ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4318/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 17 aprilie 2008, V.A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, să oblige pârâtul, la plata sumei de 500.000 euro echivalent în RON la data plății, reprezentând daune interese (materiale și morale) ca urmare a privării sale de libertate în mod nelegal pentru o perioadă de peste 50 de zile, începând cu data de 8 noiembrie 2003. În motivarea cererii, reclamantul a învederat că prin rechizitoriul nr. 300/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 al Legii nr. 143/2002 reținându-se că, la 3 noiembrie 2003, aflându-se în barul P.C., a înmânat unui agent sub acoperire un recipient ce conținea anhidridă acetică, precursor folosit la fabricarea drogurilor.

Ulterior, prin sentința penală nr. 575 din 28 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, reclamantul a fost achitat, hotărârea fiind confirmată definitiv prin decizia penală nr. 5826 din 12 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Mai arată reclamantul că, intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul și arestarea sa preventivă, au avut consecințe deosebit de grave cu impact asupra onoarei, demnității, creditului moral și poziției sociale pe care acesta a avut-o anterior declanșării mecanismului judiciar. La 3 iulie 2009, reclamantul și-a precizat acțiunea arătând că înțelege să solicite obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, reprezentând daune materiale, precum și a sumei de 470.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale.

Investit în primă instanță, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 358 din 16 martie 2010, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată și în consecință a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune materiale precum și a sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale. A luat act de renunțarea reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000 euro, echivalent în RON, reprezentând cheltuieli medicale. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 alin. (2) și (3) C. proc.

pen., întrucât reclamantul a fost privat de libertate pe o perioadă de 5 luni, măsură revocată definitiv iar ulterior acesta a fost achitat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. S-a reținut caracterul nelegal al privării de libertate a reclamantului, tribunalul constatând că acesta a suferit un prejudiciu moral, concretizat în suferințele psihice inerente restrângerii libertății pe o perioadă de 5 luni, ceea ce a avut repercursiuni asupra familiei și vieții sociale a reclamantului, astfel cum au confirmat martorii audiați în cauză.

S-a reținut totodată faptul că, potrivit declarațiilor celor doi martori, care au fost de față la arestarea reclamantului, aceasta a avut loc în barul în care se aflau prieteni și clienți ai acestuia, într-o sâmbătă seară, la o oră de vârf, când barul era plin, fiind o veritabilă „desfășurare de forțe”, cu mitraliere și mascați, inclusiv cu percheziție, ceea ce, incontestabil, a produs un prejudiciu moral reclamantului, prin afectarea imaginii sale în societate. Prin urmare, s-a constatat că se impune repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, prin acordarea unei compensații bănești, în măsură să atenueze suferințele psihice ale acestuia determinate de lipsirea sa de libertate, tribunalul obligând pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește solicitarea vizând acordarea daunelor materiale, astfel cum acestea au fost defalcate prin cererea precizatoare depusă la dosar, prima instanță a reținut că, referitor la lipsa veniturilor reclamantului pe perioada arestării, urmează a fi avută în vedere remunerația lunară a acestuia în cuantum de 12.000.000 ROL, astfel cum rezultă din adeverința emisă la data de 25 martie 2004 (Dosarul nr. 996/2004 al Curții de Apel București, secția I penală). Potrivit acestei adeverințe, reclamantul era angajat în acel moment, la SC C. SRL., cu sediul în București, sector 3, societate înființată în anul 1991, în funcția de director executiv, având o retribuție lunară de 12.000.000 ROL, iar în urma incidentului, i s-a desfăcut contractul de muncă.

Prin urmare, tribunalul a obligat pârâtul doar la plata sumei de 1.500 euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând veniturile lunare de care a fost lipsit reclamantul în perioada de 5 luni în care s-a aflat în arest preventiv (6.000 RON). Cu privire la solicitarea reclamantului de acordare a sumei de 10.000 euro, reprezentând diminuarea veniturilor sale ulterior arestării, s-a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că retribuția lunară a reclamantului ar fi fost micșorată ulterior punerii sale în libertate.

Astfel, nu s-a depus la dosar niciun înscris care să ateste cuantumul veniturilor lunare ale reclamantului, ulterior datei de 6 aprilie 2004, singurul înscris referitor la salariul acestuia fiind reprezentat de adeverința mai sus menționată, eliberată la data de 25 martie 2004. De asemenea, nu s-a făcut dovada afectării numelui comercial și a clientelei societății comerciale la care reclamantul era director executiv, afirmațiile martorilor (asociați la firma respectivă) neputând fi considerate probe în sensul menționat, în lipsa unor documente care să ateste pierderile financiare ale societății, ulterior arestării reclamantului.

Cât privește contravaloarea cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, pe tot parcursul desfășurării acestuia, precum și cheltuielile implicate de transportul personal și al martorilor din procesul penal, tribunalul a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea acestor cheltuieli. Astfel, sumele achitate de reclamant în procesul penal puteau fi solicitate de acesta în procesul respectiv, potrivit dispozițiilor art. 193 C. proc. pen., acestea nefiind consecințe ale arestării preventive și neputând fi acordate în prezentul litigiu, care are ca obiect numai prejudiciul cauzat reclamantului prin eroarea judiciară materializată în privarea sa de libertate în mod nelegal.

Pe de altă parte, reclamantul nu a făcut dovada suportării cheltuielilor reprezentând onorarii ale avocaților aleși pentru cererile vizând arestarea sa preventivă, nefiind depuse la dosar chitanțe în acest sens. S-a constatat că este neîntemeiată și solicitarea reclamantului de acordare a cheltuielilor suportate de acesta pentru deplasarea membrilor familiei sale la penitenciar, precum și cele reprezentând contravaloarea coletelor primite de reclamant de la soția sa, având în vedere, pe de o parte, faptul că acestea nu au fost detaliate, fiind exprimate numai generic, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada suportării efective a acestor cheltuieli. Conform dispozițiilor art. 246 C. proc.

civ., având în vedere manifestarea de voință de la termenul de judecată din 23 februarie 2010, în sensul renunțării la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata contravalorii cheltuielilor medicale în cuantum de 1.000 euro, tribunalul a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea acestui capăt de cerere. Soluția a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 92A din 2 februarie 2011, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamant, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursurile declarate împotriva acestei hotărâri de reclamant, pârât și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, au fost admise de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care, prin decizia nr. 3697 din 24 mai 2012 a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel reținând că este necesar ca în cauză să se determine data la care a fost încheiată urmărirea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului (reclamantul de față) întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că doar începând cu această dată, măsura arestării preventive a fost menținută în mod nelegal. Or, mai reține instanța supremă, stabilirea acestei date presupune verificări de fapt care nu au fost efectuate în fazele procesuale anterioare și care, față de prevederile art. 314 C. proc.

civ., nu pot fi efectuate în faza de judecată a recursului. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 438A din 12 decembrie 2012 a respins apelurile declarate în cauză reținând că, întreaga perioadă de arestare a fost una nelegală deoarece măsura arestării nu a avut suficiente temeiuri, iar la finalul procesului penal nu s-a putut reține în sarcina inculpatului săvârșirea unei fapte de natură a atrage răspunderea penală a acestuia. Este adevărat, se mai arată, că reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru infracțiunile pentru care a fost cercetat penal, procesul pornit împotriva acestuia finalizându-se cu o hotărâre de achitare, dar pe parcursul desfășurării cercetărilor împotriva acestuia s-a luat măsura arestării preventive, măsură revocată prin hotărâre judecătorească, hotărâre prin care s-a constatat că instanța care a dispus arestarea a făcut o greșită aplicare a legii.

Or, din interpretarea textelor art. 504 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., rezultă că în această materie caracterul nelegal al privării de libertate nu poate fi raportat strict numai la data revocării măsurii preventive, acesta fiind determinat și de modalitatea de terminare a procesului penal prin una din soluțiile enumerate la art. 504 C. proc. pen., respectiv scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j)., achitarea sau încetarea procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), legiuitorul urmărind să acorde despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilită la finalizarea procesului penal după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în raport de cercetările efectuate până la data adoptării lor.

Ca atare, instanța de control judiciar a considerat că măsura arestării preventive este nelegală pe toată durata acesteia, caracterul nelegal fiind determinat de soluția de achitare pronunțată în privința reclamantului la terminarea procesului penal. De aceea, excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost privită ca neîntemeiată. În privința cuantificării prejudiciului, critică ce se regăsește în toate cele trei apeluri, Statul Român și Ministerul Public susținând că suma acordată este prea mare, iar reclamantul că este prea mică, critica a fost respinsă, de asemenea, ca nefondată. Astfel, intentarea procesului penal pentru fapte care s-au dovedit în final nereale și luarea unor măsuri preventive au avut consecințe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, poziția socială, aspecte care definesc persoana umană și care constituie criterii importante de stabilire a daunelor morale.

Prin privarea de libertate, reclamantului i s-a adus o atingere drepturilor și libertăților sale fundamentale, iar suferințele fizice și psihice provocate de această măsură justifică pe deplin cuantumul acordat de instanța de fond. Din declarațiile martorilor a rezultat că arestarea a avut loc într-un local public în prezența prietenilor și clienților reclamantului, situație de natură a afecta imaginea acestuia în societate. Instanța de fond, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, a ținut seama de criteriile legale, respectiv de durata privării de libertate și de consecințele produse asupra persoanei reclamantului, suma de 10.000 euro acordată cu titlu de daune morale, neputând reprezenta o îmbogățire fără justă cauză a acestuia.

În cauză, au declarat recurs, în termen legal, atât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București cât și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice. În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data inițierii demersului judiciar, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, critică decizia dată în rejudecarea apelului, după cum urmează: - este greșită susținerea instanței de apel (și în contradicție cu cele dispuse prin decizia de casare) potrivit căreia măsura arestării preventive dispusă împotriva reclamantului apare ca fiind nelegală, pe toată durata acesteia, caracter determinat de soluția definitivă vizând achitarea.

Astfel, nu s-au avut în vedere statuările deciziei penale nr. 570 din 6 aprilie 2004, pronunțată în Dosar nr. 6356/2003, cauză ce a avut ca obiect revocarea măsurii arestării preventive și nici dezlegările instanței de control judiciar, încălcându-se prevederile imperative ale art. 315 C. proc. civ. - hotărârea este nelegală, fiind pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 298 1 și art. 316 C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele în fapt și în drept, pe care se sprijină. Astfel, prin prisma celor reținute de instanța supremă, instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la o reanalizare a cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, stabilind întinderea reparației potrivit art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., criticile formulate în legătură cu nerespectarea criteriilor prevăzute de acest text, fiind ignorate. Invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia recurată, de asemenea, pe considerentul nemotivării și al prezentării unor argumente contradictorii. Astfel, se arată, exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, aceasta reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate judicios. Al doilea motiv de recurs vizează încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., pe considerentul că, în rejudecare, nu au fost respectate indicațiile și dezlegările date prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 3697 din 24 mai 2012 care, a stabilit că sunt necesare verificări de fapt, neefectuate în fazele procesuale anterioare, și administrate probe pentru stabilirea duratei arestării nelegale a reclamantului și determinarea întinderii prejudiciului produs. Or, se mai arată, chiar dacă prin decizia de casare s-a stabilit, în mod obligatoriu și neechivoc, că măsura arestării preventive a devenit nelegală de la momentul încheierii urmăririi penale și respectiv trimiterii în judecată a inculpatului, instanța de trimitere a reținut, nelegalitatea măsurii arestării preventive, pe toată durata acesteia.

Nu s-au administrat probe noi, deși instanța de apel fusese obligată la aceasta prin decizia de casare, iar perioada de timp aferentă arestării nelegale ar fi trebuit să conducă la diminuarea despăgubirilor acordate în primă instanță. Recursurile se privesc ca fondate, urmând a fi admise, în limitele și pentru considerentele ce succed. Se constată că nu sunt întemeiate criticile fundamentate pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., text care vizează nemotivarea hotărârii judecătorești. Astfel, acest motiv de casare se referă atât la situația în care nu sunt prezentate argumentele pe care se sprijină decizia judecătorului cât și la aceea când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ce echivalează cu o nemotivare.

Tot astfel, se poate vorbi de o nemotivare, atunci când o hotărâre judecătorească este motivată într-o manieră sumară și confuză care face practic imposibilă, exercitarea controlului judiciar. Nu este cazul în speță, prin decizia atacată instanța de trimitere prezentându-și clar și fără echivoc argumentele care au condus la concluzia că măsura arestării preventive a reclamantului este nelegală pe toată durata acesteia, caracter apreciat ca fiind determinat de soluția de achitare pronunțată la finalizarea procesului penal. Au fost prezentate de asemenea și argumentele care au format convingerea instanței în ce privește cuantificarea prejudiciului și menținerea, și sub acest aspect, a hotărârii dată în primă instanță.

Se privesc însă ca fondate criticile ambilor recurenți vizând pronunțarea deciziei, cu încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Legiuitorul stabilește astfel elementele de natură a cantona limitele rejudecării, textul enunțând principiile ce trebuie urmate de instanța de rejudecare și care conturează însăși rațiunea controlului judiciar. Ca atare, legiuitorul nu lasă niciun fel de echivoc sub aspectul obligativității instanței de trimitere de a se conforma îndrumărilor date de instanța de recurs cu privire la problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe și examinării unor apărări.

Limitele rejudecării sunt determinate, de asemenea, de împrejurările ce au determinat casarea. În speță, așa cum s-a arătat mai sus, prin decizia nr. 3697 din 24 mai 2012, dată în soluționarea recursurilor declarate în cauză de părți și Ministerul Public, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat prima hotărâre pronunțată în apel, reținând că este necesar ca în cauză să fie determinată data la care a fost încheiată urmărirea penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului V.A., pe considerentul că prin hotărâre judecătorească definitivă (decizia penală nr. 570 din 6 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală) s-a stabilit că doar începând cu această dată, măsura arestării preventive a fost menținută în mod nelegal.

Rezultă, fără echivoc, din motivarea deciziei de casare, fundamentată pe soluția dată în dosarul penal, având ca obiect revocarea măsurii arestării preventive, că măsura inițială a arestării preventive a fost apreciată ca legal dispusă, întrucât exista (în contextul circumstanțelor cauzei) presupunerea că inculpatul a săvârșit o faptă penală de natură să justifice, la acea dată, privarea de libertate. Ulterior însă, până la terminarea urmăririi penale și trimiterea în judecată, nu s-au mai administrat alte probe care să creeze convingerea că inculpatul ar fi săvârșit fapta reținută în sarcină.

Ca atare, aprecierea asupra perioadei menținerii nelegale a arestului preventiv trebuia să se raporteze la intervalul dintre momentul la care s-a finalizat urmărirea penală și respectiv s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului și cel al revocării măsurii arestării preventive, dispusă prin decizia nr. 570 din 6 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. În acest context, conform indicațiilor deciziei de casare, se impunea și o reanalizare a cuantumului despăgubirilor acordate de către instanța de fond, prin prisma respectării criteriilor de stabilire a întinderii reparației, prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. Așa fiind, față de cele ce preced, recursurile urmează a fi admise cu consecința casării deciziei atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 438A din 12 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2013.