cu intimații S.G., B.D., P.D. și I.M. împotriva rezoluției nr. 966/P/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și rezoluției nr. 727/II/2/2006 din 8 mai 2006 a P.G.P. de pe lângă Curtea de Apel București. Au fost menținute soluțiile din rezoluțiile atacate. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petiționarul la plata sumei de 40 lei, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că, în mod corect, procurorul a apreciat prin rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată în dosarul nr. 966/P/2003 că faptele pentru care inspectorii de poliție S.G., B.D., I.M. și comisarul de poliție P.D. au fost cercetați sub aspectul infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului prevăzute de art. 246 și art. 264 alin. (1) C. pen., nu există. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petiționarul A.I., fără a-l motiva în scris. La termenul acordat pentru judecarea recursului, prin mandatarul său respectiv A.G., petiționarul A.I. a depus note scrise de concluzii, prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, admiterea plângerii formulate, desființarea rezoluției parchetului și trimiterea cauzei procurorului pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor reclamate.

Examinând sentința penală recurată sub toate aspectele de fapt și de drept, conform prevederilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petiționarul A.I. este nefondat pentru următoarele considerente: Petiționarul A.I. a sesizat la data de 15 mai 2002 Parchetul Militar București cu privire la săvârșirea de către numitul S.G., inspector principal în cadrul D.G.P.M.B. – S.P.E.F., a infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului prevăzute de art. 246 și art. 264 alin. (1) C. pen., fapte comise cu ocazia instrumentării lucrării penale nr. 421099/2002, în care SC A.I. SRL, administrată de petiționar, avea calitatea de parte vătămată.

În cuprinsul plângerii penale, A.I. a menționat, că, în lucrarea penală nr. 421099/2002, având ca obiect sesizarea sa formulată împotriva angajaților SC A.I. SRL, care în perioada septembrie 2001 – ianuarie 2002 au sustras din magazinul M., aparținând acestei societăți, sume de bani și bunuri în valoare totală de 152.074.520 lei, inspectorul principal S.G., în mod nelegal, a început urmărirea penală și a efectuat cercetări penale chiar față de petiționar pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. și uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen., prin modul corespunzător în care și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu, inspectorul favorizând persoanele reclamate de petiționar.

Aceste aspecte au fost învederate cu ocazia audierii petiționarului de către procuror la data de 27 septembrie 2005, acesta susținând că inspectorul principal S.G. a audiat salariații SC A.I. SRL, cu privire la alte aspecte decât cele sesizate în plângerea sa, respectiv referitor la acordarea drepturilor salariale constând în bonuri de masă ș.a., iar nu cu privire la lipsurile din gestiunea societății, astfel încât, prin modul în care au fost audiate și influențate aceste persoane, calitatea procesuală a petiționarului în respectivul dosar s-a schimbat și anume din reprezentant al părților vătămate a devenit învinuit, fiind cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, fals intelectual și uz de fals.

Cercetările efectuate în cauză de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București au evidențiat faptul că plângerea penală formulată de A.I., în calitate de administrator la SC A.I. SRL, împotriva angajaților societăților sale, înregistrată sub nr. 421099/2002, a fost repartizată spre soluționare inspectorului principal de poliție S.G. În vederea verificării aspectelor sesizate, acest inspector, împreună cu subinspectorul B.D., au procedat în luna februarie 2002 la audierea numiților C.C., S.D.M., S.M., L.D., C.C., Ș.A., G.C. și S.M., persoane angajate la SC A.I. SRL și care își desfășurau activitatea la punctul de lucru al societății respectiv la magazinul M. Aceste persoane au fost audiate cu privire la lipsurile din gestiune reclamate de numitul A.I.

