ÎCCJ, Decizia nr. 15/2017

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cererea de chemare în judecată cu care reclamantul a înțeles să învestească Tribunalul București a fost motivată în drept de acesta pe dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ., fiind invocat ca temei juridic răspunderea civilă delictuală, reclamantul apreciind că în perioada 22 septembrie 2009 – 22 iunie 2015, prin faptul de a fi avut calitatea de inculpat într-un dosar penal, respectiv, de a fi suferit două condamnări pe nedrept, a suferit un prejudiciu de natură morală, cauzat, în mod culpabil, de procuror și de judecători, situația în care s-a aflat fiind rezultatul unei erori judiciare, iar reclamantul fiind supus unei represiuni nedrepte.

Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecință a existenței erorii în procesele penale sau în alte procese, distincție care rezultă din analiza prevederilor art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, în ceea ce privește eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispozițiile C. proc. pen.

De asemenea, dispozițiile art. 539 alin.(1) C. proc. pen. prevăd că „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate”.

În mod evident, dreptul la despăgubiri pentru cazurile vizate de art. 538 și art. 539 C. proc. pen. nu poate fi valorificat decât în condițiile vizate de aceste norme,  în baza principiului „

În ceea ce privește eroarea judiciară decurgând din alte procese, instanța de apel a constatat că, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce, în prealabil, a fost pronunțată o hotărâre definitivă, penală sau disciplinară, împotriva magistratului pentru o faptă săvârșită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

Instanța de apel, contrar celor susținute de apelantul-reclamant, a constatat că, în lipsa unei erori judiciare – situație în care o instanță chemată să stabilească răspunderea patrimonială a statului ar verifica dacă se regăsește în speță unul dintre cazurile stabilite de C. proc. pen.  (prev. de art. 538-539), în care persoana vătămată, în urma procesului penal, are dreptul la repararea prejudiciilor sau, pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecații procesului, precum și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară (conform art. 96 din Legea nr. 303/2004), Statul Român nu este ținut să răspundă patrimonial.

În opinia recurentului-reclamant acest raport de prepușenie există, acest fapt rezultând din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora „puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”.

A mai susținut recurentul-reclamantă că, deși nu există o reglementare expresă cu privire la posibilitatea atragerii răspunderii pentru fapta altuia rezultată din raportul de prepușenie existent între Statul Român și magistrați, răspundere care să fie fundamentată pe culpa acestora în îndeplinirea funcțiilor încredințate, totuși, în speță ar fi aplicabile dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 C. civ., în sensul că în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora dispozițiile legale referitoare la situația asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului.

În opinia recurentului-reclamant, astfel de situații asemănătoare sunt reglementate de dispozițiile art. 538 – 542 C. proc. pen., ba chiar de întregul capitol VI, evidențiind faptul că, în caz de eroare judiciară  sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri, reparația este suportată, în toate cazurile, prin Ministerul Finanțelor Publice, această rațiune a răspunderii Statului Român având la bază ideea de culpă a reprezentanților săi din puterea judecătorească, în această situație existând un raport de prepușenie între Statul Român și magistrați.

Recurentul-reclamant a învederat că nu a fost în situația de a fi condamnat definitiv, împotriva lui nedispunându-se măsuri restrictive de libertate, astfel că nu este în situația de a invoca dispozițiile art. 539 și următoarele C. proc. pen., însă a apreciat că în speță, în situația de fapt pe care a expus-o, ar fi aplicabile dispozițiile art. 1349 și art. 1373 C. civ.

Hotărârea instanței de apel este surprinzătoare prin aceea că a apreciat ca fiind legală respingerea excepției inadmisibilității cererii introductive, dispuse de prima instanță prin încheierea de ședință din 22 aprilie 2016, nereținând că ar exista vreo contradicție cu privire la statuările din considerentele primei instanțe cu privire la inexistența cerințelor legale pentru a se atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtului și respingerea excepției inadmisibilității.

Recurentul-reclamant a reiterat faptul că el nu era obligat să suporte rigorile unui dosar penal, iar pentru faptul că i s-a produs un prejudiciu moral, în lipsa unei reglementări exprese, consideră că sunt incidente dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, în opinia sa, prejudiciul moral suferit fiind rezultatul unei erori judiciare.

În mod greșit a reținut instanța de apel că  nu a fost constatată o eroare judiciară printr-o hotărâre definitivă, astfel încât Statul Român nu ar fi ținut să răspundă patrimonial în numele magistraților, susținând că nu era nevoie de o astfel de hotărâre.

În ce privește pe procurorul ce a întocmit rechizitoriul a apreciat că acesta a săvârșit o eroare judiciară deoarece trebuia să constate că sunt incidente dispozițiile art. 11 din vechiul C. proc. pen. și să dispună scoaterea sa de sub urmărire penală.

La rândul lor, cei doi judecători ai fondului cauzei de la Judecătoria Brăila ar fi trebuit să dispună achitarea sa, așa după cum rezultă din hotărârea Curții de Apel Galați, astfel încât și aceștia au săvârșit eroare judiciară.

S-a mai invocat faptul că instanța de apel a făcut referire la dispozițiile art. 96 alin. 3 și 4 din Legea nr. 303/2004, însă aceste dispoziții legale nu au legătură cu cauza de față, pe motiv că, neexistând un text legal expres care să prevadă răspunderea Statului Român pentru astfel de situații, trebuie aplicate texte de lege existente pentru situații asemănătoare, în caz contrar ar rezulta că pentru prejudicii de genul celor suferite de către recurentul-reclamant nu ar putea fi atrasă răspunderea magistraților sau a Statului.

