ÎCCJ, decizie (scj.ro #158795)

Durata nerezonabilă a procedurii judiciare penale. Despăgubiri. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 6

Buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al statului pe toate palierele, inclusiv în ceea ce privește termenul în care se soluționează un litigiu. Obligația statului, decurgând din art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, este de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze o cauză într-un termen rezonabil. În consecin

ț

ă, statul este obligat să reglementeze în dreptul intern un remediu care să permită persoanei să valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție.

În calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, statul răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare pe care o organizează și o conduce, în conformitate cu prevederile constituționale și legale, acestea neputând fi limitate exclusiv la răspunderea întemeiată pe art. 539 din Codul de procedură penală.

În aceste condiții, fiind cel care trebuie să răspundă pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activităților specifice organelor judiciare, Statul Român este entitatea care trebuie să stea în procesul de recunoaștere a acestor drepturi, ceea ce justifică legitimarea acestuia în calitate de pârât în cererea având ca obiect despăgubiri pentru durata nerezonabilă a procedurii judiciare penale.

Secția I civilă, decizia nr. 2452 din 11 decembrie 2019

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.08.2015 pe rolul Tribunalului Cluj, Secția civilă, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare, a solicitat admiterea acțiunii; să se constate că sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu ambii pârâți; să se constate că sunt îndeplinite cerințele art.539 și următoarele Cod procedură penală în contradictoriu cu pârâtul Statul Român; obligarea pârâților, în solidar, la plata despăgubirii morale în cuantum de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condițiile inumane în care a fost deținut în perioada arestării preventive; obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 16.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin arestarea nelegală; obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 834.366,77 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat prin încălcarea art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri morale în cuantum de 94.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art.6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată avansate în cuantum pe care îl va preciza ulterior.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal.

Prin sentința civilă nr. 570 din 20.10.2016 a Tribunalului Cluj, a fost  admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare, s-a respins acțiunea civilă formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și  a fost  respinsă cererea de chemare în garanție a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare formulată de pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Satu Mare ca fiind lipsită de obiect.

De asemenea, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a fost  admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 10.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condițiile inumane în care a fost deținut pe perioada arestării preventive, fiind respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor la plata către reclamant a unor despăgubiri în cuantum de 10.000 euro reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condițiile inumane în care a fost deținut pe perioada arestării preventive ca fiind prescris.

Totodată, prima instanță  a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a admis în parte acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și, pe cale de consecință: a constatat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv că sunt îndeplinite cerințele stipulate de art.539 și urm. Cod procedură penală în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, si  s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la plata despăgubirilor în sumă  de 834.366,77 lei, despăgubiri pentru prejudiciul material cauzat  reclamantului prin încălcarea art. 6 și art. 8 din CEDO, de 3.500 euro, reprezentând prejudiciu moral cauzat de arestarea nelegală, de 50.000 euro reprezentând prejudiciu moral cauzat prin încălcarea art. 6 și art. 8 din CEDO, precum și la plata sumei de 10.000 lei, cheltuieli de judecată .

3

.Hotărârea pronunțată în apel.

Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă prin decizia civilă nr. 35/A/2018 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 570/2016 a Tribunalului Cluj.

A admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București, precum și apelul declarat de Ministerul Public, împotriva aceleași sentințe, pe care o schimbă în parte, după cum

urmează:

A admis excepția prescripției dreptului la acțiune în ce privește acordarea de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului moral suferit de reclamant prin arestarea sa preventivă în perioada 19 - 24 aprilie 2001.

A respins ca prescrisă cererea reclamantului de acordare de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului moral suferit prin arestarea sa preventivă în perioada 19 - 24 aprilie 2001.

A admis în parte excepția inadmisibilității acțiunii.

A respins ca inadmisibilă cererea reclamantului de acordare de despăgubiri corespunzătoare prejudiciului moral suferit prin arestarea sa preventivă în perioada 20 martie - 18 aprilie 2001.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea că sunt îndeplinite cerințele stipulate de art. 539 și urm. Cod procedură penală.

A obligat pe pârâtul Statul Român la a-i plăti reclamantului suma de 75.692,01 lei cu titlu de daune materiale, precum și suma de 30.000 euro (echivalent în lei la data efectuării plății) cu titlu de despăgubiri corespunzătoare încălcării prevederilor art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

A menținut dispozițiile din sentință privitoare la admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune în ce privește acordarea sumei de 10.000 euro reprezentând prejudiciul moral cauzat prin condițiile de detenție în perioada arestării preventive, precum și dispozițiile prin care a fost respins ca prescris acest capăt de cerere.

A menținut și dispozițiile din sentință, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la a-i plăti reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță.