însă, cu ocazia audierii au afirmat că administratorul societății le-a obligat să semneze tabele pentru a justifica distribuirea bonurilor valorice, care în realitate nu erau acordate și, de asemenea, că salariile încasate erau mai mici decât sumele de bani înscrise în ștatele de plată, relevând totodată și alte aspecte privind modul în care societatea se aproviziona cu mărfuri. După audierea persoanelor menționate, la data de 25 februarie 2002, inspectorul principal S.G. a solicitat conducerii S.P.E.F. din cadrul poliției București, ca lucrarea penală cu nr. 421099/2002 să fie repartizată unui alt lucrător de poliție, în motivarea cererii acesta susținând că numitul A.I. i-a comunicat că va depune la P.M.B.

plângere împotriva sa, cu privire la faptul că nu a efectuat cercetări referitor la aspectele sesizate și nu a început urmărirea penală împotriva salariaților reclamați. În aceste condiții, la aceeași dată, comisarul șef S.E., șeful S.P.E.F. din cadrul poliției București, a repartizat lucrarea penală mai sus menționată comisarului P.D., în vederea continuării cercetărilor penale. Primind dosarul, comisarul P.D., în urma analizării, împreună cu subcomisarul F.M. și inspectorul I.M. din cadrul poliției București, C.C.P., a actelor existente, a dispus, prin procesul – verbal din data de 16 aprilie 2002, începerea urmăririi penale față de numitul A.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 289 C. pen.

și art. 291 C. pen., dosarul fiind preluat de către inspectorul I.M. În vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, prin Ordonanța nr. 421099/2002 din data de 10 iulie 2002, inspectorul I.M. a dispus efectuarea unei expertize financiar-contabile având obiective stabilirea prejudiciului produs de SC A.I. SRL în perioada august 2001 – ianuarie 2002 și a persoanelor corespunzătoare de gestiunea magazinului M., precum și lămurirea împrejurărilor dacă SC A.I. SRL a cauzat vreun prejudiciu bugetului de stat cu privire la plata drepturilor salariale și dacă în vederea recuperării prejudiciului au fost reținute sume de bani din retribuția lunară a salariaților. În urma concluziilor reținute în raportul de expertiză contabilă, la data de 1 august 2002, inspectorul I.M.

a dispus, prin proces verbal, începerea urmăririi penale față de numiții Ș.A., S.D.M., C.C., G.C., L.D., G.R., C.A., C.N., B.V. și S.M., pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215 1 C. pen. Totodată, la aceeași dată, prin rezoluția nr. 13805/P/2002, Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București a dispus, în baza art. 220 C. proc. pen., infirmarea procesului verbal de începere a urmăririi penale față de învinuitul A.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 art. 289 C. pen. și art. 291 C. pen., apreciind că măsura respectivă este netemeinică, având în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă.

Examinând modul în care lucrătorii de poliție menționați mai sus au efectuat cercetările penale, cu ocazia instrumentării lucrării cu nr. 421099/2002, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a constatat că nu se poate reține în sarcina acestora infracțiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și favorizarea infractorului, toți cei patru lucrători de poliție îndeplinindu-și în mod corespunzător atribuțiile de serviciu, astfel că, din 31 martie 2006 a dispus, neînceperea urmăririi penale în cauză, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. Prin rezoluția nr. 727/II/2/2006 din data de 8 mai 2006, P.G.P. de pe lângă Curtea de Apel București în temeiul art. 275 și următoarele Cod procedură penală, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de A.I.

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, dată în dosarul nr. 966/P/2003. Nemulțumit de soluția procesului penal, petiționarul A.I. s-a adresat, cu plângere, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. instanței de judecată competentă să judece infracțiunile reclamate, respectiv Curții de Apel București, care a pronunțat hotărârea atacată în prezentul recurs. Examinând întreg materialul probator administrat în cauză Înalta Curte constată că soluția dată de procuror, în sensul neînceperii urmăririi penale față de inspectorul principal S.G. și inspectorul B.D. din cadrul D.G.P.M.B. – S.I.F., precum și față de comisarul P.D. din cadrul I.G.P.R. – D.I.F. și inspectorul I.M. din cadrul P.S.B.

– C.C.P. este legală și temeinică. Astfel, în ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., Înalta Curte constată că nu s-a făcut dovada că vreunul dintre intimați, cu știință, și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu, prin neîndeplinirea unui act ori prin îndeplinirea defectuoasă, pentru a fi realizată latura obiectivă a infracțiunii respective. Petiționarul a susținut că acțiunea abuzivă a lucrătorilor de poliție a constat: - în audierea nelegală (asupra altor aspecte decât cele sesizate organelor de cercetare penală, prin amenințări și exercitarea de acte de influențare a declarațiilor) a salariaților SC A.I. SRL, împotriva cărora, în calitate de administrator al societății respective, a formulat plângere penală, pentru lipsa în gestiune a unei sume de aproximativ 150.000.000 lei.

