ÎCCJ, decizie (scj.ro #81678)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81678) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Răspundere civilă delictuală

pentru fapta altei persoane. Daune morale solicitate pentru prejudiciul de

imagine pretins a fi suferit ca urmare a dispunerii începerii urmăririi

penale. Lipsa raportului de prepușenie între procuror și instituția

în cadrul căreia funcționează. Inexistența faptei ilicite.

Cuprins

pe materii :

Drept civil. Obligații.

Răspundere civilă delictuală.

Index

alfabetic :

răspundere

civilă delictuală

-

daune morale

-

raport de prepușenie

-

procuror

C.civ., art. 98, art. 999, art. 1000 alin.(3)

Legea nr. 304/2004, art. 64, art. 68

*Notă : Au fost avute în vedere dispozițiile

vechiului Cod civil, astfel cum erau în vigoare la data sesizării instanței.

Măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe

prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra

oportunității măsurilor luate, fără să

primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în

cadrul căruia funcționează.

Ca atare, nu se poate reține existența unui raport de subordonare pe

linia îndeplinirii actelor de urmărire penală, respectiv de

prepușenie între procuror și parchet, întrucât sub aspectul

îndeplinirii acestor atribuții, procurorul nu este un prepus al

instituției unde este încadrat, astfel cum rezultă în mod expres din

prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, potrivit cu care „în

soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile

legii", precum și din dispozițiile art. 68 din Legea nr. 304/2004

potrivit cărora „Procurorul exercită, în condițiile legii,

căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care

le consideră netemeinice și nelegale", și, în consecință,

nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) Cod

civil, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală

a comitentului pentru fapta prepusului.

Secția

I civilă, decizia nr. 4428 din 10 octombrie 2013

Prin cererea formulată la data

de 08.06.2011 și înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta

Turnu Severin, reclamanții V.A.F. și V.F.D. au chemat în

judecată Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism

București - Biroul Teritorial Mehedinți, Ș.C. și Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să fie

obligați pârâții la plata sumei de 300.000 lei cu titlu de daune

morale, ce reprezintă repararea prejudiciului moral cauzat prin fapta

ilicită a prepusului acestora și respectiv, prejudiciul cauzat prin

fapta ilicită proprie.

Prin sentința civilă nr.

4983 din 25.10.2011 Judecătoria Drobeta Turnu Severin a admis

excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Mehedinți.

Prin sentința civilă nr. 45

din 31.01.2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți, s-a admis

excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, s-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, s-a constatat ivit conflictul negativ

de competență și s-a trimis cauza pentru soluționarea

conflictului Curții de Apel Craiova.

Prin sentința civilă nr. 9

din 28 februarie 2012, Curtea de apel a stabilit competența de

soluționare a conflictului negativ de competență ivit între

Judecătoria Drobeta Turnu Severin și Tribunalul Mehedinți, în

favoarea Tribunalului Mehedinți.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului Mehedinți.

Pârâtul Ministerul Public a formulat

întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea acțiunii

formulată de reclamanți ca inadmisibilă.

De asemenea, a invocat că

reclamanții aveau obligația să timbreze la valoare, iar în caz

contrar instanța urmează a proceda la anularea cererii ca

netimbrată, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Pârâtul a mai invocat prin

întâmpinare excepția lipsei obiectului cererii, față de

împrejurarea că fapta la care se referă reclamanții și

care, în opinia lor, i-ar fi prejudiciat moral, nu are caracter ilicit. A

invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului procuror C.Ș., având în vedere calitatea de magistrat a acestuia

și împrejurarea că presupusa faptă ilicită a acestuia este

de fapt o îndeplinire a obligațiilor de serviciu ale acestuia în virtutea

dispozițiilor legii penale.

Asupra fondului a arătat

că reclamanții nu au făcut dovada întrunirii elementelor

răspunderii civile delictuale care i-ar îndreptăți la daune

morale și materiale.

Pârâta Direcția de Investigare

a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a

formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei

capacității procesuale de exercițiu a pârâtului Biroul

Teritorial Mehedinți din cadrul DIICOT și respingerea acțiunii

formulată în contradictoriu cu acesta. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Statul Român  prin Ministerul Finanțelor Publice -

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de

reclamanți, ca neîntemeiată. De asemenea, a invocat că Statul

Român, prin reprezentantul său legal, nu are calitate procesuală

pasivă în speță.

Prin sentința civilă nr.

152 din 05 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți,

s-au

respins excepțiile netimbrării acțiunii și excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român.

