ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5940/2006

Deliberând asupra recursului

penal de față, constată

:

Prin sentința penală nr. 49 F

din 29 iunie 2006, Curtea de Apel Pitești, secția penală, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea introdusă

de petiționarul P.C.D. împotriva rezoluției din 1 februarie 2006 a Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. 162/P/2005, privind pe

intimata B.M.

A fost menținută rezoluția

atacată.

Petiționarul a fost obligat

să plătească 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 19 aprilie 2006,

s-a înregistrat la Curtea de Apel Pitești sub nr. 2087/46/2006, plângerea

petiționarului P.C.D. împotriva rezoluției din data de 1 februarie 2006, emisă

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. 162/P/2005.

În motivarea plângerii,

petiționarul arată că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale atacată,

pronunțată la data de 1 februarie 2006, în dosarul nr. 162/P/2005 cât și

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale atacată, pronunțată la data de 1

februarie 2006, în dosarul nr. 162/P/2005 cât și rezoluția din 14 martie 2006,

prin care s-a respins plângerea petiționarului împotriva acestei rezoluții,

sunt nelegale și netemeinice, solicitându-se, în esență, admiterea plângerii în

temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

În cauză au fost depuse de

către petiționar multiple înscrisuri, constând în memorii, note de ședință,

răspunsuri ale instituțiilor cărora li s-a adresat, alte acte.

Examinând plângerea pe baza

lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei și a înscrisurilor prezentate,

Curtea reține următoarele:

Din concluziile depuse de

petiționar, în scris, nu s-a prezentat spre a și le susține, acesta solicită

admiterea plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la

parchet, în vederea completării cercetărilor, pe motivul esențial, sunt

multiple aspecte invocate, ce nu pot avea valoarea relevantă a unor probe, că

soluția pronunțată este nelegală și netemeinică.

De altfel, în aceste

concluzii sunt invocate astfel de aspecte ce țin mai ales de lipsa de

obiectivitate a judecătorului care a pronunțat soluțiile civile, B.M., despre

care susține că i-au adus vătămări în drepturile sale legitime, precum și a

procurorului care a instrumentat cauza, în care a fost reclamat respectivul

judecător pentru infracțiunea de abuz contra intereselor persoanelor, prevăzută

de art. 246 C. pen., cauză penală în care s-a dispus nelegal, soluția de

netrimitere în judecată și anume, neînceperea urmăririi penale.

De asemenea, arată în

aceleași concluzii, că din multitudinea de înscrisuri depuse în dosarul penale,

pot fi determinate erorile judiciare comise, unele căzute sub incidența unor

încălcări ale legii penale, menționând faptul că magistratul trebuie să

răspundă pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau din gravă neglijență,

invocarea de către procuror în favoarea judecătorului cercetat a unor citate

din literatura de specialitate, fără a avea corespondență în fapt pe aspecte

concrete, ca de altfel și a altor aspecte în favoarea magistratului și în

defavoarea sa, neavând relevanță în cauză, magistratul urmând a răspunde penal

pentru săvârșirea infracțiunii de abuz ca urmare a soluțiilor pronunțate, în

care el a fost parte.

Verificând, prin prisma

celor invocate, rezoluția atacată, Curtea a constatat că prin această rezoluție

din 1 februarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 162/P/2005, procurorul a dispus

neînceperea urmăririi penale în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin.

(1) lit. b) C. proc. pen., față de magistratul judecător B.M. de la Judecătoria

Costești, cercetată sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu,

contra intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen.

În acest sens, în motivarea

acestei soluții, se arată că pe rolul Judecătoriei Costești s-au aflat spre

soluționare mai multe litigii, respectiv dosarele nr. 2352/2001, 2151/2000,

2440/2003, 1861/2003 ș.a., dosare soluționate prin hotărâri judecătorești

pronunțate de către judecător B.M., parte fiind și petiționarul din prezenta

cauză, P.C.D.

Cum acesta a fost nemulțumit

de soluțiile în cauză, a utilizat căile legale de atac, însă, ulterior, a

reclamat și la organul de urmărire penală faptul că magistratul menționat, în

mod abuziv și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în cauzele respectiv.

Procedându-se la audierea

petiționarului căruia i s-a cerut să propună probe pentru a dovedi infracțiunea

reclamată, acesta a solicitat verificarea tuturor actelor depuse la dosar.

În urma verificărilor

întreprinse s-a constatat că nu există indicii și cu atât mai mult, probe din

care să rezulte comiterea infracțiunii de abuz în serviciu de către magistratul

în cauză.

Totodată, s-a apreciat de

către procuror că judecătorii sunt independenți, se supun numai legii, conform

prevederilor constituționale și ale Legii nr. 303/2004, privind statutul

magistratului, soluțiile pronunțate urmând a fi verificate și desființate prin

intermediul căilor legale de atac, fără a se institui prin plângerile penale

introduse noi căi de atac, neprevăzute de lege, o hotărâre judecătorească

nefiind considerată prin ea însăși, o infracțiune.

Cum, astfel de hotărâri nu

pot fi criticate decât prin căile legale de atac, așa cum s-a menționat și cum

nu există indiciile și probele de care s-a făcut vorbire mai înainte,

procurorul a apreciat că nu se poate reține în sarcina magistratului reclamat

comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,

întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

O atare soluție de

neîncepere a urmăririi penale din data de 1 februarie 2006, a fost comunicată

petiționarului la data de 2 februarie 2006, care s-a adresat apoi, cu plângere

împotriva acestei soluții la procurorul ierarhic superior, respectiv procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești.