- în dispunerea nelegală a începerii urmăririi penale împotriva sa, precum și în trecerea dosarului de la intimatul S.G. la intimatul P.D., în lipsa unei dispoziții prealabile din partea procurorului. Asupra primului aspect invocat, Înalta Curte constată că intimatul S.G., în calitate de organ de cercetare penală din cadrul poliției judiciare, după repartizarea spre soluționare a plângerii petiționarului a procedat, împreună cu colegul său B.D., la audierea a 11 persoane, B.V., G.R., T.C., G.A., L.D., C.C., C.N., C.A., S.C., S.M. și S.D.M., acuzate că ar fi contribuit la producerea prejudiciului reclamat de administratorul societății menționate mai sus.

Cu această ocazie, persoanele respective au făcut declarații asupra aspectelor sesizate de petiționare cu privire la sustragerile de mărfuri și bani din gestiunea magazinului M., însă, totodată, au reclamat, la rândul lor, în scris, mai multe împrejurări, apreciate ca nelegale în activitatea administratorilor societății, susținând că aceștia îi obligau pe salariați să semneze tabele pentru a justifica ilegal distribuirea de bonuri valorice pe care, în realitate, personalul angajat nu le primea, că salariile pentru primirea cărora semnau erau mai mici decât cele încasate pe ștatele de plată și că, sub pretextul unor lipsuri în gestiune, erau oprite periodic de la salariați sume de bani din retribuția cuvenită, fără a se emite decizii de imputare.

Înalta Curte mai reține, din declarațiile intimatului S.G., care se coroborează cu cele ale martorului S.E., șeful S.I.F. din cadrul P.S.B., că petiționarul A.I. l-a amenințat pe intimat, că, în cazul în care nu îi va rezolva plângerea în mod favorabil, „își riscă libertatea și cariera de polițist”. În acest context, martorul S.E., potrivit propriei declarații a apreciat că „nu mai este oportună continuarea verificărilor de către polițistul S.G.” și, la solicitarea expresă a acestuia, a hotărât desemnarea, în vederea soluționării cauzei, a unui alt ofițer, cu grad și vechime în activitate mai mari, respectiv a comisarului P.D.

La momentul luării acestei măsuri, procesul penal nu era declanșat, mai exact începerea urmăririi penale, atât împotriva petiționarului cât și împotriva angajaților societății la care acesta era administrator, fiind dispusă ulterior, la datele de 16 aprilie 2002 și respectiv 1 august 2002, astfel încât la momentul respectiv, nu erau incidente dispozițiile legale privitoare la abținerea persoanei care efectuează cercetarea penală (art. 53 C. proc. pen.). Ca atare sub acest aspect, nu se poate reține îndeplinirea abuzivă de către vreunul dintre intimați a atribuțiilor de serviciu. Pe baza declarațiilor angajaților societății, care au reclamat mai multe nereguli în administrarea acesteia, la data de 16 aprilie 2002 intimatul P.D.

a dispus, prin proces verbal, începerea urmăririi penale împotriva învinuitului A.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. și uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. De asemenea, conform art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluționări a acesteia.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (3) C. proc. pen., organul de urmărire penală se poate sesiza, nu numai pe baza unei plângeri sau a unui denunț, ci din oficiu, caz în care încheie un proces verbal, care constituie chiar actul de începerea a urmăririi penale. Din interpretarea acestor dispoziții legale, rezultă că, pentru a se sesiza din oficiu și, implicit, a începe urmărirea penală, este necesar ca organul de cercetare penală să constate existența unui minim de date, care să poată susține în mod rezonabil o acuzație, date care în speță erau reprezentate de actele premergătoare efectuate prin audierea mai multor angajați ai societății, care au susținut că administratorul societății ar fi comis mai multe fapte apreciate ca nelegale.

Este evident că, pentru începerea urmăririi penale, nu se impune administrarea unui probatoriu vast, care să confirme în mod cert acuzațiile, acesta fiind tocmai scopul desfășurării urmăririi penale. În cauză, datele, probele strânse până la momentul începerii urmăririi penale față de A.I. erau suficiente și au justificat măsura dispusă de comisarul P.D., neevidențiindu-se elemente care să susțină reaua credință a acestuia în efectuarea acestui act care intră în atribuțiile sale de serviciu. În plus, după începerea urmăririi penale, s-a dispus din oficiu (de către inspectorul I.M., la data de 10 iulie 2002) efectuarea unei expertize financiar contabile, pentru lămurirea tuturor aspectelor cauzei, realizarea acesteia, în cadrul unui proces penal deja declanșat, conferind celui vizat de măsura respectivă garanția respectării drepturilor sale procesuale.

