ÎCCJ, decizie (scj.ro #81718)

Arestare preventivă nelegală. Cerere de despăgubiri. Începutul termenului de prescripție a dreptului la acțiune de la data pronunțării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate. Cuprins pe materii : Drept civil. Prescripția extinctivă. Index alfabetic : arestare preventivă - despăgubiri - prescripție Cod procedură penală, art. 504, art. 506 Termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubire pentru privarea de libertate dispusă în mod nelegal, începe să curgă de la data pronunțării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, prin care instanța penală a anulat mandatul de arestare, a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei de sub puterea acestui mandat, constatând că măsura arestării preventive solicitată de parchet nu este o măsură necesară și în interesul urmăriri penale și nu de la data rămânerii definitive a ordonanței de scoatere de sub urmărire penală.

Aceasta, întrucât, prin ordonanța de scoatere de sub urmărire nici procurorul și, ulterior, în cadrul controlului judiciar, nici instanța penală nu s-au pronunțat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înțelesul art. 504 alin.(3) C.proc.pen. ICCJ, Secția I civilă, decizia nr. 737 din 8 februarie 2012 Reclamantul G.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie obligat la plata sumei de 300.000 lei, despăgubiri morale, sumă de lei ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății, invocând incidența dispozițiilor art. 504 și urm. C.proc.pen. Reclamantul a susținut că la data de 16 februarie 2006, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus începerea urmăririi penale împotriva sa sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art. 169 alin.(4) C.pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.

și de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 15/1991, cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. și, totodată, reținerea sa preventivă pentru 24 de ore, de la data de 16 februarie 2006, orele 16,30 până la data de 17februarie 2006, orele 16,40. A mai arătat că în aceleași împrejurări, a fost emis și mandatul nr. 4/UP/17 februarie 2006, prin care s-a dispus arestarea sa preventivă pentru 10 zile, în baza căruia a fost privat de libertate în perioada 16 februarie 2006, orele 16,30 - 18 februarie 2006, orele 15,30, mandat care a fost revocat de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 18 februarie 2006. Reclamantul a susținut că activitatea de cercetare penală a făcut obiectul dosarului penal nr.51/D/P/2007, soluționat prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din data de 26 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă ÎCCJ - DIICOT.

În atare condiții, cum reținerea și arestarea sa au fost ilegale, iar lipsirea sa de libertate timp de 2 zile au fost de natură să îi creeze un prejudiciu moral complex, psihic, atât pe plan profesional, de imagine, cât și pe plan personal, reclamantul a solicitat repararea acestui prejudiciu prin acordarea unei despăgubiri corespunzătoare, în condițiile art. 504 și urm. C.proc.pen., dispoziții legale aflate în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenția Europeană. P ârâtul a invocat excepția tardivității cererii, argumentat de faptul împlinirii termenului de 18 luni prevăzut de dispozițiile procedurale pentru exercițiul acestei acțiuni, termen care a început să curgă de la data pronunțării hotărârii prin care a fost revocată măsura privativă de libertate, 18 februarie 2006. Totodată, pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru plata despăgubirii morale solicitate.

Prin sentința civilă nr. 530 din 7 iulie 2010, Tribunalul Vrancea, Secția civilă a admis în parte cererea și a obligat pârâtul să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri morale suma de 50.000 lei. Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția tardivității cererii în despăgubire deduse judecății.

Tribunalul a reținut că excepția tardivității nu poate fi primită, întrucât, deși arestarea preventivă a reclamantului a fost revocată prin încheierea din 18 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmărirea penală s-a finalizat abia prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din data de 26 septembrie 2007, rămasă definitivă prin decizia nr. 1034 din 23 februarie 2009 pronunțată de instanța supremă, caz în care, termenul de prescripție curge de la această din urmă dată, 23 februarie 2009. Pe fondul litigiului, s-a reținut că, prin ordonanța nr. 51/DE/P/2007, reclamantului i s-a aplicat o amendă administrativă de 800 lei RON pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 19 alin. (1) teza a III a din Legea nr. 51/1991.

Instanța a reținut că o astfel de soluție, de scoatere de sub urmărire penală a unui învinuit în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a-e C.proc.pen., echivalează cu achitarea persoanei învinuite, caz în care „este evidentă nelegalitatea lipsirii de libertate", în speță, a reclamantului pentru perioada 16-18 februarie 2006. La stabilirea cuantumului despăgubirii morale, instanța a avut în vedere faptul că „prin măsura privării de libertate reclamantul a fost lipsit de dreptul la libera circulație, la viața intimă, familială, i-au fost limitate drepturile constituționale", precum și faptul că având în vedere calitatea sa de jurnalist, prin mediatizarea intensă a cazului, i-au fost afectate imaginea și reputația de care se bucura.

