ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 737/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 737/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată la data de 23 aprilie 2010, reclamantul G.M. a chemat în judecată

pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând să fie

obligat la plata sumei de 300.000 lei, despăgubiri morale, sumă de lei ce se va

actualiza cu indicele de inflație la data plății, invocând incidența

dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc. pen.

În motivarea cererii,

reclamantul a susținut că la data de 16 februarie 2006, Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus începerea urmăririi penale

împotriva sa sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de dispozițiile art.

169 alin. (4) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și de art. 19 alin.

(1) din Legea nr. 15/1991, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și, totodată,

reținerea sa preventivă pentru 24 de ore, de la data de 16 februarie 2006,

orele 16,30 până la data de 17 februarie 2006, orele 16,40.

Reclamantul a arătat

că în aceleași împrejurări, a fost emis și mandatul nr. 4/ UP din 17 februarie

2006, prin care s-a dispus arestarea sa preventivă pentru 10 zile, de la 17

februarie la 26 februarie 2006, în baza căruia a fost privat de libertate în

perioada 16 februarie 2006, orele 16,30 - 18 februarie 2006, orele 15,30,

mandat care a fost revocat de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 18

februarie 2006.

Reclamantul a

susținut că activitatea de cercetare penală a făcut obiectul Dosarului penal nr.

51/D/P/2007, soluționat prin ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din

data de 26 septembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. – D.I.I.C.O.T.

În atare condiții,

cum reținerea și arestarea sa au fost ilegale, iar lipsirea sa de libertate

timp de 2 zile au fost de natură să îi creeze un prejudiciu moral complex,

psihic, atât pe plan profesional, de imagine, cât și pe plan personal,

reclamantul a solicitat repararea acestui prejudiciu prin acordarea unei

despăgubiri corespunzătoare, în condițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.,

dispoziții legale aflate în concordanță cu prevederile art. 5 paragraful 5 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii, reclamantul a solicitat a se avea în vedere faptul

expunerii sale disprețului public, atingerea gravă adusă onoarei sale prin

plimbarea sa în fața opiniei publice cu cătușe la mâini, afectarea prestigiului

profesional de care se bucura, precum și suferințele cauzate lui și familiei

sale prin chemarea în parchete și instanțe timp de 1 an, 7 luni și 10 zile.

Prin întâmpinarea

formulată la data 25 iunie 2010, pârâtul a invocat excepția tardivității

cererii în despăgubire deduse judecății, argumentat de faptul împlinirii

termenului de 18 luni prevăzut de dispozițiile procedurale pentru exercițiul

acestei acțiuni, termen care a început să curgă de la data pronunțării

hotărârii prin care a fost revocată măsura privativă de libertate, 18 februarie

2006.

Totodată, pârâtul a

cerut respingerea cererii ca neîntemeiată, apreciind că nu sunt îndeplinite

condițiile legale pentru plata despăgubirii morale solicitate.

Prin sentința civilă nr.

530 din 7 iulie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis, în parte

cererea și a obligat pe pârât să plătească reclamantului cu titlu de

despăgubiri morale suma de 50.000 lei.

Prin aceeași sentință

a fost respinsă excepția tardivității cererii în despăgubire deduse judecății.

În motivarea

sentinței, tribunalul a reținut că excepția tardivității nu poate fi primită,

întrucât, deși arestarea preventivă a reclamantului a fost revocată prin

încheierea din 18 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

urmărirea penală s-a finalizat abia prin ordonanța de scoatere de sub urmărire

penală din data de 26 septembrie 2007, rămasă definitivă prin decizia nr. 1034

din 23 februarie 2009 pronunțată de instanța supremă, caz în care, termenul de

prescripție curge de la această din urmă dată, 23 februarie 2009.

Pe fondul litigiului,

instanța a reținut că, prin ordonanța nr. 51/DE/P/2007, reclamantului i s-a

aplicat o amendă administrativă de 800 RON pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de dispozițiile art. 19 alin. (1), teza a III a din Legea nr. 51/1991.

Instanța a reținut,

totodată, că printr-o astfel de soluție, de scoatere de sub urmărire penală a

unui învinuit în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a)-e) C. proc. pen.,

echivalează cu achitarea persoanei învinuite, caz în care „este evidentă

nelegalitatea lipsirii de libertate”, în speță, a reclamantului pentru perioada

16 - 18 februarie 2006.

La stabilirea

cuantumului despăgubirii morale, instanța a reținut că urmează a avea în vedere

faptul că „prin măsura privării de libertate reclamantul a fost lipsit de

dreptul la libera circulație, la viața intimă, familială, i-au fost limitate

drepturile constituționale”, precum și faptul că având în vedere calitatea sa

de jurnalist, prin mediatizarea intensă a cazului, i-au fost afectate imaginea

și reputația de care se bucura.

Prin decizia civilă nr.

278 din 4 noiembrie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins ca

nefondate apelurile declarate de reclamant și de pârât.

În motivarea

deciziei, instanța a reținut că, în raport de prevederile art. 504 alin. (2) și

(3) C. proc. pen., pe care le detaliază, în mod corect prima instanță a statuat

că prescripția dreptului la acțiune curge de la data de 23 martie 2009, dată la

care a rămas definitivă ordonanța nr. 51/DE/P/2007 de scoatere de sub urmărire

penală a reclamantului, caz în care nu poate fi primită critica formulată în

acest sens de pârât.

