ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8972/2009

Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, reclamantul N.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro echivalent în lei la data plății cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție din 6 decembrie 2002, s-a dispus față de acesta, măsura arestării preventive, iar prin încheierea pronunțată de Tribunalul București la data de 27 noiembrie 2003 (definitivă prin decizia penală nr. 2628 din 2 decembrie 2003 a Curții de Apel București) s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara.

Reclamantul a arătat că urmare a măsurii preventive, a fost privat de libertate pe perioada 6 decembrie 2002 – 3 decembrie 2003, fiind efectiv pus în libertate la 18 februarie 2004. Prin sentința penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004 a Tribunalului București, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., reclamantul V.N. a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. Totodată, instanța a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv de la 6 decembrie 2002 la 18 februarie 2004. Această sentință penală a rămas definitivă prin decizia penală nr. 396/A din 13 mai 2005 a Curții de Apel București și respectiv, prin decizia penală nr. 5821 din 12 octombrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În raport de hotărârile judecătorești menționate, reclamantul a susținut că este dovedită cu certitudine eroarea judiciară, în sensul că a fost privat de libertate în mod nelegal în perioada 6 decembrie 2002 – 18 februarie 2004, ca urmare a constatării că faptele care au făcut obiectul procesului penal, nu erau prevăzute de legea penală, astfel că în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., corespunzător dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 1285 din 12 octombrie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis, în parte, acțiunea și în consecință, a obligat pârâtul la 100.000 Euro (echivalent în lei la data plății), cu titlu de daune morale către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin sentința penală nr. 1301 din 13 octombrie 2004 a Tribunalului București (rămasă definitivă conform deciziei nr. 5821 din 12 octombrie 2006 a Î.C.C.J.), reclamantul a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu ref. la art. 10 lit. b). Prin aceeași sentință s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 6 decembrie 2002 – 18 februarie 2004. S-a concluzionat că reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, aspect care rezultă din hotărârea judecătorească definitivă de achitare, astfel încât acesta are dreptul la reparație, ce va consta în plata unei sume de bani. În evaluarea prejudiciului s-a ținut seama de perioada de arest, de suferința psihică pricinuită prin afectarea vieții de familie și a celei sociale, considerându-se că sunt îndeplinite în cauză atât dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., cât și cele ale art. 998 – 999 C. civ. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul N.V., pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București. 1) Apelantul N.V. a criticat sentința tribunalului , arătând că hotărârea apelată nu conține criteriile care au dus la aprecierea întinderii prejudiciului, și nu a arătat în ce măsură suma solicitată, de către reclamant, cu titlu de daune morale depășește condiția rezonabilității, statuată constant prin soluțiile jurisprudențiale ale Curții Europene a Drepturilor Omului, iar suma stabilită prin hotărârea pronunțată este în măsură să îndeplinească o reparație echitabilă, rezonabilă și suficientă în conformitate cu practica judiciară în domeniu.

2) Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București a arătat că instanța de fond a pronunțat hotărârea apelată, fără a exercita un rol activ în ceea ce privește administrarea probatoriului de către reclamant. S-a susținut că daunele morale nu pot fi stabilite de către judecător în temeiul unor criterii precise, iar suma acordată cu titlu de daune morale de către instanța de fond, nu poate constitui o modalitate de satisfacere a intereselor acestuia, fără a fi probate pretențiile sale și ar putea avea ca efect îmbogățirea nejustificată a reclamantului; suma de 100.000 Euro reprezentând daune morale, depășește valorile nepatrimoniale care i-au lezat personalitatea, viața, sănătatea și integritatea corporală, raportat la perioada de arestare preventivă.

3) Ministerul Economiei și Finanțelor , prin motivele de apel formulate, a solicitat respingerea acțiunii în principal, ca inadmisibilă, și în subsidiar, ca neîntemeiată. Astfel, s-a susținut că cererea formulată este inadmisibilă, deoarece conform dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, iar potrivit alin. (2) are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Legiuitorul a stabilit cele două condiții cumulative, iar neîndeplinirea numai a uneia dintre ele, nu dă dreptul persoanei, parte într-un proces penal, să solicite despăgubiri pentru un presupus prejudiciu.

Pentru a se putea vorbi de o eroare judiciară, trebuie că hotărârea de condamnare definitivă, să fie urmată de o rejudecare a cauzei și de pronunțarea unei hotărâri definitive de achitare. În speță, reclamantul nu a fost niciodată condamnat și chiar dacă a fost achitat nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru a face acțiunea admisibilă. Prin decizia nr. 254 din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost admise apelurile declarate de Statul Român și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul București, fiind schimbată în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondate. A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut – analizând și materialul probator administrat suplimentar în această fază procesuală, referitor la fișa de cazier judiciar a reclamantului –, că acesta a fost într-adevăr, arestat preventiv la 6 decembrie 2002, iar prin încheierea din 27 noiembrie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligația de a nu părăsi țara, dar nu a fost pus în libertate, deoarece la acel moment era arestat în altă cauză. În aceste condiții, s-a constatat că arestarea preventivă ce face obiectul prezentei cauze se suprapune cu arestarea preventivă într-o altă cauză (astfel cum rezultă din adresa Serviciului de Cazier Judiciar din cadrul Inspectoratului Județean de Poliție Argeș).