4.Recursul  formulat în cauză.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de AJ.F.P. Cluj au formulat cereri de recurs, cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și, în consecință, să se dispună respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, respingerea excepției inadmisibilității, cu consecința admiterii cererii de acordare a unor despăgubiri în cuantum de 16.000 euro corespunzătoare prejudiciului moral cauzat prin arestarea nelegală a recurentului și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C.pr.civ. recurentul reclamant a criticat soluția dată prin decizia civilă nr. 35/2018 excepției inadmisibilității cererii privind acordarea de despăgubiri cauzate prin privare nelegală de libertatea și asupra excepției prescripției dreptului la acțiunea în despăgubire pentru privare nelegală de libertate.

Susține recurentul că hotărârea instanței de apel asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune

în ceea ce privește petitul privind daunele morale pentru arestare nelegală în perioada 19-24 aprilie 2001, nu cuprinde rațiunile pentru care s-a apreciat că momentul nașterii dreptului la acțiune ar coincide cu datele la care s-au pronunțat hotărârile penale în care se constată caracterul ilicit al detenției.

Pe de altă parte, hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii în măsura în care, pe de o parte, constată că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 539 C.pr.pen., iar pe de altă parte statuează asupra faptului că termenul special de prescripție în materia dreptului la reparație, ar fi aplicabil de la momentul constatării caracterului nelegal al detenției, și nu de la data achitării.

Totodată, recurentul arată că întrucât instanța de apel a reținut că există o constatare explicită a caracterului nelegal al privării de libertate pentru perioada 19-24 aprilie 2001, în acord cu exigențele art. 539 alin. (2) C.pr.pen., se prezumă că termenul de prescripție special avut în vedere de către instanță este cel prevăzut de art. 541 alin. (2) C.pr.pen. În atare condiții, ar rezulta în optica instanței că, în speță, ar fi aplicabil un termen de 6 luni care începe să curgă de la data pronunțării hotărârilor penale prin care se constată explicit caracterul nelegal al privării de libertate, respectiv data de 20.04.2001, și data de 24.04.2001.

În opinia recurentului, în cauză, este necesară identificarea textului legal aplicabil ratione temporis pentru perioada de detenție precizată și respectiv analizarea aplicabilității în timp a art. 541 alin. (2) N.C.pr.pen., întrucât, dacă se apreciază că această normă ar fi aplicabilă perioadei de detenție 19-24 aprilie 2001, ar însemna să se admită că acest text produce efecte retroactive, cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituția

României.

Susține recurentul că, sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune în materie civilă, principiul general este tempus regit actum, care presupune că actele și faptele juridice încheiate, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera efecte juridice decât cele prevăzute de legea vigoare la data încheierii sau după caz a săvârșirii ori producerii lor [art. 6 alin. (2) N.C.C sau art. 1 C.civ din 1864], iar prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse în întregime dispozițiilor legale care le-au instituiț.

Or, în ceea ce privește perioada de detenție 19-24 aprilie 2001, sunt aplicabile prevederile art. 506 din vechiul C.pr.pen.și nicidecum cele ale art. 541 N.C.pr.pen., iar momentul la care începe să curgă termenul de prescripție se impunea a fi calculat, în toate cazurile, de la hotărârea definitivă de achitare, indiferent că actul constatator al caracterului nelegal al detenției îl reprezintă în sine hotărârea de achitare, sau o altă hotărâre penală definitivă privind măsurile preventive, o interpretare contrară având drept consecință lipsirea de eficiență a acțiunii în repararea pagubei fapt ce contravine prevederilor art. 5 par. 4 și art. 13 din Convenție.

În acest sens, recurentul a invocat jurisprundența instanțelor naționale,  (Decizia nr. 633/2015 pronunțată de ÎCCJ), care, a reținut că reclamantul s-ar afla în prezența unui caz de întrerupere al termenului de prescripție, pe parcursul procesului penal finalizat prin pronunțarea unei hotărâri de achitare.

Cu privire la soluția pronunțată de către instanța de apel asupra excepției inadmisibilității petitului de acordare a daunelor morale pentru privare nelegală de libertate în perioada 20 martie 2001-18.aprilie 2001, recurentul susține că temeiul juridic al acestei cereri este reprezentat  de prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nu de dispozițiile art. 539 C.pr.pen., nelegalitatea arestării preventive rezultând, în opinia acestuia, din faptul că arestarea a fost dispusă și s-a derulat sub imperiul vechilor reglementări ale Codului de procedură penală care, așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constantă, erau contrare exigențelor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această măsură putea fi dispusă de către procuror, organ al statului care nu poate fi considerat a îndeplini cerințele unui tribunal independent și imparțial datorită subordonării sale față de puterea executivă a statului.

Arată recurentul că, în condițiile în care România este parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului din anul 1994, statul avea obligația de a respecta exigențele impuse de această Convenție, astfel că, nerespectarea dispozițiilor art. 5 par. 3 din Convenție, chiar și în situația în care normele interne ar fi fost respectate, atrage în mod implicit caracterul nelegal al măsurii arestării preventive.