S-au admis excepțiile lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ș.C. și

excepția lipsei capacității de exercițiu a Biroului

Teritorial Mehedinți.

S-a respins acțiunea

față de pârâtul Ș.C. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

lipsite de calitate procesuală pasivă, față de Biroul

Teritorial Mehedinți ca fiind îndreptată împotriva unei persoane

lipsită de capacitate de exercițiu, și împotriva celorlalți

pârâți, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut următoarele:

În baza dispozițiilor art. 137

C.proc.civ., instanța a analizat cu prioritate excepțiile de fond

și de procedură care fac de prisos cercetarea în tot sau în parte a

fondului cauzei.

În ceea ce privește

excepțiile netimbrării și a lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român instanța a reținut că acestea

sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:

S-a constatat că acțiunea

de față este scutită de plata taxei de timbru în temeiul

dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 146/1997, putându-se face aplicarea,

atât a lit. f

1

)

conform căreia sunt scutite de plata

taxei acțiunile pentru stabilirea și acordarea de despăgubiri

pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației

unei persoane fizice, cât și a lit. o)

potrivit căreia sunt scutite

de plata acestei taxe cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru

daunele materiale și morale decurgând din acestea.

Referitor la excepția lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, instanța a

constatat că această excepție este neîntemeiată, prin

regulatorul de competență fiind stabilită competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți cu motivarea

că tribunalul judecă în primă instanță, cererile pentru

repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procesele penale. Această formă de răspundere operează

numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o

acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a

acționat cu rea-credință sau gravă neglijență.

Statul nu are obligația să formuleze acțiunea în regres

împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea

Ministerului Finanțelor Publice să aprecieze asupra

oportunității formulării acțiunii.

Instanța a apreciat ca

întemeiată, admițând excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtului Ș.C. și a respins în

consecință acțiunea față de acesta.

Astfel, în raport de reglementarea

actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau

procurorului este subsidiară și indirectă, iar

justițiabilii nu pot formula acțiune civilă în despăgubiri

împotriva judecătorului sau procurorului, acțiunea formulându-se

împotriva Statului Român, acesta având calitate procesuală pasivă în

cauză.

Referitor la Biroul Teritorial

Mehedinți din cadrul DIICOT, instanța a constatat că acesta este

o structură fără personalitate juridică, astfel încât acest

pârât este lipsit de capacitate procesuală de exercițiu,

admițând excepția invocată în acest sens de DIICOT și

respingând acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată

împotriva unei persoane lipsită de capacitate de exercițiu.

Analizând fondul cauzei,

instanța a reținut că acțiunea este neîntemeiată

pentru următoarele motive:

Prin rezoluția nr. 25 din

23.03.2011 s-a început urmărirea penală împotriva reclamanților

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 C.pen.

Prin rechizitoriul întocmit în dosarul respectiv s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamanților și a numitului M.C.G.

Reclamanții au susținut

că prin această faptă magistratul a comis un abuz, un fapt

ilicit care le-a adus un prejudiciu, fapt ilicit care nu poate fi catalogat

altfel decât o eroare judiciară conform susținerilor

reclamanților, eroare care le-ar fi produs un prejudiciu.

Constituția României, prin art.

52 instituie răspunderea patrimonială a statului pentru erorile

judiciare. Această răspundere este reglementată prin lege

și nu înlătură răspunderea magistraților care

și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă

neglijență. Răspunderea civilă se referă la

răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor

pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum

și în alte procese decât cele penale. Această formă de

răspundere operează numai în raport cu statul, care are ulterior

posibilitatea să formuleze o acțiune în regres împotriva

judecătorului sau procurorului care a acționat cu

rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu are

obligația să formuleze acțiunea în regres împotriva

judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului

Finanțelor Publice să aprecieze asupra oportunității

formulării acțiunii.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 „statul se poate

îndrepta cu o

acțiune în despăgubiri", iar în raport de dispozițiile art.

507 C.proc.pen. „statul are acțiune în regres".

Ca urmare, în raport de

reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului

sau procurorului este subsidiară și indirectă, iar

justițiabilii nu pot formula acțiune civilă în despăgubiri

împotriva judecătorului sau procurorului.

În temeiul legii pot fi formulate

două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice

distincte și anume: acțiunea în despăgubiri formulată de

partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare

împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504

C.proc.pen., cât și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr.303/2004;

acțiunea în regres a statului împotriva judecătorului și

procurorului, care este subsecventă acțiunii în despăgubiri

formulată de parte. Acțiunea în regres a statului are ca temei

juridic dispozițiile art. 507 C.proc.pen. și art. 96 alin. (7) din

Legea nr. 303/2004.

