ÎCCJ, decizie (scj.ro #81718)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81718) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Arestare preventivă nelegală. Cerere de
despăgubiri.
Începutul termenului de prescripție
a dreptului la acțiune de la data pronunțării
hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate.
Cuprins pe materii :
Drept civil. Prescripția extinctivă.
Index alfabetic :
arestare preventivă
-
despăgubiri
-
prescripție
Cod
procedură penală, art. 504, art. 506
Termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în
despăgubire pentru privarea de libertate dispusă în mod nelegal,
începe să curgă de la data pronunțării hotărârii de
revocare a măsurii privative de libertate, prin care instanța
penală a anulat mandatul de arestare, a dispus punerea de îndată în
libertate a persoanei de sub puterea acestui mandat, constatând că
măsura arestării preventive solicitată de parchet nu este o
măsură necesară și în interesul urmăriri penale
și nu de la data rămânerii definitive a ordonanței de scoatere
de sub urmărire penală.
Aceasta, întrucât, prin ordonanța de scoatere de sub
urmărire nici procurorul și, ulterior, în cadrul controlului
judiciar, nici instanța penală nu s-au pronunțat cu privire la
revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în
înțelesul art. 504 alin.(3) C.proc.pen.
ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 737 din 8
februarie 2012
Reclamantul G.M. a chemat în judecată
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor
Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 300.000 lei,
despăgubiri morale, sumă de lei ce se va actualiza cu indicele de
inflație la data plății, invocând
incidența dispozițiilor art. 504 și urm. C.proc.pen.
Reclamantul a susținut că la data de 16
februarie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casație și
Justiție
a dispus
începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul săvârșirii
infracțiunilor prevăzute de dispozițiile
art. 169 alin.(4) C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. și de art.
19 alin. (1) din Legea nr. 15/1991, cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. și,
totodată, reținerea sa
preventivă pentru 24 de
ore, de la data de 16 februarie 2006, orele 16,30 până la data de
17februarie 2006, orele 16,40.
A mai arătat că în aceleași
împrejurări, a fost emis și mandatul nr. 4/UP/17 februarie 2006, prin
care s-a dispus arestarea sa
preventivă pentru 10
zile, în baza căruia a fost privat de libertate în perioada 16 februarie
2006, orele 16,30 - 18 februarie 2006, orele 15,30, mandat care a fost revocat
de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 18 februarie
2006.
Reclamantul a susținut că
activitatea de cercetare penală a făcut obiectul dosarului penal
nr.51/D/P/2007, soluționat prin ordonanța de
scoatere de sub urmărire penală din data de 26
septembrie 2007 a
Parchetului de pe lângă ÎCCJ - DIICOT.
În atare condiții, cum reținerea
și arestarea sa au fost ilegale, iar
lipsirea sa de libertate timp
de 2 zile au fost de natură să îi creeze un
prejudiciu moral complex, psihic, atât pe plan profesional, de imagine,
cât și pe plan personal, reclamantul a solicitat repararea acestui
prejudiciu prin acordarea unei despăgubiri corespunzătoare, în
condițiile art. 504 și urm.
C.proc.pen., dispoziții legale aflate
în concordanță cu
prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană.
P
ârâtul a
invocat
excepția tardivității cererii,
argumentat de faptul
împlinirii termenului de 18 luni prevăzut de
dispozițiile procedurale pentru exercițiul acestei
acțiuni, termen care a
început să curgă de la data
pronunțării hotărârii prin care a fost
revocată măsura privativă de libertate, 18 februarie
2006.
Totodată, pârâtul a
solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată,
apreciind că nu
sunt îndeplinite condițiile legale pentru plata
despăgubirii
morale solicitate.
Prin sentința civilă nr. 530 din 7 iulie 2010,
Tribunalul Vrancea,
Secția civilă
a admis în parte cererea și a obligat pârâtul
să plătească
reclamantului
cu titlu de despăgubiri morale suma de 50.000 lei.
Prin aceeași
sentință
a fost respinsă excepția
tardivității cererii în
despăgubire deduse
judecății.