Se susține că în baza principiului disponibilității consacrat de art. 9 C.pr.civ., instanța este ținută de temeiul juridic stabilit de către reclamant prin cererea introductivă, în măsura în care recurentul insistă pe acest temei juridic, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (6) C.pr.civ.

În cauză fiind incidentă o situație de aplicare directă a dispozițiilor art. 5 par. 3 din Convenție, consideră recurentul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra a ceea ce s-a cerut, în condițiile în care hotărârea atacată, se referă la un alt temei juridic al acțiunii, astfel că ambele principii au fost încălcate prin ignorarea temeiului juridic al acțiunii stabilit de către reclamant, ceea ce atrage nulitatea relativă a actelor procesuale întocmite în cauză, vătămarea sa fiind evidentă prin prisma soluției finale pronunțate în cauză, de respingere a acestei cereri ca inadmisibilă.

În opinia acestuia, instanța de apel a reținut greșit că Decizia nr. 15/2017 pronunțată în recurs în interesul legii ar fi aplicabilă și perioadei de detenție 20 - 30 martie 2001, fiind necesară și pentru această perioadă de timp constatarea caracterului nelegal al privării de libertate în mod explicit, dat fiind că a invocat nerespectarea unor garanții suficiente de imparțialitate ale modalității de luare a măsurilor preventive de către procuror, astfel că nu mai prezintă relevanță și nici nu mai poate fi vorba despre necesitatea constatării caracterului nelegal al măsurii în cadrul acțiunii în reparație, conform jurisprudenței Curții E.D.O (hotărârea

Niedbala c. Polonia din 2000, Pantea c. România

din 3 iunie 2003).

O interpretare contrară ar însemna că persoana care este vătămată printr-o măsură preventivă nelegală ar fi pusă în situația în care să obțină constatarea explicită a caracterului nelegal al măsurii, tocmai de la persoanele care nu au prezentat anterior, la momentul luării măsurii preventive, suficiente garanții de imparțialitate, ceea ce ar contraveni dreptului la un proces echitabil.

În atare condiții, recurentul apreciază că soluția instanței de apel încalcă dispozițiile art. 5 par. 3 și art. 5 par. 5 din Convenție, sens în care devine aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

Cu privire la perioada 30 martie - 18 aprilie 2001, recurentul invocă hotărârea pronunțată de CEDO în cauza

Ivan Todorov c. Bulgariei

, Hotărârea din 19.1.2017 și apreciază că hotărârea instanței de apel încalcă prevederile art. 539 C.pr.pen. și art. 5 din Convenție, astfel cum a fost acesta dezvoltat în jurisprudența Curții europene.

În acest sens, opinează recurentul că deși este adevărat că ÎCCJ, în decizia pronunțată în RIL, concluzionează în sensul că o hotărâre de achitare nu ar fi suficientă pentru a atrage concluzia aplicabilității dreptului la reparație conform art. 539 C.pr.pen., din analiza argumentelor aduse de către ÎCCJ în decizia pronunțată, nu rezultă că în toate cazurile ar fi exclus ca nelegalitatea măsurii preventive să fie constatată prin hotărârea de achitare, astfel cum a apreciat instanța de apel.

În opinia acestuia, o interpretare restrictivă a acestei decizii echivalează cu ignorarea jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, care concluzionează în sensul că există o încălcare a art. 5 din Convenție în situația în care în sarcina reclamantului se află obligația de a obține o hotărâre de recunoaștere a nelegalității detenției emisă de către autoritățile naționale.

În atare condiții, în opinia recurentului, în cauză se impune a se observa, că deși caracterul nelegal al arestării preventive din acest interval de timp nu a fost niciodată constatat de către o instanță penală, achitarea sa ulterioară poate să constituie un temei juridic suficient pentru acordarea de despăgubiri.

Raportându-se la argumentarea Deciziei în interesul legii nr. 15/2017, recurentul reclamant subliniază că există situații în care nu există suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, astfel că măsurile preventive luate, devin nelegale prin simpla pronunțare a hotărârii de achitare.

În acest sens, recurentul invocă cauza

O'Hara contra Regatului Unit

, arătând că, în speță, achitarea sa s-a dispus întrucât nu avea niciun fel de atribuții legate de rambursările de TVA și accize, iar această constatare nu s-a produs pe baza unei probațiuni diferite față de cea avută în vedere la momentul arestării, ceea ce ar demonstra, că în lipsa oricăror probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că recurentul ar fi săvârșit o infracțiune, se prefigurează un caz de arestare nelegală, fără a mai fi necesară orice altă constatare suplimentară sau explicită.

În același sens, arată că hotărârea Tribunalului Satu Mare prin care s-a respins plângerea recurentului contra ordonanței de arestare, reprezintă o eroare judiciară datorată fie neglijenței grave a instanței - care nu a verificat fișa de post a reclamantului - fie relei credințe, care nu este vizată de Decizia ÎCCJ nr. 15/2017, ci de prevederile constituționale care dau dreptul persoanei la despăgubiri.

Cum acordarea de despăgubiri nu poate fi decât în sarcina unei instanțe civile, în opinia recurentului reclamant devine evident că tot instanța civilă este cea care trebuie să verifice în ce măsură există eroare judiciară, remediile indicate în decizia ÎCCJ neputând fi incidente în toate cazurile.

În concluzie, în opinia recurentului, inexistența unui alt act constatator al caracterului nelegal al privării în afara hotărârii de achitare nu înlătură

per se

dreptul la reparație contrar celor argumentate de instanța de apel, ci dimpotrivă, în anumite situații hotărârea de achitare, poate să constituie fără îndoială, actul care constată nelegalitatea măsurilor preventive, pornind tocmai de la rațiunile care duc la o soluție de achitare, și nu de condamnare.

Tocmai din aceste rațiuni, în baza art. 52 din Constituție și a art. 5 par. 5 din Convenție, aplicate cu prioritate față de art. 539 C.proc.pen. și de Decizia RIL nr.15/2017, statul român având obligația de a plăti reparații pentru această perioadă de detenție.

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a apelului și modificarea sentinței civile nr.570/2016, pronunțată de Tribunalul Cluj, cu consecința respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Codul de procedură civilă.

În opinia recurentului, soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Roman prin

Ministerul Finanțelor Publice în ceea ce privește pretențiile întemeiate pe art. 6 și 8 din CEDO, este greșită, în sensul că s-a reținut eronat că legitimarea procesuală a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice rezultă din calitatea acestuia de garant al aplicării CEDO, el răspunzând pentru erorile săvârșite de organele și instituțiile sale, în condițiile în care nu a fost admisă acțiunea în ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor materiale și morale întemeiate pe art. 539 și urm. Cod pr. penală.

De asemenea, recurentul susține că acțiunea este prescrisă în totalitate. Astfel, prin raportare la termenul de prescripție reglementat pe Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art. 3 din același decret, termenul de prescripție este de trei ani. Conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și cel care răspund de ea. Momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție este data de 24.04.2001 când reclamantul a fost pus efectiv în libertate. În aceste condiții, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu putea fi obligat și la plata către reclamant a sumelor reprezentând prejudiciu material și moral, acțiunea fiind prescrisă în totalitate.

În ceea ce privește sumele acordate cu titlu de daune materiale, recurentul pârât apreciază că decizia civilă recurată nu este motivată. Astfel, în mod greșit Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata sumei de 75.692,01 lei cu titlu de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli de judecată făcute în procesul penal, deși aceste pretenții nu sunt dovedite, în cauză nefiind administrate probe care să facă dovada acestor cheltuieli.

În acest sens, recurentul arată că, înscrisurile depuse la dosar nu au menționat în cuprinsul  lor faza procesuală pentru a putea verifica dacă au fost făcute efectiv aceste cheltuieli cu privire la procesele penale în care a fost  parte reclamantul, respectiv că, prin probele administrate în cauză nu se poate dovedi în mod convingător că aceste cheltuieli au fost făcute în cadrul procesului penal și în legătură cu soluționarea acestuia.

De asemenea, se arată că în mod eronat instanța de apel a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 30.000 euro (echivalentul în lei la data efectuării plații), reprezentând daune morale, această soluție fiind și nemotivată.

În acest sens, se arată că, în jurisprudența CEDO (cauzele

Filip contra României

și

Calmanovici contra României

) s-a statuat că acordarea unor sume foarte mari de bani, nejustificate față de întinderea prejudiciului real suferit nu este legală, întrucât instituția răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta pentru nimeni un izvor de îmbogățire fără just temei, iar simpla afirmație a unui prejudiciu moral nu îndreptățește satisfacția echitabilă, în lipsa probatoriului ce să dovedească suferința psihică efectivă suferită.

Apreciază recurentul că despăgubirile morale solicitate de reclamant au caracter excesiv, întrucât deși este de necontestat că arestarea este susceptibilă să producă suferințe morale, reparația acordată trebuie să fie o reparație simbolică.

Mai mult, în jurisprudența națională și cea comunitară se reține că daunele morale reprezintă o satisfacție echitabilă pentru reclamant, însă , părțile trebuie să conștientizeze faptul că daunele morale nu pot constitui o îmbogățire fără just temei a persoanei vătămate.

În evaluarea prejudiciului moral trebuie respectat criteriul echității. Respectarea acestui criteriu se impune pentru motivul ca suma de bani acordata cu scopul acoperirii prejudiciului moral trebuie sa fie justa, echitabila și nu exagerata, ținându-se cont de criteriul gravitații prejudiciului moral.