Din această adresă reiese că apelantul reclamant N.V. a fost arestat la data de 8 august 2002, pentru infracțiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) și (5) C. pen., în dosarul nr. 375/P/2002, și că a fost pusă în mișcare acțiunea penală la data de 4 aprilie 2003, în dosarul nr. 348/P/2002 pentru infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 215 alin. (3) și (5) C. pen., coroborat cu art. 265 alin. (1) pct. 2 și art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990. Sentința penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004 a Tribunalului București, secția I-a penală, a fost pronunțată după trimiterea în judecată a apelantului-reclamant prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică nr. 590/P/2002, dar împotriva apelantului reclamant se pornise acțiunea penală și în dosarul nr. 348/P/2002, situație în care a operat arestarea preventivă și în această cauză.

În consecință, din probele administrate a rezultat că împotriva apelantului reclamant a fost pornită urmărirea penală în dosarele nr. 375/P/2002, și 348/P/2002, cauză ce se află în curs de soluționare (fiind casată în fond după casare) și chiar dacă apelantul reclamant a fost achitat prin sentința penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004, în aceeași perioadă de timp se afla arestat într-o altă cauză, tot pentru infracțiunea de înșelăciune. Potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, sau persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

S-a constatat că lipsirea de libertate nu a avut loc în mod nelegal, deoarece împotriva apelantului reclamant a fost pornită urmărirea penală și într-o altă cauză, ce se află în curs de soluționare și în consecință, va respinge apelul ca nefondat. Împotriva deciziei a declarat recurs apelantul-reclamant, care a susținut caracterul nelegal al soluției, solicitând admiterea căii de atac și drept consecință, admiterea acțiunii, fundamentată pe dispozițiile art. 504 – 506 C. proc. pen. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-au susținut următoarele aspecte: - Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9), nesocotind dispoz. art. 504 – 506 C. proc.

pen., din conținutul cărora rezultă că statul are o răspundere directă și limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale, iar prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituție reiese că eroarea judiciară a fost definită cu referire la un fapt obiectiv – respectiv, condamnarea constatată nelegală prin pronunțarea unei hotărâri de achitare sau privarea de libertate ori restrângerea libertății unei persoane în mod nelegal, constatată astfel, prin actul procedural al procurorului sau al instanței de judecată. Din niciun text de lege nu rezultă însă – așa cum în mod eronat și-a fundamentat soluția instanța de apel – condiția ca persoana, victimă a erorii judiciare, să nu fi fost arestată în altă cauză.

Or, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici judecătorul nu o poate face, așa încât pronunțându-se în afara unei norme juridice, instanța de apel a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal. - În acord cu normele europene (art. 5 par. 5 din Convenție), orice persoană care este victima unei arestări sau unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor legale, are dreptul la reparații. În acest sens, acțiunea reglementată de art. 506 C. proc. pen., este supusă probațiunii specifice a elementelor angajării răspunderii statului așa cum rezultă ele din conținutul art. 504 C. proc. pen.: respectiv, existența unuia din actele enumerate sau a unei hotărâri definitive, ca mijloc de probațiune a luării unei măsuri privative nelegale sau a altei restrângeri nelegale a libertății persoanei.

Așadar, prin legea fundamentală a fost instituit un principiu, materializat în legea procesual-penală, privind răspunderea obiectivă a statului pentru prejudicierea morală a persoanei. În cauză, instanța de apel a administrat probe fără legătură cu specificul probator al acțiunii și le-a analizat deși erau străine de natura pricinii, fundamentându-și pe ele raționamentul, ceea ce atrage și incidența motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarelor considerente: Instanța de apel a stabilit în mod corect că în cauză nu a fost săvârșită o eroare judiciară în sensul reglementat de art. 504 C. proc.

pen., pentru a fi angajată răspunderea obiectivă, patrimonială a statului. Deși susține încălcarea art. 504 – 506 C. proc. pen. în soluționarea pricinii, în realitate recurentul este cel care ignoră conținutul textelor legale. Astfel, fundamentându-și pretenția de daune morale, reclamantul a arătat că a fost arestat preventiv în mod nelegal și această împrejurare trebuie dedusă din existența unei hotărâri de achitare pentru infracțiunea a cărei cercetare a ocazionat arestul preventiv. Or, așa cum recurentul însuși indică, în dezvoltarea motivelor de recurs, probațiunea existenței erorii judiciare în astfel de acțiuni se limitează la actele procedurale menționate de dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. – respectiv, existența unei hotărâri de achitare (intervenită însă, după o condamnare definitivă, în urma rejudecării cauzei) sau a unei ordonanțe a procurorului ori o hotărâre a instanței, de statuare asupra caracterului nelegal al măsurii privative sau restrictive de libertate. În speță, deși reclamantul prezintă o hotărâre de achitare (sent. pen. nr. 1301/2004 a Tribunalului București, secția I penală, menținută în căile de atac), aceasta nu a intervenit după o condamnare definitivă și în urma rejudecării cauzei, pentru a fi atrasă incidența art. 504 alin. (1) C. proc. pen. („Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”).