Referitor la

cuantumul despăgubirii morale, s-a reținut că prima instanță, judecând în

echitate, a stabilit o sumă de bani de natură a oferi reclamantului o reparație

echitabilă și suficientă pentru prejudiciul moral suferit prin lipsirea sa de

libertate în perioada 16 februarie 2006, orele 16,30 - 18 februarie 2006, orele

15,30.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantul G.M., fără a indica motivele de recurs

și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, invocând incidența

motivelor prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, reclamantul critică hotărârile instanțelor de fond pentru nerespectarea

criteriilor de cuantificare a despăgubirilor prevăzute de dispozițiile art. 505

alin. (1) C. proc. pen., cu consecința acordării unei despăgubiri insuficiente,

de doar 50.000 lei, care nu este de natură a acoperii prejudiciul moral suferit

prin privarea de libertate și care nu este în concordanță cu sumele de bani

acordate cu același titlu altor jurnaliști, aflați în condiții similare.

În motivarea

recursului, pârâtul susține că dovada cu înscrisuri a fost administrată la

judecata în primă instanță cu nerespectarea dispozițiilor procedurale, anume a

dispozițiilor art. 112 pct. 5 C. proc. civ., adică fără ca aceste dovezi să fie

indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată, reclamant care nu a

depus nici acte de stare civilă în justificarea calității procesuale active,

fapt ce atrage încălcarea principiului contradictorialității și, pe cale de

consecință, incidența motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.

5 C. proc. civ.

Pârâtul invocă,

totodată, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 506 C. proc. civ., cu

consecința respingerii, în mod eronat, a excepției tardivității cererii în

despăgubire de către instanțele de fond.

Totodată, pârâtul

susține că legiuitorul, prin dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen. nu a

urmărit să ofere o despăgubire materială ci o reparație morală, prin

recunoașterea publică a faptului săvârșirii unei erori judiciare și că

acordarea unei reparații morale se impune numai în situația în care aceasta

este necesară și nu se constituie într-o obligație împovărătoare pentru Statul

Român.

Analizând

recursurile, Înalta Curte va statua cu prioritate asupra criticii de

nelegalitate formulată de pârât cu privire la soluția dispusă de instanțele de

fond asupra excepției tardivității cererii, întrucât pronunțarea asupra

acesteia face de prisos analizarea celorlalte critici deduse judecății.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte este chemată să

modifice o hotărârea judecătorească lipsită de temei legal ori care a fost dată

cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

În speța supusă

analizei, se constată că instanțele de fond, în soluționarea excepției

tardivității cererii în despăgubire deduse judecății au aplicat greșit

dispozițiile art. 506 alin. (2) și art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Potrivit

dispozițiilor art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în caz de eroare judiciară,

acțiunea în despăgubire „poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data

rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a

ordonanțelor procurorului, prevăzute în art. 504.”

Potrivit

dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea

pagubei persoana a cărei privare sau restrângere de libertate în mod nelegal a

fost stabilită prin următoarele acte procesual penale:

- prin ordonanță a

procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate

;

- prin ordonanță a

procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi

penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j);

- prin hotărâre a

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate;

- prin hotărâre

definitivă de achitare ori;

- prin hotărâre

definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin.

(1) lit. j).

În speța supusă

analizei, se constată că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a

fost stabilită, în mod definitiv, prin Încheierea nr. 1069 din 18 februarie

2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, prin care a fost casată

încheierea nr. 2/ F din 17 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a

II a penală și a fost respinsă propunerea de arestare formulată de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin aceeași

încheiere, instanța supremă a revocat măsura arestării preventive, a anulat

mandatul de arestare nr. 4/ UP din 17 februarie 2006 emis de judecătorul Curții

de Apel București și a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului de

sub puterea acestui mandat.

Potrivit

considerentelor încheierii menționate, instanța a constatat că măsura arestării

preventive a reclamantului solicitată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție nu este o măsură necesară și în interesul urmăriri penale.

Așa fiind, rezultă că

termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubire formulată de

reclamant a început să curgă de la data pronunțării hotărârii de revocare a

măsurii privative de libertate, mai sus arătate, anume de la data de 18

februarie 2006 și nu de la data rămânerii definitive a ordonanței nr. 51/DE/P/2007

de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, cum greșit au reținut

instanțele de fond.

Aceasta, întrucât,

prin ordonanța de scoatere de sub urmărire nici procurorul și, ulterior, în

cadrul controlului judiciar, nici instanța penală nu s-au pronunțat cu privire

la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în

înțelesul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reclamantul fiind cercetat în stare

de libertate.

Așa fiind, în baza

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice

și a modifica în parte decizia atacată, în sensul că va admite apelul declarat

de pârât și va schimbă în tot sentința primei instanțe, păstrând soluția dată

asupra apelului declarat de reclamant.

Rejudecând excepția,

pentru considerentele mai sus arătate, Înalta Curte urmează a constata că

dreptul reclamantului la acțiunea în despăgubire s-a prescris la data de 18

august 2007, caz în care, cererea de chemare în judecată înregistrată la data

de 23 august 2010, urmează a fi respinsă ca tardiv formulată.

În raport de soluția

pronunțată cu privire la excepția de procedură mai sus arătată, Înalta Curte

constată că nu se mai justifică analizarea celorlalte critici de nelegalitate

formulate de pârât.

Pentru aceleași

considerent, al lipsei de interes a analizei aspectelor relative la fondul

dreptului, dată fiind soluția asupra excepției tardivității cererii, Înalta

Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția generală a finanțelor publice Vrancea împotriva deciziei nr. 278/ A

din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Modifică în parte

decizia atacată, în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva

sentinței nr. 530 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, pe

care o schimbă în tot.

Admite excepția de

tardivitate și respinge acțiunea reclamantului.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.M. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2012.