De asemenea, recurentul a criticat solutia instanței de apel ce vizează menținerea dispozițiilor din sentința apelată prin care s-a dispus obligarea sa la a-i plăti reclamantului suma de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în primă instanță, acesta arătând că nu este în culpă în această cauză. Apreciază recurentul că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C.pr.civ. și că nu a dat dovadă nici de rea credință și nici de comportament neglijent care să determine instanța să-l oblige la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în opinia recurentului, o altă condiție care trebuie îndeplinită pentru a se acorda cheltuieli de judecată, este ca partea care le solicita sa fi câștigat în mod irevocabil procesul, ori în situația de față nu este incidentă această situație.

5.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin.(2) și (3) C.pr.civ. și suplimentul la acesta, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 09.10.2019 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și recurentul pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr.35/A/2018, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data 27.11.2019.

6.

Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 30.07.2018, Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul A.

În motivare, s-a susținut în esență, că argumentele expuse de recurentul reclamant sunt nefondate întrucât prin sentința penală nr. 3523 din 19.12.2011, definitiva prin decizia nr. 1 din 26.02.2015 pronunțată de Tribunalul lași, nu s-a stabilit în mod expres nelegalitatea măsurii arestării preventive, fapt pentru care, în concret, nu este îndeplinită condiția unei privări nelegale de libertate, iar reclamantul nu a probat cele pretinse cu dovezile cerute de textul de lege în baza căruia a formulat acțiunea, neputând avea astfel drept la despăgubire.

Referitor la perioada 19 aprilie -24 aprilie 2001, se arată că dreptul la acțiune este prescris raportat la data înregistrării acțiunii la Tribunalul Cluj, respectiv 17.08.2015, indiferent dacă s-ar lua în considerare termenul special în materia prescripției acțiunii în reparație sau chiar cel general de 3 ani întemeiat pe art. 8 din Decretul nr. 167/1958, dat fiind că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și cel care răspunde de ea. Or, momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție este data de 24.04.2001 când reclamantul a fost pus efectiv în libertate.

Prin întâmpinarea formulată la data de 06.08.2018, recurentul A. a solicitat constatarea nulității recursului declarat de recurentul pârât în conformitate cu art. 489 alin. (1) și (2) C.proc.civ. și, în subsidiar, respingerea acestui recurs ca inadmisibil, respectiv ca nefondat, precum și  obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod proc.civ.se susține că argumentele expuse de recurentul pârât nu vizează în concret aspecte de nelegalitate, ci exprimă nemulțumirea acestuia cu privire acordarea acestor despăgubiri.

Or, aprecierea cuantumului despăgubirilor acordate s-a realizat de către instanțele inferioare în urma unei analize ample, concrete și subiective a probațiunii administrate, neputând fi supuse cenzurii instanței de control judiciar.

În opinia reclamantului, decizia recurată înfățișează pe larg și explicit împrejurările de fapt și de drept, precum și raționamentul care a stat la baza acordării acestor despăgubiri, instanța de apel făcând o examinare amănunțită a criticilor și argumentelor părților.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod proc.civ.se arată că decizia atacată

este fundamentată juridic, niciuna dintre criticile aduse de către recurentul pârât neputând constitui o încălcare sau aplicare greșită a textelor de lege aplicabile speței.

De asemenea, se apreciază că în mod corect a reținut instanța de apel calitatea statului de garant al aplicării Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât acesta răspunde pentru erorile săvârșite de organele și instituțiile sale. Astfel, în ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 6 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, statul răspunde în nume propriu, fiind titularul obligației de despăgubire, potrivit art. 1 al Convenției angajându-se să recunoască oricărei persoane aflate sub jurisdicția lui drepturile și libertățile prevăzute în Convenție.

Cu privire la excepția prescripției, se arată că data pronunțării deciziei penale nr. 1 din 26.02.2015, de achitare a reclamantului marchează momentul la care a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de prejudiciile cauzate prin încălcarea drepturilor fundamentale.

Referitor la soluția instanței de apel de menținere a dispozițiilor din sentință prin care s-a dispus obligarea Statului Român la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată se susține că aceasta este perfect legală și justă, raportat la faptul că acțiunea a fost admisă, în parte, chiar și în urma modificării acesteia prin soluția Curții de apel.

Astfel, în virtutea dispozițiilor art. 452 C.proc.civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, chiar dacă cererea a fost admisă în parte, independent de dovada unui comportament neglijent sau reaua credință a acesteia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Obiectul litigiului declanșat de reclamantul A., astfel cum a fost fixat prin cererea de chemare în judecată, a constat în acordarea de despăgubiri materiale și morale, atât pentru condițiile în care a fost deținut reclamantul în perioada arestării preventive, cât și pentru pretinsa sa arestare nelegală, respectiv ca urmare a încălcării art. 6 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin durata excesivă a procesului penal și a încălcării prezumției de nevinovăție.

Temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-au constituit, în viziunea reclamantului, atât dispozițiile interne ale Codului civil care reglementează răspunderea civilă delictuală, reprezentate de art. 1357-1358, art. 1373, cât și normele art. 3, art. 5, art. 6 și art. 8 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv cele reprezentate de art. 539 din Codul de procedură penală.

Așadar, în cauză au fost deduse judecății mai multe situații juridice distincte, care nu se circumscriu în integralitate acțiunii întemeiate pe prevederile art. 539 din Codul de procedură penală, ci fiecare dintre aceste situații au cauze diferite, susceptibile a genera formularea unor cereri principale, care au avut ca obiect plata unor despăgubiri materiale și/sau morale, acesta fiind contextul în care, în speță, Înalta Curte a constatat incidența art. 460 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în privința admisibilității căii de atac a recursului.

În referire la recursul declarat de recurentul A.

O primă critică formulată de acest recurent aduce în discuție legalitatea soluției pronunțată de către Curtea de Apel Cluj, asupra pretențiilor care au fost justificate de reclamant ca fiind consecința detenției nelegale, în perioada 20.03.2001-18.04.2001, din perspectiva nerespectării de către instanța de apel a normelor legale care reglementează principiul disponibilității procesului civil.

Astfel, recurentul pretinde că instanța de apel a ignorat în analiza sa temeiul juridic în baza căruia acesta a solicitat acordarea de daune morale pentru perioada de detenție situată în perioada 20 martie 2001 -18 aprilie 2001 respectiv prevederile art. 5 par. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,  nesocotind, în acest fel limitele învestirii realizate prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că formulând această critică, recurentul ignoră statuările instanței de apel care a expus, într-o motivare substanțială, care sunt argumentele pentru care a considerat că inclusiv în privința acestui capăt de cerere sunt aplicabile prevederile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală - normă a cărei aplicabilitate în cauză, nu este, de altminteri, contestată, de recurent, în privința celorlalte pretenții întemeiate de acesta pe o pretinsă eroare judiciară constând în arestarea sa nelegală.

Potrivit situației de fapt, astfel cum a fost expusă de reclamant și reținută de instanțele anterioare, pe baza probelor administrate în cauză, situație necontestată în cauză, reclamantul a fost arestat preventiv la data de 20.03.2001, prin ordonanța procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare nr.70/P/2001.

Prin încheierea nr. 577 din 23.03.2001, pronunțată de Judecătoria Satu Mare, această instanță a admis

plângerea reclamantului formulată împotriva măsurii arestării preventive și a dispus cercetarea acestuia în stare de libertate, cu motivarea că nu s-au conturat elemente de vinovăție și nu este concretizată infracțiunea pentru care reclamantul va fi trimis în mod cert în judecată.

Prin decizia penală nr. 75/R din 30.03.2001 a Tribunalului Satu Mare, s-a admis calea de atac a recursului declarat de Parchet împotriva încheierii nr. 577/2001 pronunțată de Judecătoria Satu Mare și s-a menținut măsura arestului preventiv, statuându-se că Judecătoria Satu Mare trebuia să se limiteze, în analiza realizată, la verificarea legalității măsurii arestării preventive, respectiv că în cauză, concluzia în sensul că reclamantul nu ar încerca să zădărnicească adevărul și să împiedice organele Ministerului Finanțelor si de urmărire penală în aflarea adevărului este greșită, din dosar rezultând că, în calitatea de director adjunct, acesta avea responsabilități majore în asigurarea legalității financiare și că prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, această disciplină financiară nu a fost respectată și asigurată de agenții economici.

Ulterior, Judecătoria Satu Mare, prin încheierea penală nr.795 din 19.04.2001, a dispus punerea reclamantului în libertate, însă, prin decizia penală nr.100/R din 19.04.2001, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare împotriva sus menționatei încheieri, dispunându-se prelungirea măsurii arestării preventive.

În justificarea acestei măsuri s-a reținut pe de o parte, că prin încheierea penală nr.795 din 19.04.2001, au

fost încălcate prevederile art. 148 lit. h) din Codul de procedură penală, respectiv s-a apreciat că prejudiciul cauzat contra intereselor publice este deosebit de mare, nefiind recuperat, iar lăsarea în liberate a reclamantului prezintă pericol pentru ordinea publică, atât prin natura infracțiunii, cât și a funcției deținute de acesta, urmărirea penală nefiind finalizată.

În data de 20.04.2001 reclamantul a formulat o contestație la executare la Judecătoria Satu Mare, solicitând instanței să constate că mandatul de arestare emis în privința sa a încetat în data de 18.04.2001, cerere care a fost soluționată favorabil prin sentința penală nr. 812 din 20.04.2001.

