ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1808/2008

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 5 octombrie 2006, reclamantul

R.M. a solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 45.000

RON daune materiale și 55.000 RON daune morale, pentru arestarea sa pe nedrept,

în perioada 16 ianuarie 1998-27 ianuarie 1998.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie

mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen., în cursul urmăririi penale, luându-se

împotriva sa măsura arestării preventive, cu începere de la 16 ianuarie 1998,

măsură revocată ulterior de Tribunalul Prahova, secția penală, prin decizia nr.

27 din 27 ianuarie 1998.

Mai arată reclamantul că arestarea

sa pe nedrept și încercarea anchetatorilor de a-l determina să-și „schimbe

declarația de martor” l-a supus unui „regim de teroare psihică” și i-a provocat

o puternică suferință morală fiindu-i afectate atât veniturile, pe perioada

derulării procesului, cât și reputația și prestigiul profesional.

Învestit în primă instanță,

Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 1492 din 28 noiembrie

2006, a respins excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de

Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și admițând în parte acțiunea, l-a

obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 55.000 Ron, reprezentând

daune morale.

A respins ca neîntemeiat, capătul de

cerere vizând obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 RON, reprezentând

daune materiale și ca nedovedită cererea privind obligarea pârâtului la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că privarea de libertate în mod nelegal a

reclamantului, chiar dacă a fost pe o perioadă mică de timp, de 11 zile i-a

produs acestuia o traumă de ordin psihic, fiind de notorietate că luarea unei

asemenea măsuri față de o persoană care nu mai fusese arestată produce traume

ireparabile cu privire la starea emoțională a celui în cauză.

De altfel, se mai arată, procesul,

de la data arestării preventive și până la achitarea reclamantului, s-a derulat

pe o perioadă de 8 ani, acestuia fiindu-i încălcate drepturile, prevăzute de

art. 4 alin. (1) din Convenție, de a fi judecat în mod echitabil și într-un

termen rezonabil, ceea ce nu s-a realizat, în condițiile în care cel în cauză a

fost trimis în judecată, hotărârea primei instanțe a fost desființată cu

consecința restituirii cauzei la procuror în vederea completării urmăririi

penale iar ulterior, achitat.

Cât privește excepția tardivității

introducerii acțiunii, aceasta a fost respinsă cu motivarea că termenul de 1 an

prevăzut de lege, curge de la data de 28 septembrie 2005, data soluționării

recursului, în vreme ce sesizarea instanței s-a produs la 29 septembrie 2006.

Capătul de cerere vizând plata unor

daune materiale în cuantum de 45.000 RON a fost respins, pe considerentul că la

dosar nu există nici o dovadă privind suportarea de către reclamant a unor

cheltuieli legate de proces sau vrun act care să ateste că i s-ar fi desfăcut

contractul de muncă iar, urmare arestării, ar fi fost în imposibilitate de a

obține venituri, după punerea sa în libertate.

În esență cu aceeași motivare,

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin decizia nr. 283 din 5 iunie 2007, a respins ca nefondate apelurile

formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Prahova.

În cauză, a declarat recurs în

termen legal, în reprezentarea Statului Român, Ministerul Economiei și

Finanțelor, D.G.F.P. Prahova care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. susține în esență că hotărârile sunt greșite întrucât, chiar dacă

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. instituie posibilitatea reparării de către

stat a pagubelor suferite de persoanele care, în cursul procesului penal, au

fost private de libertate ori cărora li s-a restrâns libertatea, textul este

aplicabil însă numai situațiilor în care măsurile dispuse au fost nelegale.

Ori, respectivele măsuri nu pot fi

considerate aprioric nelegale, chiar în situația în care inculpatul este

achitat.

Tot astfel, se mai arată, se impune

administrarea de probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunea

suferințelor fizice cât și întinderea prejudiciilor morale la care a fost supus

reclamantul, simpla stabilire a sumei de către acesta nefiind suficientă,

trebuind dovedită afirmația referitoare la repercusiunile avute ca efect al

imaginii negative create, în legătură cu urmărirea penală.

Recursul se privește ca nefondat,

urmând a fi respins, în considerarea argumentelor ce succed:

Oricât de subiectiv ar fi caracterul

prejudiciului moral decurgând din arestarea ori condamnarea pe nedrept, este

unanim admis, atât în doctrină cât și în practica judiciară că repararea

acestuia trebuie să ofere victimei o satisfacție cu caracter compensatoriu

astfel încât, dimensiunea reparațiunii pentru suferința omenească să fie, dacă

nu integrală, măcar pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul

suferit.

Cum, în acest domeniu operează prin

natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, întrucât dauna

morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări

pecuniare, se constată că suma de 55.000 RON acordată reclamantului, cu titlu

de despăgubiri morale, nu depășește limitele funcției reparatorii a acestui tip

de răspundere.

Ca atare, instanțele au reținut

corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor

acordate pentru acoperirea acestuia înscriindu-se în limitele unei reparații

integrale, echitabile și adecvate pentru stresul psihic, emoțional, încercat de

reclamant și familia sa.

Astfel, nu poate fi contestat că

arestarea preventivă și respectiv privarea de libertate a reclamantului, chiar

într-un interval scurt de 11 zile, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie

mincinoasă pe care ulterior s-a dovedit că nu a comis-o și apoi întinderea

procesului penal, pe o durată de circa 8 ani au pricinuit acestuia o vătămare

adusă demnității, onoarei, a creditului moral și poziției sociale avută

anterior.

În acest context, răspunzând

primului motiv de recurs ce vizează aplicabilitatea dispozițiilor art. 504 C.

proc. pen. doar în situația în care măsura a fost nelegală, culpa organelor de

urmărire penală constă tocmai în arestarea pe nedrept a reclamantului, urmare

administrării unui probatoriu insuficient, împrejurarea că pentru respectiva

infracțiune privarea de libertate este permisă de lege, neputând scuza

folosirea măsurii coercitive împotriva unei persoane care nu a comis fapta

incriminată de lege.

Așa fiind, recursul se va respinge,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva deciziei nr. 283 din 5

iunie 2007 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 martie 2008.