Tribunalul a reținut că
excepția tardivității
nu
poate fi primită, întrucât, deși arestarea preventivă a
reclamantului a
fost revocată prin încheierea din 18
februarie 2006 a Înaltei Curți de
Casație
și Justiție, urmărirea penală s-a finalizat abia prin
ordonanța de
scoatere de sub urmărire penală
din data de 26 septembrie 2007,
rămasă
definitivă prin decizia nr. 1034 din 23 februarie 2009 pronunțată
de
instanța supremă, caz în care, termenul de prescripție
curge de la această din urmă dată, 23 februarie 2009.
Pe fondul litigiului, s-a reținut
că, prin ordonanța nr. 51/DE/P/2007, reclamantului i s-a aplicat o
amendă administrativă de
800 lei
RON pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de
dispozițiile art.
19 alin. (1) teza a III a din Legea nr.
51/1991.
Instanța a reținut că o astfel de soluție,
de
scoatere de sub urmărire
penală a unui învinuit în temeiul dispozițiilor
art. 10 lit.
a-e C.proc.pen., echivalează cu achitarea
persoanei învinuite, caz în care „este evidentă nelegalitatea
lipsirii de
libertate", în speță, a reclamantului pentru
perioada 16-18 februarie 2006.
La stabilirea cuantumului
despăgubirii morale, instanța
a
avut în vedere faptul că „prin măsura privării de libertate
reclamantul a fost lipsit de dreptul la libera
circulație, la viața intimă,
familială, i-au fost limitate drepturile
constituționale", precum și faptul
că având în vedere calitatea sa de jurnalist, prin
mediatizarea intensă a
cazului,
i-au fost afectate imaginea și reputația de care se bucura.
Prin decizia civilă nr. 278 din 4 noiembrie 2010, Curtea de
Apel Galați, Secția civilă,
a
respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și de pârât.
Instanța a reținut că, în raport de prevederile art. 504 alin.
(2) și alin.(3) C.proc.pen.,
în mod
corect prima instanță a statuat că prescripția dreptului
la
acțiune curge de la data de 23 martie 2009, dată la care a rămas
definitivă ordonanța de scoatere de sub urmărire
penală a reclamantului, caz în care nu poate
fi primită critica formulată
în acest sens de pârât.
Referitor la cuantumul despăgubirii
morale, s-a reținut că prima
instanță,
judecând în echitate, a stabilit o sumă de bani de natură a oferi
reclamantului
o reparație echitabilă și suficientă pentru prejudiciul
moral suferit prin lipsirea sa de libertate
.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs
reclamantul
, fără a indica motivele de
recurs și pârâtul Statul Român, prin
Ministerul Finanțelor Publice, invocând
incidența motivelor prevăzute
de
dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct.9 C.proc.civ.
În motivarea recursului, reclamantul
critică hotărârile instanțelor de fond
pentru nerespectarea criteriilor
de cuantificare a despăgubirilor
prevăzute
de dispozițiile art. 505 alin.(l) C.proc.pen., cu
consecința acordării unei despăgubiri insuficiente, de
doar 50.000 lei,
care nu este de natură a acoperi prejudiciul moral
suferit prin privarea de libertate.
În motivarea recursului, pârâtul
susține
că dovada cu înscrisuri a fost administrată la judecata în primă
instanță cu nerespectarea dispozițiilor procedurale, anume a
art. 112 pct. 5 C.proc.civ., fără ca aceste dovezi să fie
indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată și că nu
a depus nici acte de stare civilă în justificarea calității
procesuale active, fapt ce atrage încălcarea principiului
contradictorialității și, pe cale de consecință,
incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304
pct. 5 C.proc.civ.
Pârâtul invocă aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 506 C.proc.civ., cu consecința respingerii, în mod
eronat, a excepției tardivității cererii în despăgubire de
către instanțele de fond.
Totodată, a susținut că legiuitorul, prin
dispozițiile art. 504 -507 C.proc.pen. nu a urmărit să ofere o
despăgubire materială ci o reparație morală, prin
recunoașterea publică a faptului săvârșirii unei erori
judiciare și că acordarea unei reparații morale se impune numai
în situația în care aceasta este necesară și nu se constituie
într-o obligație împovărătoare pentru Statul Român.
Analizând recursurile, Înalta Curte a statuat cu prioritate
asupra criticii de nelegalitate formulată de pârât cu privire la
soluția dispusă de instanțele de fond asupra excepției
tardivității cererii, întrucât pronunțarea asupra acesteia face
de prisos analizarea celorlalte critici deduse judecății.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
Înalta Curte este chemată să modifice o hotărârea
judecătorească lipsită de temei legal ori care a fost dată
cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În speța supusă analizei,
se
constată că instanțele de fond, în soluționarea
excepției tardivității cererii în despăgubire deduse
judecății au aplicat greșit dispozițiile art. 506 alin.(2)
și art. 504 alin.(3) C.proc.pen.
Potrivit dispozițiilor art. 506 alin.(2) C.proc.pen., în
caz de eroare judiciară, acțiunea în despăgubire
„poate
fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive,
după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a
ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504"
Potrivit dispozițiilor art. 504 alin.(3) C.proc.pen., are
dreptul la repararea pagubei persoana a cărei privare sau restrângere de
libertate în mod nelegal a fost stabilită prin următoarele acte
procesual penale: prin ordonanță a procurorului de revocare a
măsurii privative sau restrictive de libertate; prin ordonanță a
procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a
urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit.
j) ; prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative
sau restrictive de libertate ; prin hotărâre definitivă de achitare
ori prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru
cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).
În speța supusă analizei,
se
constată că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a
fost stabilită, în mod definitiv, prin încheierea nr. 1069 din 18
februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, prin
care a fost casată încheierea nr. 2/F/17 februarie 2006 a Curții de
Apel București, Secția a II-a penală și a fost
respinsă propunerea de arestare formulată de Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin aceeași încheiere, instanța supremă a
revocat măsura arestării preventive, a anulat mandatul de arestare nr.
4/UP/17 februarie 2006 emis de judecătorul Curții de Apel
București și a dispus punerea de îndată în libertate a
reclamantului de sub puterea acestui mandat.
Potrivit considerentelor încheierii menționate,
instanța a constatat că măsura arestării preventive a
reclamantului solicitată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție nu este o măsură necesară
și în interesul urmăriri penale.
Așa fiind, rezultă că termenul de
prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubire
formulată de reclamant a început să curgă de la data
pronunțării hotărârii de revocare a măsurii privative de
libertate, mai sus arătate, anume de la data de 18 februarie 2006 și
nu de la data rămânerii definitive a ordonanței nr. 51/DE/P/2007 de
scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, cum greșit au
reținut instanțele de fond.
Aceasta, întrucât, prin ordonanța de scoatere de sub
urmărire nici procurorul și, ulterior, în cadrul controlului
judiciar, nici instanța penală nu s-au pronunțat cu privire la
revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în
înțelesul art. 504 alin.(3) C.proc.pen., reclamantul fiind cercetat în
stare de libertate.
Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9
C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român,
prin Ministerul Finanțelor Publice și a modificat în parte
decizia atacată, în sensul că a admis
apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința primei
instanțe, păstrând soluția dată asupra
apelului
declarat de reclamant.
Rejudecând excepția,
pentru considerentele mai sus arătate, Înalta
Curte
a constatat că dreptul reclamantului la acțiunea în
despăgubire s-a prescris la data de 18 august
2007, caz în care, cererea
de
chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2010,
a
fost respinsă ca tardiv formulată.
În raport de soluția
pronunțată cu privire la excepția de procedură
mai sus arătată, Înalta Curte a constatat
că nu se mai justifică analizarea
celorlalte
critici de nelegalitate formulate de pârât.
Pentru aceleași considerent, al lipsei de
interes a analizei aspectelor relative la fondul dreptului, dată fiind
soluția asupra
excepției
tardivității cererii, Înalta Curte a respins recursul
declarat
de reclamant