ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5940/2006

Deliberând asupra recursului penal de față, constată : Prin sentința penală nr. 49 F din 29 iunie 2006, Curtea de Apel Pitești, secția penală, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea introdusă de petiționarul P.C.D. împotriva rezoluției din 1 februarie 2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. 162/P/2005, privind pe intimata B.M. A fost menținută rezoluția atacată. Petiționarul a fost obligat să plătească 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 19 aprilie 2006, s-a înregistrat la Curtea de Apel Pitești sub nr. 2087/46/2006, plângerea petiționarului P.C.D.

împotriva rezoluției din data de 1 februarie 2006, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. 162/P/2005. În motivarea plângerii, petiționarul arată că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale atacată, pronunțată la data de 1 februarie 2006, în dosarul nr. 162/P/2005 cât și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale atacată, pronunțată la data de 1 februarie 2006, în dosarul nr. 162/P/2005 cât și rezoluția din 14 martie 2006, prin care s-a respins plângerea petiționarului împotriva acestei rezoluții, sunt nelegale și netemeinice, solicitându-se, în esență, admiterea plângerii în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. În cauză au fost depuse de către petiționar multiple înscrisuri, constând în memorii, note de ședință, răspunsuri ale instituțiilor cărora li s-a adresat, alte acte.

Examinând plângerea pe baza lucrărilor, a materialului din dosarul cauzei și a înscrisurilor prezentate, Curtea reține următoarele: Din concluziile depuse de petiționar, în scris, nu s-a prezentat spre a și le susține, acesta solicită admiterea plângerii, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la parchet, în vederea completării cercetărilor, pe motivul esențial, sunt multiple aspecte invocate, ce nu pot avea valoarea relevantă a unor probe, că soluția pronunțată este nelegală și netemeinică.

De altfel, în aceste concluzii sunt invocate astfel de aspecte ce țin mai ales de lipsa de obiectivitate a judecătorului care a pronunțat soluțiile civile, B.M., despre care susține că i-au adus vătămări în drepturile sale legitime, precum și a procurorului care a instrumentat cauza, în care a fost reclamat respectivul judecător pentru infracțiunea de abuz contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen., cauză penală în care s-a dispus nelegal, soluția de netrimitere în judecată și anume, neînceperea urmăririi penale.

De asemenea, arată în aceleași concluzii, că din multitudinea de înscrisuri depuse în dosarul penale, pot fi determinate erorile judiciare comise, unele căzute sub incidența unor încălcări ale legii penale, menționând faptul că magistratul trebuie să răspundă pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau din gravă neglijență, invocarea de către procuror în favoarea judecătorului cercetat a unor citate din literatura de specialitate, fără a avea corespondență în fapt pe aspecte concrete, ca de altfel și a altor aspecte în favoarea magistratului și în defavoarea sa, neavând relevanță în cauză, magistratul urmând a răspunde penal pentru săvârșirea infracțiunii de abuz ca urmare a soluțiilor pronunțate, în care el a fost parte.

Verificând, prin prisma celor invocate, rezoluția atacată, Curtea a constatat că prin această rezoluție din 1 februarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 162/P/2005, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., față de magistratul judecător B.M. de la Judecătoria Costești, cercetată sub aspectul comiterii infracțiunii de abuz în serviciu, contra intereselor persoanelor, prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen. În acest sens, în motivarea acestei soluții, se arată că pe rolul Judecătoriei Costești s-au aflat spre soluționare mai multe litigii, respectiv dosarele nr. 2352/2001, 2151/2000, 2440/2003, 1861/2003 ș.a., dosare soluționate prin hotărâri judecătorești pronunțate de către judecător B.M., parte fiind și petiționarul din prezenta cauză, P.C.D.

Cum acesta a fost nemulțumit de soluțiile în cauză, a utilizat căile legale de atac, însă, ulterior, a reclamat și la organul de urmărire penală faptul că magistratul menționat, în mod abuziv și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în cauzele respectiv. Procedându-se la audierea petiționarului căruia i s-a cerut să propună probe pentru a dovedi infracțiunea reclamată, acesta a solicitat verificarea tuturor actelor depuse la dosar. În urma verificărilor întreprinse s-a constatat că nu există indicii și cu atât mai mult, probe din care să rezulte comiterea infracțiunii de abuz în serviciu de către magistratul în cauză.