Prin decizia civilă nr. 278 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Galați, Secția civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant și de pârât. Instanța a reținut că, în raport de prevederile art. 504 alin. (2) și alin.(3) C.proc.pen., în mod corect prima instanță a statuat că prescripția dreptului la acțiune curge de la data de 23 martie 2009, dată la care a rămas definitivă ordonanța de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, caz în care nu poate fi primită critica formulată în acest sens de pârât.

Referitor la cuantumul despăgubirii morale, s-a reținut că prima instanță, judecând în echitate, a stabilit o sumă de bani de natură a oferi reclamantului o reparație echitabilă și suficientă pentru prejudiciul moral suferit prin lipsirea sa de libertate . Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul , fără a indica motivele de recurs și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând incidența motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5 și pct.9 C.proc.civ. În motivarea recursului, reclamantul critică hotărârile instanțelor de fond pentru nerespectarea criteriilor de cuantificare a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 505 alin.(l) C.proc.pen., cu consecința acordării unei despăgubiri insuficiente, de doar 50.000 lei, care nu este de natură a acoperi prejudiciul moral suferit prin privarea de libertate.

În motivarea recursului, pârâtul susține că dovada cu înscrisuri a fost administrată la judecata în primă instanță cu nerespectarea dispozițiilor procedurale, anume a art. 112 pct. 5 C.proc.civ., fără ca aceste dovezi să fie indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată și că nu a depus nici acte de stare civilă în justificarea calității procesuale active, fapt ce atrage încălcarea principiului contradictorialității și, pe cale de consecință, incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 5 C.proc.civ. Pârâtul invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 506 C.proc.civ., cu consecința respingerii, în mod eronat, a excepției tardivității cererii în despăgubire de către instanțele de fond.

Totodată, a susținut că legiuitorul, prin dispozițiile art. 504 -507 C.proc.pen. nu a urmărit să ofere o despăgubire materială ci o reparație morală, prin recunoașterea publică a faptului săvârșirii unei erori judiciare și că acordarea unei reparații morale se impune numai în situația în care aceasta este necesară și nu se constituie într-o obligație împovărătoare pentru Statul Român. Analizând recursurile, Înalta Curte a statuat cu prioritate asupra criticii de nelegalitate formulată de pârât cu privire la soluția dispusă de instanțele de fond asupra excepției tardivității cererii, întrucât pronunțarea asupra acesteia face de prisos analizarea celorlalte critici deduse judecății. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte este chemată să modifice o hotărârea judecătorească lipsită de temei legal ori care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În speța supusă analizei, se constată că instanțele de fond, în soluționarea excepției tardivității cererii în despăgubire deduse judecății au aplicat greșit dispozițiile art. 506 alin.(2) și art. 504 alin.(3) C.proc.pen.

Potrivit dispozițiilor art. 506 alin.(2) C.proc.pen., în caz de eroare judiciară, acțiunea în despăgubire „poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504" Potrivit dispozițiilor art. 504 alin.(3) C.proc.pen., are dreptul la repararea pagubei persoana a cărei privare sau restrângere de libertate în mod nelegal a fost stabilită prin următoarele acte procesual penale: prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate; prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ; prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate ; prin hotărâre definitivă de achitare ori prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j). În speța supusă analizei, se constată că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod definitiv, prin încheierea nr. 1069 din 18 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, prin care a fost casată încheierea nr. 2/F/17 februarie 2006 a Curții de Apel București,

Secția a II-a penală și a fost respinsă propunerea de arestare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin aceeași încheiere, instanța supremă a revocat măsura arestării preventive, a anulat mandatul de arestare nr. 4/UP/17 februarie 2006 emis de judecătorul Curții de Apel București și a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului de sub puterea acestui mandat. Potrivit considerentelor încheierii menționate, instanța a constatat că măsura arestării preventive a reclamantului solicitată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu este o măsură necesară și în interesul urmăriri penale.

Așa fiind, rezultă că termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubire formulată de reclamant a început să curgă de la data pronunțării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, mai sus arătate, anume de la data de 18 februarie 2006 și nu de la data rămânerii definitive a ordonanței nr. 51/DE/P/2007 de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, cum greșit au reținut instanțele de fond. Aceasta, întrucât, prin ordonanța de scoatere de sub urmărire nici procurorul și, ulterior, în cadrul controlului judiciar, nici instanța penală nu s-au pronunțat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înțelesul art. 504 alin.(3) C.proc.pen., reclamantul fiind cercetat în stare de libertate.

Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința primei instanțe, păstrând soluția dată asupra apelului declarat de reclamant. Rejudecând excepția, pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte a constatat că dreptul reclamantului la acțiunea în despăgubire s-a prescris la data de 18 august 2007, caz în care, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2010, a fost respinsă ca tardiv formulată. În raport de soluția pronunțată cu privire la excepția de procedură mai sus arătată, Înalta Curte a constatat că nu se mai justifică analizarea celorlalte critici de nelegalitate formulate de pârât.

Pentru aceleași considerent, al lipsei de interes a analizei aspectelor relative la fondul dreptului, dată fiind soluția asupra excepției tardivității cererii, Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamant