ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4318/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4318/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 17 aprilie 2008, V.A.

a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, să oblige pârâtul, la plata sumei de 500.000 euro

echivalent în RON la data plății, reprezentând daune interese (materiale și

morale) ca urmare a privării sale de libertate în mod nelegal pentru o perioadă

de peste 50 de zile, începând cu data de 8 noiembrie 2003.

În motivarea cererii,

reclamantul a învederat că prin rechizitoriul nr. 300/P/2003 al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost trimis în judecată în stare de

arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 9 al Legii

nr. 143/2002 reținându-se că, la 3 noiembrie 2003, aflându-se în barul P.C., a înmânat

unui agent sub acoperire un recipient ce conținea anhidridă acetică, precursor folosit

la fabricarea drogurilor.

Ulterior, prin sentința

penală nr. 575 din 28 aprilie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, reclamantul

a fost achitat, hotărârea fiind confirmată definitiv prin decizia penală nr.

5826 din 12 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Mai arată reclamantul

că, intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul și arestarea

sa preventivă, au avut consecințe deosebit de grave cu impact asupra onoarei, demnității,

creditului moral și poziției sociale pe care acesta a avut-o anterior declanșării

mecanismului judiciar.

La 3 iulie 2009, reclamantul

și-a precizat acțiunea arătând că înțelege să solicite obligarea pârâtului la plata

sumei de 30.000 euro, echivalent în RON, reprezentând daune materiale, precum și

a sumei de 470.000 euro, echivalent în RON la data plății, reprezentând daune morale.

Investit în primă instanță,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 358 din 16 martie

2010, a admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată și în consecință a obligat

pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.500 euro, echivalent în RON la data

plății, cu titlu de daune materiale precum și a sumei de 10.000 euro, echivalent

în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

A luat act de renunțarea

reclamantului la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata

sumei de 1.000 euro, echivalent în RON, reprezentând cheltuieli medicale.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut în esență că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., întrucât reclamantul a fost privat de libertate

pe o perioadă de 5 luni, măsură revocată definitiv iar ulterior acesta a fost achitat

prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

S-a reținut caracterul

nelegal al privării de libertate a reclamantului, tribunalul constatând că acesta

a suferit un prejudiciu moral, concretizat în suferințele psihice inerente

restrângerii libertății pe o perioadă de 5 luni, ceea ce a avut repercursiuni asupra

familiei și vieții sociale a reclamantului, astfel cum au confirmat martorii audiați

în cauză.

S-a reținut totodată faptul

că, potrivit declarațiilor celor doi martori, care au fost de față la arestarea

reclamantului, aceasta a avut loc în barul în care se aflau prieteni și clienți

ai acestuia, într-o sâmbătă seară, la o oră de vârf, când barul era plin, fiind

o veritabilă „desfășurare de forțe”, cu mitraliere și mascați, inclusiv cu percheziție,

ceea ce, incontestabil, a produs un prejudiciu moral reclamantului, prin afectarea

imaginii sale în societate.

Prin urmare, s-a constatat

că se impune repararea prejudiciului moral suferit de reclamant, prin acordarea

unei compensații bănești, în măsură să atenueze suferințele psihice ale acestuia

determinate de lipsirea sa de libertate, tribunalul obligând pârâtul la plata sumei

de 10.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale.

În ceea ce privește solicitarea

vizând acordarea daunelor materiale, astfel cum acestea au fost defalcate prin cererea

precizatoare depusă la dosar, prima instanță a reținut că, referitor la lipsa veniturilor

reclamantului pe perioada arestării, urmează a fi avută în vedere remunerația lunară

a acestuia în cuantum de 12.000.000 ROL, astfel cum rezultă din adeverința emisă

la data de 25 martie 2004 (Dosarul nr. 996/2004 al Curții de Apel București, secția

I penală).

Potrivit acestei adeverințe,

reclamantul era angajat în acel moment, la SC C. SRL., cu sediul în București, sector

3, societate înființată în anul 1991, în funcția de director executiv, având o retribuție

lunară de 12.000.000 ROL, iar în urma incidentului, i s-a desfăcut contractul de

muncă.

Prin urmare, tribunalul

a obligat pârâtul doar la plata sumei de 1.500 euro, în echivalent în RON la data

plății, reprezentând veniturile lunare de care a fost lipsit reclamantul în perioada

de 5 luni în care s-a aflat în arest preventiv (6.000 RON).

Cu privire la solicitarea

reclamantului de acordare a sumei de 10.000 euro, reprezentând diminuarea veniturilor

sale ulterior arestării, s-a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că

retribuția lunară a reclamantului ar fi fost micșorată ulterior punerii sale în

libertate.

Astfel, nu s-a depus la

dosar niciun înscris care să ateste cuantumul veniturilor lunare ale reclamantului,

ulterior datei de 6 aprilie 2004, singurul înscris referitor la salariul acestuia

fiind reprezentat de adeverința mai sus menționată, eliberată la data de 25

martie 2004. De asemenea, nu s-a făcut dovada afectării numelui comercial și a clientelei

societății comerciale la care reclamantul era director executiv, afirmațiile martorilor

(asociați la firma respectivă) neputând fi considerate probe în sensul menționat,

în lipsa unor documente care să ateste pierderile financiare ale societății, ulterior

arestării reclamantului.

Cât privește contravaloarea

cheltuielilor efectuate de reclamant în procesul penal, pe tot parcursul desfășurării

acestuia, precum și cheltuielile implicate de transportul personal și al martorilor

din procesul penal, tribunalul a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantului

de obligare a pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea

acestor cheltuieli.

Astfel, sumele achitate

de reclamant în procesul penal puteau fi solicitate de acesta în procesul respectiv,

potrivit dispozițiilor art. 193 C. proc. pen., acestea nefiind consecințe ale arestării

preventive și neputând fi acordate în prezentul litigiu, care are ca obiect numai

prejudiciul cauzat reclamantului prin eroarea judiciară materializată în privarea

sa de libertate în mod nelegal.

Pe de altă parte, reclamantul

nu a făcut dovada suportării cheltuielilor reprezentând onorarii ale avocaților

aleși pentru cererile vizând arestarea sa preventivă, nefiind depuse la dosar chitanțe

în acest sens.

S-a constatat că este

neîntemeiată și solicitarea reclamantului de acordare a cheltuielilor suportate

de acesta pentru deplasarea membrilor familiei sale la penitenciar, precum și cele

reprezentând contravaloarea coletelor primite de reclamant de la soția sa, având

în vedere, pe de o parte, faptul că acestea nu au fost detaliate, fiind exprimate

numai generic, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada suportării efective a acestor

cheltuieli.

Conform dispozițiilor

art. 246 C. proc. civ., având în vedere manifestarea de voință de la termenul de

judecată din 23 februarie 2010, în sensul renunțării la judecarea capătului de cerere

privind obligarea pârâtului la plata contravalorii cheltuielilor medicale în cuantum

de 1.000 euro, tribunalul a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea acestui

capăt de cerere.

Soluția a fost menținută

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia nr. 92A din

2 februarie 2011, în esență cu aceeași motivare, a respins ca nefondate apelurile

formulate de reclamant, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București

și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursurile declarate

împotriva acestei hotărâri de reclamant, pârât și Ministerul Public, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București, au fost admise de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, care, prin decizia nr. 3697 din 24 mai 2012 a casat decizia

atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel reținând că

este necesar ca în cauză să se determine data la care a fost încheiată urmărirea

penală și s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului (reclamantul de față)

întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă, s-a stabilit că doar începând

cu această dată, măsura arestării preventive a fost menținută în mod nelegal.

Or, mai reține instanța

supremă, stabilirea acestei date presupune verificări de fapt care nu au fost efectuate

în fazele procesuale anterioare și care, față de prevederile art. 314 C. proc. civ.,

nu pot fi efectuate în faza de judecată a recursului.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 438A din 12 decembrie

2012 a respins apelurile declarate în cauză reținând că, întreaga perioadă de arestare

a fost una nelegală deoarece măsura arestării nu a avut suficiente temeiuri, iar

la finalul procesului penal nu s-a putut reține în sarcina inculpatului săvârșirea

unei fapte de natură a atrage răspunderea penală a acestuia.

Este adevărat, se mai

arată, că reclamantul nu a fost condamnat definitiv pentru infracțiunile pentru

care a fost cercetat penal, procesul pornit împotriva acestuia finalizându-se cu

o hotărâre de achitare, dar pe parcursul desfășurării cercetărilor împotriva acestuia

s-a luat măsura arestării preventive, măsură revocată prin hotărâre judecătorească,

hotărâre prin care s-a constatat că instanța care a dispus arestarea a făcut o greșită

aplicare a legii.

Or, din interpretarea

textelor art. 504 alin. (2) și alin. (3) C. proc. pen., rezultă că în această materie

caracterul nelegal al privării de libertate nu poate fi raportat strict numai la

data revocării măsurii preventive, acesta fiind determinat și de modalitatea de

terminare a procesului penal prin una din soluțiile enumerate la art. 504 C. proc.

pen., respectiv scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale pentru

cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j)., achitarea sau încetarea procesului

penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), legiuitorul urmărind

să acorde despăgubiri și persoanelor a căror nevinovăție a fost stabilită la finalizarea

procesului penal după ce au suportat privări sau restrângeri de libertate, chiar

dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în raport de cercetările efectuate

până la data adoptării lor.

Ca atare, instanța de

control judiciar a considerat că măsura arestării preventive este nelegală pe toată

durata acesteia, caracterul nelegal fiind determinat de soluția de achitare pronunțată

în privința reclamantului la terminarea procesului penal.

De aceea, excepția de

inadmisibilitate a acțiunii invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, a fost privită ca neîntemeiată.

În privința cuantificării

prejudiciului, critică ce se regăsește în toate cele trei apeluri, Statul Român

și Ministerul Public susținând că suma acordată este prea mare, iar reclamantul

că este prea mică, critica a fost respinsă, de asemenea, ca nefondată.

Astfel, intentarea procesului

penal pentru fapte care s-au dovedit în final nereale și luarea unor măsuri preventive

au avut consecințe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, poziția

socială, aspecte care definesc persoana umană și care constituie criterii importante

de stabilire a daunelor morale.

Prin privarea de libertate,

reclamantului i s-a adus o atingere drepturilor și libertăților sale fundamentale,

iar suferințele fizice și psihice provocate de această măsură justifică pe deplin

cuantumul acordat de instanța de fond. Din declarațiile martorilor a rezultat că

arestarea a avut loc într-un local public în prezența prietenilor și clienților

reclamantului, situație de natură a afecta imaginea acestuia în societate.

Instanța de fond, la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, a ținut seama de criteriile legale, respectiv de durata

privării de libertate și de consecințele produse asupra persoanei reclamantului,

suma de 10.000 euro acordată cu titlu de daune morale, neputând reprezenta o îmbogățire

fără justă cauză a acestuia.

În cauză, au declarat

recurs, în termen legal, atât Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București cât și Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În recursul său, întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data inițierii

demersului judiciar, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

critică decizia dată în rejudecarea apelului, după cum urmează:

- este greșită susținerea

instanței de apel (și în contradicție cu cele dispuse prin decizia de casare) potrivit

căreia măsura arestării preventive dispusă împotriva reclamantului apare ca fiind

nelegală, pe toată durata acesteia, caracter determinat de soluția definitivă vizând

achitarea.

Astfel, nu s-au avut în

vedere statuările deciziei penale nr. 570 din 6 aprilie 2004, pronunțată în Dosar

nr. 6356/2003, cauză ce a avut ca obiect revocarea măsurii arestării preventive

și nici dezlegările instanței de control judiciar, încălcându-se prevederile

imperative ale art. 315 C. proc. civ.

- hotărârea este nelegală,

fiind pronunțată cu nerespectarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 raportat

la art. 298

1

și art. 316 C. proc. civ., în sensul că nu cuprinde motivele

în fapt și în drept, pe care se sprijină.

Astfel, prin prisma celor

reținute de instanța supremă, instanța de apel ar fi trebuit să procedeze la o reanalizare

a cuantumului despăgubirilor acordate de tribunal, stabilind întinderea reparației

potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., criticile formulate în legătură cu nerespectarea

criteriilor prevăzute de acest text, fiind ignorate.

Invocând temeiurile prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice

critică decizia recurată, de asemenea, pe considerentul nemotivării și al prezentării

unor argumente contradictorii.

Astfel, se arată, exigența

motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, aceasta reprezentând

o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate judicios.

Al doilea motiv de recurs

vizează încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., pe considerentul

că, în rejudecare, nu au fost respectate indicațiile și dezlegările date prin decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție, nr. 3697 din 24 mai 2012 care, a stabilit

că sunt necesare verificări de fapt, neefectuate în fazele procesuale anterioare,

și administrate probe pentru stabilirea duratei arestării nelegale a reclamantului

și determinarea întinderii prejudiciului produs.