În ce privește prejudiciul suferit, recurentul-reclamant a învederat situația sa familială și socială atât din perioada de dinaintea începerii urmăririi penale cât și pe perioada derulării acesteia cât și a judecății în toate fazele și etapele procesului penal, scoțând în evidență prejudiciul de imagine pe care l-a suferit, cât și suferința psihică prin care a trecut.

Criticile cu privire la existența raportului de prepușenie între Statul Român și magistrații ce au instrumentat dosarul penal nu pot fi reținute.

În primul rând, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 1 din C. civ. (Legea nr. 287/2009), acest act normativ reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil.

Chiar dacă în alin. 2 al aceluiași articol se arată că acest act normativ constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, nu se poate face o extrapolare a aplicării a acestor dispoziții și la situațiile în care se aplică dreptul public, în cauza de față dispozițiile C. proc. pen., respectiv ale Legii nr. 304/2004.

În speța de față recurentul-reclamant invocă aplicabilitatea unor norme de drept privat, or, magistrații care au intrat în raporturi juridice cu acesta au făcut-o în baza unor norme de drept public, cu referire la persoanele despre care există suspiciuni că au săvârșit fapte prevăzute de legea penală.

Așa după cum a reținut și instanța de apel, dispozițiile art. 1 alin. 1 și 3 și ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004, nu au relevanță sub aspectul existenței unui raport de prepușenie între magistrați și Statul Român, aceste raporturi fiind specifice dreptului privat iar nu dreptului public, cum sunt normele prevăzute de Legea nr. 304/2004.

Nerelevante sunt și referirile la dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2 din C. civ., deoarece, așa după cum rezultă chiar din text, aceste dispoziții se referă la izvoarele dreptului civil, neavând legătură cu dreptul public, așa după cum este cazul raporturilor dintre recurentul-reclamant și magistrații care au instrumentat cauza penală în care acesta a fost cercetat și, respectiv, judecat.

Într-adevăr, așa după cum a arătat și recurentul-reclamant și a reținut și instanța de apel, răspunderea Statului poate fi atrasă în baza dispozițiilor prevăzute la Cap. VI Titlul IV din C. proc. pen., însă, pentru a putea fi atrasă această răspundere legiuitorul a prevăzut expres necesitatea existenței unei erori judiciare sau a unei privări nelegale de libertate, conform dispozițiilor art. 538-542 din Cap. VI al Titlului IV C. proc. pen., însă pentru aceasta trebuie să existe o hotărâre definitivă de achitare după anularea sau desființarea unei hotărâri de condamnare definitive, respectiv trebuie ca privarea nelegală de libertate să fie stabilită prin ordonanța procurorului sau prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară și prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecata cauzei.

În speța de față însă, așa după cum recunoaște chiar recurentul-reclamant, acesta nu a fost condamnat definitiv și nu a suportat măsuri restrictive de libertate, astfel încât nu pot fi aplicate dispozițiile art. 538 și urm. C. proc. pen.

De altfel, chiar sub acest aspect, este legală decizia recurată, cu referire la faptul că a fost considerată ca fiind corectă respingerea, de către prima instanță, a excepției inadmisibilității cererii introductive, motivat de faptul că ea este doar nefondată, nefiind îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca Statul Român să răspundă pentru eroare judiciară sau arestare nelegală, iar nu pentru faptul că o astfel de cerere nu ar fi fost permisă de lege.

Faptul că recurentul-reclamant a suportat rigorile unui dosar penal atât în faza urmăriri penale cât și în faza cercetării judecătorești nu poate conduce, în mod automat, la acordarea unor despăgubiri morale, chiar dacă a fost achitat, cât timp nu sunt îndeplinite condițiile cerute de lege pentru ca Statul să răspundă patrimonial.

Nu se poate aprecia că împotriva recurentului-reclamant au fost pronunțate două condamnări nelegale, așa după cum susține acesta, cât timp niciuna dintre ele nu a devenit definitivă, ba dimpotrivă, datorită faptului că reclamantul a avut la îndemână căile de atac prevăzute de lege, în ultimă instanță acesta a fost achitat.

În ce privește pretinsele erori judiciare săvârșite de procurorul care a întocmit rechizitoriul cât și de cei doi judecători ai fondului, aceste susțineri nu pot fi reținute, deoarece pentru a exista eroare judiciară trebui îndeplinite condițiile prevăzute de art. 538 și urm. C. proc. pen., or, așa după cum s-a arătat mai sus, aceste condiții nu sunt îndeplinite.

Eventualele erori săvârșite de către magistrații la care a făcut referire recurentul-reclamant nu pot fi avute în vedere decât la o evaluare a activității acestora făcută în cadrul evaluării periodice a magistraților, respectiv de inspecția judiciară sau de organele de cercetare penală, după caz, în situația în care recurentul-reclamant ar fi formulat plângeri sau acuzații cu privire la activitatea desfășurată de aceștia în cauza penală respectivă, situație care, însă, nu s-a dovedit a exista în cauza de față.

Nici criticile referitoare la greșita invocare, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 96 alin. 3 și 4 din Legea nr. 303/2004 și la necesitatea aplicării unor texte pentru situații asemănătoare prevăzute în C. civ., nu pot fi reținute, deoarece, aflându-ne pe tărâmul dreptului public, sancțiunile și răspunderile nu pot fi decât de strictă interpretare, fiind necesar a fi prevăzute, în mod expres, în legislația respectivă, neputându-se face similitudini cu alte situații asemănătoare, acestea din urmă fiind posibile numai în domeniul dreptului privat.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 alin. 1 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.