Totodată, s-a apreciat de către procuror că judecătorii sunt independenți, se supun numai legii, conform prevederilor constituționale și ale Legii nr. 303/2004, privind statutul magistratului, soluțiile pronunțate urmând a fi verificate și desființate prin intermediul căilor legale de atac, fără a se institui prin plângerile penale introduse noi căi de atac, neprevăzute de lege, o hotărâre judecătorească nefiind considerată prin ea însăși, o infracțiune. Cum, astfel de hotărâri nu pot fi criticate decât prin căile legale de atac, așa cum s-a menționat și cum nu există indiciile și probele de care s-a făcut vorbire mai înainte, procurorul a apreciat că nu se poate reține în sarcina magistratului reclamat comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

O atare soluție de neîncepere a urmăririi penale din data de 1 februarie 2006, a fost comunicată petiționarului la data de 2 februarie 2006, care s-a adresat apoi, cu plângere împotriva acestei soluții la procurorul ierarhic superior, respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești. Acesta, prin rezoluția din data de 14 martie 2006, cu nr. 263/2006, a respins plângerea, menționându-se în esență, că din analiza probatoriului a rezultat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., judecătorul B.M. respectând normele procedurale în materie, astfel că, în raport de situația de fapt reținută și în baza probelor administrate, soluția atacată este legală și temeinică.

După respingerea plângerii, urmare a comunicării acesteia de către parchet la data de 16 martie 2006 și primită ulterior de petiționar, împotriva aceleiași rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, acesta a formulat plângere la instanță în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Față de cele arătate, Curtea a constatat că au fost respectate normele procedurale vizând plângerea împotriva măsurilor și a actelor de urmărire penală, prevăzute în art. 275 și 278 C. proc. pen., prealabile introducerii plângerii la instanță în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. și analizând pe fond această plângere, în raport de aspectele invocate și de înscrisurile la dosarul cauzei, Curtea constată că susținerile petiționarului, în sensul că judecătorul B.M.

ar fi săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu împotriva intereselor persoanelor, prin sentințele civile pronunțate în defavoarea sa nu sunt întemeiate. Astfel, se invocă în esență, în plângerea penală adresată parchetului împotriva judecătoarei B.M. că aceasta, prin exercitarea rolului activ a contribuit la administrarea unor probatorii testimoniale, precum și la validarea unor înscrisuri sau expertize ca fiind nelegale și netemeinice, la care adaugă și nerespectarea unor reguli procedurale cu ocazia soluționării cauzelor în care petiționarul a fost parte, precum și evidența lipsă de obiectivitate și de imparțialitate a judecătoarei, având în vedere sesizările pe care le-a făcut împotriva sa.

Însă, așa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, procurorul a verificat în legătură cu pretinsa infracțiune de abuz în serviciu mai multe litigii, respectiv dosarele nr. 2352/2001, 2151/2000, 2440/2003, 1861/2003 și altele, a se vedea declarația dată de petiționar în dosarul penal sau completarea acesteia, dar nu a constatat existența unor indicii sau probe vizând săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., reclamată care să conducă la reținerea unei astfel de infracțiuni în sarcina judecătorului cercetat. De altfel, susținerile petiționarului sub aspectul nelegalității hotărârilor ce fac obiectul cercetării penale în cauza de față au fost exprimate prin criticile adresate în căile de atac, acestea fiind respinse, instanțele de control judiciar menținând hotărârile atacate.

Cum o hotărâre judecătorească pronunțată nu poate constitui, ea însăși, o infracțiune de abuz contra intereselor persoanelor dacă a defavorizat partea care reclamă, eventuale nelegalități putând fi exercitate numai în căile de atac, și cum pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei sau altor înscrisuri prezentate instanței, acestea fiind limitele și condițiile în care instanța judecă plângerea și verifică rezoluția sau ordonanța atacată, potrivit art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., nu se poate reține cel puțin indicii, nemaivorbind de probe, care să conducă la săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală, inclusiv cea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor reclamată de petiționar, Curtea a apreciat că soluția pronunțată de procuror de neîncepere a urmăririi penale împotriva judecătoarei B.M.

este legală și temeinică. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recursul petiționarul P.C.D., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale împotriva magistratului B.M., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. Examinând hotărârea pronunțată în cauză sub aspectele invocate de petiționar, cât și din oficiu sub toate aspectele de fapt și de drept conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanței fiind legală și temeinică. Astfel, potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constatat dacă este cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Sesizat prin unul dintre modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunilor cu a cărei săvârșire a fost sesizat organul de urmărire penală, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile prevăzute de art. 10 C. proc. pen., când punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. În acest caz, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penale se poate dispune neînceperea urmăririi penale. Revenind la cauză, constatând că nu sunt nici măcar indicii ale săvârșirii vreunei infracțiuni de către intimată, prima instanță corect a dispus respingerea plângerii formulată de recurentă împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale.

Soluționând cauzele în care petiționarul P.C.D. era parte și pronunțând soluții nefavorabile acestuia, intimata B.M. nu a făcut altceva decât să efectueze acte atribuite în sarcina sa prin lege, motiv pentru care în sarcina acesteia nu se poate reține vreun abuz care să fi vătămat drepturile sau interesele recurentului. În consecință, având în vedere că din lucrările dosarului rezultă că intimata și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu a comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acesteia, Înalta Curte, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul formulat de petiționarul P.C.D. ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul P.C.D. împotriva sentinței penale nr. 49/ F din 29 iunie 2006 a Curții de Apel Ploiești. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 octombrie 2006.