De altfel, făcând referire expresă la această expertiză, care nu a confirmat acuzațiile aduse învinuitului A.I., procurorul a dispus prin rezoluția din data de 1 august 2002, infirmarea începerii urmăririi penale față de acesta, măsură pe care a apreciat-o ca fiind „netemeinică”, având în vedere probatoriul administrat. Față de cele menționate mai sus Înalta Curte, constată că începerea urmăririi penale față de A.I. nu a fost rezultatul îndeplinirii defectuoase, cu rea credință, de către intimatul P.D. a atribuțiilor de serviciu, astfel încât actul acestuia nu poate constitui elementul material al laturii obiective a infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. Raportul de verificare întocmit de C.C.M.A.I., invocat de petiționarul A.I.

în susținerea plângerii sale, nu constituie mijloc de probă în procesul penal, conform dispozițiilor din Capitolul II, Titlul III al Părții Generale a Codului de procedură penală, astfel că, aprecierile formulate în raportul respectiv în sensul că, fără un probatoriu temeinic, comisarul P.D. a început urmărirea penală împotriva petiționarului A.I. nu au valoare probatorie în prezenta cauză, fiind exprimate de un organ cu atribuții exclusiv administrate. Cu privire la infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pen., Înalta Curte constată că acuzațiile formulate de petiționarul A.I. la adresa intimaților S.G. și P.D. se referă la împrejurarea că, prin modul de instrumentare a cauzei, aceștia i-ar fi ajutat pe angajații societății SC A.I.

SRL, învinuiți de sustragerea de produse și bani din magazinul aparținând acesteia, să scape de răspunderea penală, fapt ce a condus la imposibilitatea societății de a-și recupera prejudiciul suferit. Acuzațiile petiționarului sunt nefondate, faptele reclamate de acesta neexistând în realitate, întrucât, deși prin referatul din data de 15 noiembrie 2002 inspectorul I.M. a propus trimiterea în judecată a 11 dintre angajații societății (G.A., S.D.M., C.C., S.C., L.D., G.R., T.C., C.A., C.N., B.V. și S.M.) sub aspectul săvârșirii infracțiunii de delapidare prevăzută de art. 215 1 C. pen., constând în aceea că, în perioada august 2001 – ianuarie 2002, în calitate de lucrători comerciali, ar fi sustras din magazinul aparținând SC A.I.

SRL, produse și bani în valoare totală de 152.074.520 lei, procurorul L.B. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, sesizat cu această propunere, a dispus prin Ordonanța nr. 13805/P/2002 din data de 27 mai 2003, în baza art. 249 raportat la art. 11 pct. 1 lit. b) și art. 10 lit. d) C. proc. pen., scoaterea de sub urmărirea penală a persoanelor respective, cu motivarea că :”Singura probă în sprijinul învinuirii este raportul de expertiză contabilă, care nu poate face o departajare clară a sumelor delapidate de fiecare dintre sus-numiții și nici nu relevă modul de producere a pagubei. O nouă expertiză nu ar putea aduce elemente noi, întrucât lipsa din contabilitate este înregistrată pe total în magazin și nu pe produs sau pe raion.

Întrucât expertiza efectuată în cauză nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă administrat, s-a apreciat că în speță latură obiectivă a infracțiunilor de delapidare nu este dovedită (lipsește)”. Ordonanța procurorului a fost confirmată de către instanța de judecată care, fiind sesizată de petenta SC A.I. SRL, a respins ca neîntemeiată, plângerea formulată de aceasta, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva ordonanței respective și a menținut soluția de scoatere de urmărire penală dispusă în cauză (sentința penală nr. 16 din 17 ianuarie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București). Întrucât din actele premergătoare efectuate de parchet nu s-a constatat vreo încălcare a dispozițiilor legale de către lucrătorii de poliție reclamați de petiționarul A.I., Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen. va respinge ca nefondat recursul declarat de petiționarul A.I. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul A.I., împotriva sentinței penale nr. 113 din 30 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 18 septembrie 2006.