Prin sentința nr. 2265 pronunțată la data de 23.12.2002, Judecătoria Satu Mare a dispus achitarea reclamantului în temeiul art.11 pct.2 lit. a) Cod procedură penală, rap la art.10 lit. a) Cod procedură penală.

Ulterior, Tribunalul Satu Mare, prin decizia penală nr. 5/Ap din 12.01.2006, a dispus condamnarea reclamantului la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a), b), c) Cod penal.

Prin decizia penală nr. 663 pronunțată de Curtea de Apel Iași, s-a dispus casarea hotărârilor pronunțate în dosar și trimiterea cauzei spre rejudecare în fața instanței de fond.

Ulterior, prin sentința penală nr. 3523 din 19.12.2011 a Judecătoriei Iași, reclamantul a fost achitat în

temeiul dispozițiilor art.11 pct.2 lit. a) și art.10 alin. (1) lit. d) Cod procedură penală, soluție care a fost menținută prin decizia nr.1 din 26.02.2015 pronunțată de către Tribunalul Iași.

În speță, raportându-se la limitele învestirii primei instanțe prin acțiunea introductivă, în analiza petitului privind acordarea daunelor morale pentru privare nelegală de libertate, instanța de apel a distins trei perioade distincte în care recurentul a fost arestat preventiv, respectiv, perioada 20.03.2011-30.03.2001, 30.03.2001- 18.04.2001, 19.04.2001-24.04.2001.

În ceea ce privește perioadele 20.03.2001-30.03.2001 și 30.03.2001 - 18.04.2001, instanța de apel a apreciat, în esență, că pretențiile reclamantului, sunt nefondate, nefiind îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 539 alin. (2) Cod procedură penală - în privința cărora s-a statuat cu forță obligatorie prin Decizia în interesul legii nr. 15/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – respectiv că, în privința arestării preventive a reclamantului în această perioadă nu s-a constatat nelegalitatea privării de libertate în cuprinsul vreunuia dintre actele jurisdicționale cerute de lege.

Raportându-se la argumentele subsumate primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 pct. 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte subliniază că, prin Decizia nr. 15/2017 pronunțată în interesul legii, instanța supremă a adus clarificări importante în ceea ce privește modalitatea de interpretare a prevederilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală (care au preluat dispozițiile art. 504 din vechiul Cod de procedură penală), stabilind că, pentru a beneficia de despăgubiri, cel care pretinde săvârșirea unei erori judiciare trebuie să dovedească faptul că măsura preventivă dispusă împotriva sa a avut caracter nelegal, caracter care trebuia să fi fost constatat explicit prin actele jurisdicționale ale instanțelor penale, respectiv că hotărârea penală de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii de către instanța civilă a caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.

Astfel, prin această decizie a fost tranșată divergența de jurisprudență în materia acțiunilor vizând repararea erorilor judiciare, astfel că nu mai există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între această normă specială și normele de drept civil care ar valida competența instanței civile învestite cu analiza unei pretinse erori judiciare de a cenzura legalitatea măsurii preventive dispuse împotriva acestuia, în afara mecanismelor prevăzute de Codul de procedură penală, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului

specialia generalibus derogant

, dar și a Deciziei în interesul legii nr. 15/2018, care este obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (3) C.proc.civ.

Pe de altă parte, deși este real că reglementările internaționale în materia drepturilor omului ratificate de România, constituie parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, pot reprezenta temei juridic al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în măsura în care dispozițiile legale naționale intră în conflict cu reglementările internaționale, așa cum se prevede în art. 20 alin. (2) din Constituție.

Ca urmare, mecanismul de aplicare directă a Convenției Europene are drept premisă existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a

fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției.

Or, în speță, analiza concordanței art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală cu art. 5 din CEDO s-a realizat deja atât în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 15/2017, cât și în cadrul deciziilor Curții Constituționale la care face trimitere expresă Decizia nr. 15/2017, astfel încât asupra acestor aspecte instanța de drept comun nu mai poate reveni.

În acest sens, se constată că analiza instanței supreme a avut în vedere norma convențională reprezentată de art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia nr. 15/2017, pronunțată în interesul legii, apreciindu-se, în esență, că nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv, art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală și dreptul european – art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de vreme ce dreptul la despăgubire garantat de norma convențională este unul strict condiționat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar jurisprudența CEDO în materia privărilor nelegale de libertate relevă faptul că nelegalitatea trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, constatându-se că dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut de CEDO în cazul în care din actele dosarului penal rezultă că legalitatea măsurii arestării preventive a fost verificată de către instanța de judecată penală, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai ușoară, iar considerentele care au justificat înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii.