În același timp, nu se regăsește nici ipoteza alin. (2) din art. 504 C. proc. pen., potrivit căreia „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”. Aceasta, întrucât potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabilesc prin ordonanță a procurorului [de revocare a măsurii, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 lit. j) C. proc. pen.] sau prin hotărâre a instanței de judecată [de revocare a măsurii, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 lit. j)]. Recurentul-reclamant nu a făcut însă dovada stabilirii caracterului nelegal al arestării preventive în vreuna din modalitățile arătate, strict reglementate de textul de lege.

Încheierea de ședință din 27 noiembrie 2003 a Tribunalului București, secția I penală, prin care a fost înlocuită măsura arestării preventive cu obligația de a nu părăsi țara nu se circumscrie actelor procedurale menționate anterior (la care recurentul însuși face referire în motivele sale, arătând că sunt necesare și suficiente în susținerea probațiunii în astfel de cauze). Faptul că o măsură privativă de libertate a fost înlocuită cu una restrictivă de libertate nu înseamnă implicit că s-a statuat asupra caracterului nelegal al arestării privative, mai ales că o asemenea statuare, indirectă, nu este permisă de norma legală, fiind necesară o soluție de revocare pronunțată de procuror sau de instanța de judecată.

De altfel, prin încheierea menționată, apreciindu-se că nu se justifică arestarea preventivă, s-a avut în vedere faptul că nu mai subzistă temeiurile pentru menținerea stării de arest pe parcursul judecății, iar nu inexistența unor asemenea temeiuri la momentul arestării inițiale, de natură să atragă nelegalitatea măsurii arestării. Tot astfel, prin sentința penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004 a Tribunalului București, secția I penală, dispunându-se achitarea inculpatului N.V. [conform art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. b)], în ce privește măsura preventivă, doar s-a luat act de existența stării de arest în perioada 6 decembrie 2002 – 18 februarie 2004 (reținându-se totodată, în considerente, că punerea în libertate a inculpatului la momentul la care a fost pronunțată încheierea anterior menționată nu a fost posibilă întrucât inculpatul era arestat în altă cauză).

Or, statuarea asupra caracterului nelegal al măsurii preventive este o chestiune prejudicială, dată în competența jurisdicției penale, asupra căreia instanța civilă nu se poate pronunța pe cale incidentală, statuare în absența căreia nu poate fi angajată răspunderea statului. În același sens, art. 52 alin. (3) din Constituție care instituie răspunderea statului pentru erori judiciare, corelează acest principiu cu dispozițiile legii speciale, care sunt reprezentate în materie, de prevederile art. 504 C. proc. pen. De altfel, recurentul însuși precizează că este vorba de o răspundere a statului limitată la erori judiciare săvârșite în procesele penale, cu trimitere la dispozițiile art. 504 C. proc.

pen., care definesc eroarea judiciară. Tot astfel, referirea făcută la art. 5 par. 5 din Convenție nu este de natură să atragă o altă consecință asupra legalității soluției, în condițiile în care potrivit textului menționat, are dreptul la reparații „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol”. Acest text trebuie interpretat și aplicat prin coroborare cu art. 5 par. 1 lit. c) din Convenție, potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția situației „în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia”.

Or, câtă vreme nu a avut loc o revocare arestării preventive înseamnă că jurisdicția penală a apreciat că o asemenea măsură a corespuns la acel moment scopului pentru care a fost luată. În acest context, referirile pe care le-a făcut instanța de apel la situația de inculpat în mai multe cauze penale a reclamantului – rezultată din fișa de cazier judiciar, de persoană arestată și în alte cauze în care se pusese în mișcare acțiunea penală – nu pot fi considerate străine de natura pricinii. - Faptul că art. 504 C. proc. pen. nu instituie condiția ca persoana, victimă a erorii judiciare, să nu fie arestată în altă cauză pentru a beneficia de reparații, este real, dar acesta nu a fost considerentul determinant în adoptarea soluției.

Ceea ce fundamentează caracterul legal al deciziei este statuarea că nu s-a făcut dovada săvârșirii unei erori judiciare, pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a statului. Potrivit considerentelor arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, nefiind incidente motivele prev. de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.V. împotriva deciziei nr. 254 din 1 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.