ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4429/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 737 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice V. împotriva deciziei nr. 278/A din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă, a fost modificată în parte decizia atacată, în sensul că a fost admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 530 din 7 iulie 2010 a Tribunalului Vrancea, secția civilă, a fost admisă excepția de tardivitate și a fost respinsă acțiunea reclamantului. Prin aceeași decizie au fost păstrate celelalte dispoziții ale deciziei atacate și a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.M.

În motivare, instanța a constatat că privarea de libertate în mod nelegal a reclamantului a fost stabilită, în mod definitiv, prin încheierea nr. 1069 din 18 februarie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, secția penală, prin care a fost casată încheierea nr. 2/F din 17 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, și a fost respinsă propunerea de arestare formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin aceeași încheiere, instanța supremă a revocat măsura arestării preventive, a anulat mandatul de arestare din 17 februarie 2006 emis de judecătorul Curții de Apel București și a dispus punerea de îndată în libertate a reclamantului. Potrivit considerentelor încheierii menționate, instanța a constatat că măsura arestării preventive a reclamantului solicitată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu este o măsură necesară și în interesul urmăriri penale.

Așa fiind, rezultă că termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în despăgubire formulată de reclamant a început să curgă de la data pronunțării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, mai sus arătate, anume de la data de 18 februarie 2006 și nu de la data rămânerii definitive a ordonanței de scoatere de sub urmărire penală a reclamantului, cum greșit au reținut instanțele de fond. Aceasta, întrucât prin ordonanța de scoatere de sub urmărire nici procurorul și, ulterior, în cadrul controlului judiciar, nici instanța penală nu s-au pronunțat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înțelesul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., reclamantul fiind cercetat în stare de libertate.

A mai arătat instanța că dreptul reclamantului la acțiunea în despăgubire s-a prescris la data de 18 august 2007, caz în care, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23 august 2010, a fost tardiv formulată. Împotriva acestei decizii G.M. a formulat contestație în anulare, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ. A arătat că instanța de recurs a comis o greșeală materială la calcularea datei de la care curge termenul de prescripție de 18 luni în cazul art. 504 C. proc. pen. În opinia contestatorului.

pentru speța de față, acest termen curge de la data la care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat prin ordonanță cu privire la scoaterea contestatorului de sub urmărire penală, respectiv data de 26 septembrie 2007. În mod greșit a apreciat instanța de recurs că acest termen ar curge de la data revocării măsuri arestării preventive, respectiv data de 18 februarie 2006, pentru că scoaterea de sub urmărire penală a avut loc prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizând excepția inadmisibilității contestației în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 318 C. proc.

civ., „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”. În cuprinsul cererii sale, contestatorul a susținut că instanța ar fi omis o greșeală materială la calcularea datei de la care curge termenul de prescripție de 18 luni. Analizând dacă această critică constituie o greșeală materială, în accepțiunea art. 318 teza I C. proc. civ., Înalta Curte observă că textul menționat se referă la erori materiale în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului și care au drept consecință pronunțarea unei soluții greșite.

Greșeala pe care o comite instanța trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunțarea soluției. Art. 318 teza I C. proc. civ. vizează greșeli de fapt involuntare, iar nu greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziții legale sau de rezolvare a unui incident procedural, deoarece nu este posibil ca instanței care a pronunțat hotărârea să i se solicite, ca instanță de retractare, să reanalizeze modul în care a apreciat probele și a stabilit raporturile dintre părți. În realitate, în speța de față, contestatorul invocă o greșeală de judecată, pe care a săvârșit-o instanța când a stabilit care este data de la care curge termenul de prescripție, în cazul art. 504 C. proc.

pen. Prin urmare, nefiind întrunite condițiile art. 318 C. proc. civ., contestația în anulare urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare declarată de contestatorul G.M. împotriva deciziei civile nr. 737 din 8 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.