De asemenea, instanța supremă s-a raportat la jurisprudența Curții Constituționale care a analizat compatibilitatea art. 539 din Codul de procedură penală cu art. 5 din Convenție, statuând că, având în vedere, pe de o parte, condiționarea acordării reparațiilor garantate prin art. 5 par. 5 din Convenție de constatarea de către o instanță națională a încălcării dispozițiilor art. 5 par. 1 - 4 din Convenție, iar, pe de altă parte, cerința de asigurare efectivă, cu un suficient grad de certitudine la nivel național, a dreptului la reparații, astfel garantat, obligația organelor judiciare prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală de a se pronunța prin hotărâri definitive asupra legalității măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut de art. 5 din Convenție.

În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut de art. 539 din Codul de procedură penală, constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 par. 5 din Convenție și a considerat că stabilirea de către legiuitor a competenței de a se pronunța asupra legalității măsurilor privative de libertate în favoarea organelor judiciare care se pronunță în ultimă instanță în cauzele penale constituie o exercitare a competenței sale constituționale prevăzute de art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală.

Totodată, s-a reținut că: „standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, situație în care, din probatoriul administrat, trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de făptuitor. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 paragraful 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp”.

Or, în speță, prin demersul său judiciar reclamantul urmărește sancționarea unei pretinse erori judiciare, în conținutul (juridic) dat acestei noțiuni prin dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală și art. 5 din CEDO, acesta tinzând la dezdăunarea sa pentru arestarea preventivă intervenită în perioada 20.03.2001-19.04.2001, astfel că toate considerentele anterior expuse sunt pe deplin aplicabile în privința cererii sale de despăgubiri și a temeiului de drept incident raportului juridic litigios dedus judecății.

În consecință, nu se poate reține o încălcare a principiului disponibilității, consacrat de art. 9 și art. 22 alin

(6) din Codul de procedură civilă, de către instanța de apel, în sensul că această instanță s-ar fi pronunțat asupra

a ceva ce nu i s-a cerut, omițând să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut, în sensul că s-ar fi raportat la un alt temei juridic al acțiunii, ci de o respectare a considerentelor obligatorii ale instanței supreme, care a statuat neechivoc în sensul compatibilității normei din dreptul intern și a celei reprezentate de art. 5 din Convenția europeană.

Printr-o a doua critică, recurentul a susținut încălcarea de către instanța de apel a Deciziei nr. 15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, invocând faptul că, din considerentele acesteia nu ar rezulta că, în toate situațiile, nelegalitatea măsurii preventive nu ar putea fi stabilită de către instanța civilă prin raportare la considerentele care au condus la adoptarea soluției de achitare.

Nici aceste argumente nu pot fi validate, câtă vreme Decizia în interesul legii nr. 15/2017, nu distinge între diferitele ipoteze care au justificat achitarea unei persoane împotriva căreia au fost adoptate măsuri preventive, ci argumentează, neechivoc că, în toate situațiile, nelegalitatea acestor măsuri trebuie constatată de către instanțele penale, prin intermediul mijloacelor procedurale specifice analizate exhaustiv de către Înalta Curte de Casație și Justitie și apreciate ca reprezentând remedii procedurale efective, la care are acces orice parte interesată în toate situațiile în care se pune în discuție caracterul nelegal al unei măsuri privative de libertate, aceasta neputând fi dedus din soluția pronunțată în soluționarea conflictului de drept penal de către instanța civilă.

De altfel, justețea acestui raționament a fost confirmată prin considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 11/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justitie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în care s-a statuat: „O analiză atentă a dispozițiilor legale menționate-art. 539 din Codul de procedură penală - pune în evidență faptul că legislația română este compatibilă cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului și protocoalele sale adiționale”, respectiv că „această normă este o aplicație particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 din Codul de procedură penală, în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparațiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârșită în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul (prin achitare sau condamnare)”.

De asemenea, prin aceeași decizie, s-a reținut că: „dreptul la reparațiune pentru cazul în discuție este reglementat de dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală, norma condiționând acordarea unei indemnizații de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanța procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară/fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei”.

Înalta Curte a mai constatat, prin decizia anterior menționată, că prin Codul de procedură penală au fost reglementate „dispoziții prin care cel condamnat pe nedrept sau față de care s-a dispus privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal poate să ceară repararea pagubelor, art. 539 din Codul de procedură penală reglementând procedura specială prin care persoana față de care s-a făcut actul de justiție cu încălcarea legii poate să ceară statului recuperarea prejudiciilor materiale ori a daunelor morale suferite”, respectiv că „.în concordanță cu prevederile art. 5 par. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, scopul prevederilor din Codul de procedură penală este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate, atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare în cursul procesului penal.”

De asemenea, s-a reținut că: „Dreptul la indemnizare vizat de dispozițiile art. 539 din Codul de procedură penală, respectiv art