Acesta, prin rezoluția din

data de 14 martie 2006, cu nr. 263/2006, a respins plângerea, menționându-se în

esență, că din analiza probatoriului a rezultat că nu sunt întrunite elementele

constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., judecătorul B.M. respectând

normele procedurale în materie, astfel că, în raport de situația de fapt

reținută și în baza probelor administrate, soluția atacată este legală și

temeinică.

După respingerea plângerii,

urmare a comunicării acesteia de către parchet la data de 16 martie 2006 și

primită ulterior de petiționar, împotriva aceleiași rezoluții de neîncepere a

urmăririi penale, acesta a formulat plângere la instanță în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Față de cele arătate, Curtea

a constatat că au fost respectate normele procedurale vizând plângerea

împotriva măsurilor și a actelor de urmărire penală, prevăzute în art. 275 și

278 C. proc. pen., prealabile introducerii plângerii la instanță în condițiile art.

278

1

C. proc. pen. și analizând pe fond această plângere, în raport

de aspectele invocate și de înscrisurile la dosarul cauzei, Curtea constată că

susținerile petiționarului, în sensul că judecătorul B.M. ar fi săvârșit

infracțiunile de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor, prin

sentințele civile pronunțate în defavoarea sa nu sunt întemeiate.

Astfel, se invocă în esență,

în plângerea penală adresată parchetului împotriva judecătoarei B.M. că

aceasta, prin exercitarea rolului activ a contribuit la administrarea unor

probatorii testimoniale, precum și la validarea unor înscrisuri sau expertize

ca fiind nelegale și netemeinice, la care adaugă și nerespectarea unor reguli

procedurale cu ocazia soluționării cauzelor în care petiționarul a fost parte,

precum și evidența lipsă de obiectivitate și de imparțialitate a judecătoarei,

având în vedere sesizările pe care le-a făcut împotriva sa.

Însă, așa cum rezultă din

materialul probator administrat în cauză, procurorul a verificat în legătură cu

pretinsa infracțiune de abuz în serviciu mai multe litigii, respectiv dosarele nr.

2352/2001, 2151/2000, 2440/2003, 1861/2003 și altele, a se vedea declarația

dată de petiționar în dosarul penal sau completarea acesteia, dar nu a

constatat existența unor indicii sau probe vizând săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 246 C. pen., reclamată care să conducă la reținerea unei

astfel de infracțiuni în sarcina judecătorului cercetat.

De altfel, susținerile

petiționarului sub aspectul nelegalității hotărârilor ce fac obiectul

cercetării penale în cauza de față au fost exprimate prin criticile adresate în

căile de atac, acestea fiind respinse, instanțele de control judiciar menținând

hotărârile atacate.

Cum o hotărâre

judecătorească pronunțată nu poate constitui, ea însăși, o infracțiune de abuz

contra intereselor persoanelor dacă a defavorizat partea care reclamă,

eventuale nelegalități putând fi exercitate numai în căile de atac, și cum pe

baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei sau altor înscrisuri

prezentate instanței, acestea fiind limitele și condițiile în care instanța

judecă plângerea și verifică rezoluția sau ordonanța atacată, potrivit art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., nu se poate reține cel puțin indicii, nemaivorbind de

probe, care să conducă la săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală,

inclusiv cea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor reclamată de

petiționar, Curtea a apreciat că soluția pronunțată de procuror de neîncepere a

urmăririi penale împotriva judecătoarei B.M. este legală și temeinică.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a formulat recursul petiționarul P.C.D., solicitând casarea

sentinței și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale

împotriva magistratului B.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen.

Examinând hotărârea

pronunțată în cauză sub aspectele invocate de petiționar, cât și din oficiu sub

toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385

6

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția

primei instanței fiind legală și temeinică.

Astfel, potrivit art. 200 C.

proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu

privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constatat dacă este cazul să se dispună

trimiterea în judecată.

Sesizat prin unul dintre

modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunilor cu a cărei săvârșire a fost sesizat organul de

urmărire penală, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile

prevăzute de art. 10 C. proc. pen., când punerea în mișcare sau exercitarea

acțiunii penale este împiedicată.

În acest caz,

nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea

procesului penale se poate dispune neînceperea urmăririi penale.

Revenind la cauză,

constatând că nu sunt nici măcar indicii ale săvârșirii vreunei infracțiuni de

către intimată, prima instanță corect a dispus respingerea plângerii formulată

de recurentă împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi

penale.

Soluționând cauzele în care

petiționarul P.C.D. era parte și pronunțând soluții nefavorabile acestuia,

intimata B.M. nu a făcut altceva decât să efectueze acte atribuite în sarcina

sa prin lege, motiv pentru care în sarcina acesteia nu se poate reține vreun

abuz care să fi vătămat drepturile sau interesele recurentului.

În consecință, având în

vedere că din lucrările dosarului rezultă că intimata și-a îndeplinit

atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu a comis vreo

faptă care să atragă răspunderea penală a acesteia, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de petiționarul P.C.D.

ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul P.C.D. împotriva sentinței penale nr. 49/ F

din 29 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă recurentul petiționar

la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 octombrie 2006.