Decizia nr. 2303/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 847/2018 a Tribunalului București

Obiectul acțiunii. Prin cererea înregistrată la data de 29 noiembrie 2017 sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea paratului la plata sumei de 800.000 Euro (echivalentul în RON la cursul de la data plații), cu titlu de daune morale, astfel: - pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O., sub aspectul duratei procesului (iunie 1999 - octombrie 2016) cu suma de 200.000 Euro; - pentru condițiile de detenție și deținere din arestul preventiv pentru perioada 3 - 4 iunie 1999 (arest Politia jud. Hunedoara), 10 aprilie 2000 (arest Politia jud. Brăila, Penitenciarul Brăila și Penitenciarul Pitești) până la 27 iunie 2001, data eliberării, cu suma de 500.000 Euro; - pentru încălcarea dreptului la imagine, la demnitate și reputație, cu suma de 100.000 Euro.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 847 din 27 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte primul capăt de acțiune, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 8.000 Euro cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale la care a fost supus timp de 17 ani și 4 luni și a respins, ca neîntemeiate, capetele 2 și 3 de acțiune formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin Decizia nr. 1493A din data de 27 noiembrie 2018 a Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelantul reclamant A., de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul București, împotriva Sentinței civile nr. 847 din 27 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a schimbat în parte sentința apelată, astfel: a respins capătul 2 de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru condițiile de detenție din arestul preventiv, ca fiind prescris dreptul la acțiune, a admis în parte capătul 3 de cerere, după cum urmează, a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 5.000 Euro, în echivalent în RON la data plății, la cursul B.N.R., reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate și reputație, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a obligat pe intimatul pârât la plata către apelantul reclamant a sumei de 200 RON cheltuieli de judecată în apel.

Cererea de recurs. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 1493A din 27 noiembrie 2018 pronunțate de către Curtea Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, invocând că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (fiind incident pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.). Se arată că, în mod greșit instanța de apel a menținut în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligația de plată a sumei de 8.000 Euro cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale, obligație la care a adăugat suma de 5.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate și reputație în condițiile în care, pe de o parte, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă în speță, iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Astfel, din toate actele existente la dosarul cauzei precum și din susținerile reclamantului, reiese ca această acțiune vizează un presupus prejudiciu cauzat prin acțiunile ilicite ale altor instituții ale Statului, manifestate prin practica parchetelor și instanțelor sale naționale, nefiind fapte ale Ministerului Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român. Or, imputabilitatea faptei se apreciază în raport de modul de acțiune al organelor de conducere ale persoanei juridice, în măsura în care actele și faptele acestora au îmbrăcat forma unui delict civil provocând pagube altor persoane. A arătat că instanța trebuia să analizeze raportul de prepușenie dintre Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila, IPJ Brăila, Penitenciarul Brăila, Penitenciarul Mioveni-Argeș și restul instituțiilor care au săvârșit presupusele fapte imputate și conducătorii acestora, în situația în care ar fi fost parte în dosar, însă nu putea constata calitatea de comitent a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nici măcar sub forma răspunderii obiective. Astfel, contrar celor reținute de curtea de apel, a susținut că nu există un text de lege care să instituie o răspundere generală a Statului Român pentru activitatea și actele juridice emise de instituțiile publice, constatare care nu poate avea altă consecință logică, în opinia recurentului-pârât, decât admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia. A subliniat că nu se poate reține că, în speță, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ., pentru a se antrena răspunderea civilă a Statului Român pentru fapta proprie, având în vedere că presupusa faptă este comisă de către o altă instituție cu personalitate juridică și pentru care nu se menționează atragerea răspunderii statului. În speță, a arătat că între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și instituțiile care au săvârșit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi. Prin urmare, susținând că, în prezentul litigiu, nu există niciun text de lege care să stabilească răspunderea Statului Roman pentru faptele imputate de intimatul-reclamant, a apreciat că nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză. Totodată, recurentul-pârât a criticat hotărârea instanței de apel în ceea ce privește menținerea în sarcina sa a obligației de plată a sumei de 8.000 Euro cu titlu de daune morale pentru durata excesivă a procedurilor penale, precum și referitor la obligarea sa la plata sumei de 5.000 Euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului la imagine, demnitate și reputație. A arătat că durata rezonabilă a unei proceduri judiciare nu poate fi apreciată în abstract, ci în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete, iar activitatea de urmărire penală nu este supusă unor termene limită, fiind necesară administrarea exhaustivă a probatoriului în temeiul căruia organele de urmărire penală pot aprecia asupra existenței sau inexistenței elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor. Cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, a învederat că noul C. civ., prin art. 1349 și art. 1357, consacră un raport juridic de drept privat și reglementează prin norme cu caracter general condițiile acestei răspunderi civile, iar, pentru a fi antrenată în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, se cer întrunite cumulativ anumite condiții și anume: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în neglijența sau imprudența cu care a acționat. În opinia recurentului-pârât, în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1357 - 1371 C. civ., pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru fapta proprie. Astfel, a arătat că presupusele acțiuni ilicite manifestate prin practica instanțelor, invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, așa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și nici vinovăția Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A precizat că, statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate și având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: Ca un prim aspect, instanța constată că pârâtul a invocat greșita soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, considerând că Statul Român nu poate fi tras la răspundere nici pentru fapta proprie, nici în calitate de comitent pentru fapta prepusului. Acest motiv de recurs nu este fondat, el pune în discuție legalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel din perspectiva calității procesuale pasive a Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată. În acest sens, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 800.000 Euro (echivalentul în RON la cursul de la data plății), cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C.E.D.O., sub aspectul duratei procesului, pentru condițiile de detenție și deținere din arestul preventiv, pentru încălcarea dreptului la imagine, la demnitate și reputație. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe dispozițiile art. 1357, 1358 C. civ. care reprezintă noua reglementare a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente și anume art. 36 C. proc. civ., instanța de apel în mod corect a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului, fiind verificată identitatea dintre pârât și subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecății. Cum obiectul cererii de chemare în judecată întemeiate pe dispozițiile art. 1357 și 1358 C. civ. a vizat răspunderea civilă delictuală a Statului Român pentru prejudiciul cauzat reclamantului urmare a încălcării dreptului la proces echitabil sub aspectul duratei procedurii, condițiilor de detenție și sub aspectul încălcării dreptului la imagine, demnitate și reputație prin faptele pretins ilicite săvârșite de reprezentanții statului, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul inexistenței normelor legale care să stabilească răspunderea Statului Român pentru faptele imputate de intimatul-reclamant. Drept urmare, legitimarea procesuală a Statului Român se justifică din perspectiva obligațiilor pe care statele care au ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului o au de a proteja drepturile și libertățile fundamentale, în primul rând în ordinea juridică internă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită sancționarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (hotărârea Kudla contra Poloniei, 26 octombrie 2000, 30210/96). S-a mai invocat faptul că între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile care au săvârșit presupusele fapte ilicite nu există niciun fel de raport de prepușenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepușilor săi. Nici acest motiv nu poate fi primit, cererea reclamantului nu vizează obligarea pârâtului în temeiul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ci în temeiul răspunderii pentru propria faptă ilicită a pârâtului. În ceea ce privește calitatea de reprezentant a Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 223 alin. (1) C. civ.: "În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește un alt organ în acest sens". În consecință, având în vedere că nu există dispoziții derogatorii, prin care să fi fost desemnat în mod expres un alt reprezentant al Statului, în mod corect a apreciat instanța de apel că în cauză legitimarea procesuală pasivă aparține Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Cu referire la îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că în mod corect au fost apreciate de Curtea de Apel București ca fiind îndeplinite condițiile acestui tip de răspundere a Statului Român, fapta ilicită constând în neadoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul penal să se desfășoare în condiții adecvate, normale, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la proces echitabil. Și condiția existenței prejudiciului este îndeplinită în cauză, durata excesivă a procedurii penale afectând grav modul de viață, starea psihică, emoțională în ceea ce îl privește pe reclamant, precum și dreptul la imagine, demnitate și reputație, aspecte dovedite prin declarațiile de martori administrate în dosarul cauzei. Vinovăția Statului Român a fost, de asemenea, reținută în mod legal, ca derivând din funcția și rolul său în relațiile cu instituțiile sale, pârâtul, prin organele sale, fiind administratorul sistemului judiciar, atât în ceea ce privește reglementarea acestuia, cât și în ceea ce privește organizarea și administrarea propriu-zisă a justiției. Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o analiză justă a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale și din perspectiva jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce privește păstrarea justului echilibru între interesul general și drepturile reclamantului, conchizând că, în circumstanțele particulare ale speței, acest echilibru nu a fost respectat. Criticile formulate referitoare la obligarea recurentului la plata despăgubirilor în sumă 8.000 Euro și 5.000 Euro vizează, în esență, modul de apreciere a duratei rezonabile, a complexității cauzei penale, de către Curtea de Apel București, care nu ar fi ținut cont, în opinia pârâtului, de faptul că instanțele de judecată au depus diligențe pentru a asigura reclamantului dreptul la un proces echitabil. Nici aceste critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate. Pentru procesele în cadrul cărora se reclamă încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum este și cazul de față, în lipsa unei căi legislative care să se constituie într-un remediu efectiv necesar asigurării dreptului prevăzut de articolul mai sus menționat din Convenție, rolul de a aprecia asupra pretențiilor reclamantului și de a stabili asupra procedurilor și modalităților de soluționare a unor astfel de cereri îi revine instanței de judecată. Astfel, instanța de apel, în justificarea despăgubirilor acordate, a avut în vedere atât durata de 17 ani și 4 luni a procedurii apreciate ca excesivă și nerezonabilă, cât și criteriile de stabilire a despăgubirilor reprezentând daunele morale, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, toate aceste criterii fiind subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs reclamantului. Raportându-se la criteriile sus-menționate, și având în vedere jurisprudența C.E.D.O., instanța de apel a apreciat în mod just că sumele de 8.000 Euro și 5.000 Euro sunt suficiente astfel încât să-i asigure reclamantului o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat pentru durata excesivă a procedurilor penale și pentru afectarea dreptului la imagine, demnitate și reputație. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, iar sumele stabilite cu titlu de daune morale respectă cerința justului raport de proporționalitate între prejudiciu și reparația acordată, fiind rezonabile, echilibrate și îndestulătoare în raport de circumstanțele cauzei și în concordanță de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăși le aplică pentru determinarea întinderii reparației ca urmare a unei încălcări a art. 6 din Convenție. În consecință, având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.