Or, se mai arată, chiar

dacă prin decizia de casare s-a stabilit, în mod obligatoriu și neechivoc, că măsura

arestării preventive a devenit nelegală de la momentul încheierii urmăririi penale

și respectiv trimiterii în judecată a inculpatului, instanța de trimitere a reținut,

nelegalitatea măsurii arestării preventive, pe toată durata acesteia.

Nu s-au administrat probe

noi, deși instanța de apel fusese obligată la aceasta prin decizia de casare,

iar perioada de timp aferentă arestării nelegale ar fi trebuit să conducă la diminuarea

despăgubirilor acordate în primă instanță.

Recursurile se privesc

ca fondate, urmând a fi admise, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Se constată că nu sunt

întemeiate criticile fundamentate pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., text care vizează nemotivarea hotărârii judecătorești.

Astfel, acest motiv de

casare se referă atât la situația în care nu sunt prezentate argumentele pe care

se sprijină decizia judecătorului cât și la aceea când hotărârea cuprinde motive

contradictorii ori străine de natura cauzei, ce echivalează cu o nemotivare.

Tot astfel, se poate vorbi

de o nemotivare, atunci când o hotărâre judecătorească este motivată într-o manieră

sumară și confuză care face practic imposibilă, exercitarea controlului judiciar.

Nu este cazul în speță,

prin decizia atacată instanța de trimitere prezentându-și clar și fără echivoc argumentele

care au condus la concluzia că măsura arestării preventive a reclamantului este

nelegală pe toată durata acesteia, caracter apreciat ca fiind determinat de soluția

de achitare pronunțată la finalizarea procesului penal.

Au fost prezentate de

asemenea și argumentele care au format convingerea instanței în ce privește cuantificarea

prejudiciului și menținerea, și sub acest aspect, a hotărârii dată în primă instanță.

Se privesc însă ca fondate

criticile ambilor recurenți vizând pronunțarea deciziei, cu încălcarea prevederilor

art. 315 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Legiuitorul stabilește

astfel elementele de natură a cantona limitele rejudecării, textul enunțând principiile

ce trebuie urmate de instanța de rejudecare și care conturează însăși rațiunea controlului

judiciar.

Ca atare, legiuitorul

nu lasă niciun fel de echivoc sub aspectul obligativității instanței de trimitere

de a se conforma îndrumărilor date de instanța de recurs cu privire la problemele

de drept dezlegate și necesitatea administrării unor probe și examinării unor apărări.

Limitele rejudecării sunt

determinate, de asemenea, de împrejurările ce au determinat casarea.

În speță, așa cum s-a

arătat mai sus, prin decizia nr. 3697 din 24 mai 2012, dată în soluționarea recursurilor

declarate în cauză de părți și Ministerul Public, Înalta Curte de Casație și Justiție

a casat prima hotărâre pronunțată în apel, reținând că este necesar ca în cauză

să fie determinată data la care a fost încheiată urmărirea penală și s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului V.A., pe considerentul că prin hotărâre judecătorească

definitivă (decizia penală nr. 570 din 6 aprilie 2004 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală) s-a stabilit că doar începând cu această dată, măsura arestării

preventive a fost menținută în mod nelegal.

Rezultă, fără echivoc,

din motivarea deciziei de casare, fundamentată pe soluția dată în dosarul penal,

având ca obiect revocarea măsurii arestării preventive, că măsura inițială a arestării

preventive a fost apreciată ca legal dispusă, întrucât exista (în contextul circumstanțelor

cauzei) presupunerea că inculpatul a săvârșit o faptă penală de natură să justifice,

la acea dată, privarea de libertate.

Ulterior însă, până la

terminarea urmăririi penale și trimiterea în judecată, nu s-au mai administrat alte

probe care să creeze convingerea că inculpatul ar fi săvârșit fapta reținută în

sarcină.

Ca atare, aprecierea asupra

perioadei menținerii nelegale a arestului preventiv trebuia să se raporteze la intervalul

dintre momentul la care s-a finalizat urmărirea penală și respectiv s-a dispus trimiterea

în judecată a inculpatului și cel al revocării măsurii arestării preventive, dispusă

prin decizia nr. 570 din 6 aprilie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală.

În acest context, conform

indicațiilor deciziei de casare, se impunea și o reanalizare a cuantumului despăgubirilor

acordate de către instanța de fond, prin prisma respectării criteriilor de stabilire

a întinderii reparației, prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

Așa fiind, față de cele

ce preced, recursurile urmează a fi admise cu consecința casării deciziei atacate

și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 438A din 12 decembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 octombrie 2013.