În atare situație, chiar

dacă reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile

art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ., pentru daunele morale

solicitate, acestea au ca izvor un fapt ilicit reprezentat conform

susținerilor reclamanților de eroarea comisă de magistrat, în

cadrul unui proces penal, prin urmare în speță sunt aplicabile

dispozițiilor art. 504-507 C.proc.pen.

Așadar, potrivit art. 504 alin.

(2) C.proc.pen., „Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal". Modurile de restrângere a

libertății în cursul procesului penal sunt prevăzute de

dispozițiile art. 136 C.proc.pen. și sunt enumerate ca fiind: ,,a)

reținerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea

de a nu părăsi țara; d) arestarea preventivă".

În cauză reclamanții au

solicitat acordarea de daune pentru prejudiciile aduse imaginii reclamantei

care, conform susținerilor acesteia, a avut de suferit în libertatea de

a-și exercita profesia de avocat.

Prin urmare, acțiunea nu se

încadrează în dispozițiile art. 504 C.proc.pen., astfel încât a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, au

declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 78 din

15 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, Secția I civilă

a

respins ca nefondat, apelul declarat de reclamanți.

Pentru a hotărî astfel, Curtea

de apel a avut în vedere considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare în

judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu

Severin, precizată ulterior, reclamanții au chemat în judecată

pe pârâții Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism - Biroul

Teritorial Mehedinți, Statul Român - prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ș.C. pentru ca prin sentința ce se va pronunța,

pârâții să fie obligați la despăgubiri reprezentând

prejudiciul moral  suferit de reclamanți, ca urmare  a faptei

comise de pârâtul Ș.C. care, în calitate de procuror, a dispus începerea

urmăririi penale împotriva acestora, pentru ca apoi să dispună

încetarea urmăririi penale. Reclamanții au invocat ca temei legal al

acțiunii dispozițiile art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3)

C.civ.

Curtea de Apel Craiova, prin

sentința civilă nr. 9 din 28 februarie 2012, a stabilit

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

Mehedinți reținând că, potrivit art. 2 pct. 1 lit. h)

C.proc.civ., tribunalul judecă în primă instanță cererile

pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite

în procesele penale.

Urmare a hotărârii dată de

Curtea de Apel Craiova în regulatorul de competență, dar și în

raport de susținerile formulate de reclamanți (sub aspectul

stării de fapt) prin cererea de chemare în judecată, Tribunalul

Mehedinți a reținut că în speță sunt aplicabile

dispozițiile art. 504-507 C.proc.pen. și nu dispozițiile art.

998, 999, respectiv art. 1000 alin. (3) C.civ.

Tribunalul a motivat că daunele

morale solicitate au ca izvor un fapt ilicit reprezentat, conform

susținerilor reclamanților, de eroarea comisă de magistrat în cadrul

unui proces penal, ceea ce face ca în speță să-și

găsească incidența dispozițiile art. 504-507 C.proc.pen.

Faptul că în considerentele

hotărârii prima instanță s-a limitat să concluzioneze

că nu sunt incidente dispozițiile art. 998, 999 și art. 1000 alin.

(3) C.civ., nu constituie motiv de anulare sau schimbare a soluției

pronunțată de tribunal, motivarea succintă și

deficitară sub acest aspect a primei instanțe urmând să fie

suplinită de instanța de apel.

Sub aspectul modalității

de aplicare a dispozițiilor art. 504-507 C.proc.pen., în mod corect

Tribunalul Mehedinți a reținut că acțiunea este

neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile art.

504 alin. (1) C.proc.pen., orice persoană care a fost condamnată

definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite,

dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre

definitivă că nu a săvârșit fapta imputabilă ori

că acea faptă nu există.

Potrivit art. 504 alin. (2)

C.proc.pen. are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul

procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

În speță, nu se

regăsește niciuna din situațiile prevăzute expres în art.

504 alin. (1) și (2) C.proc.pen., astfel încât nu pot fi acordate

despăgubiri pe acest temei legal.

De altfel, apelanții

reclamanți au susținut atât la fond cât și prin motivele de apel

că sunt îndreptățiți la despăgubiri morale în baza

art. 998, 999 C.civ. și art. 1000 alin. (3) C.civ.

Susținerile apelanților reclamanți

nu sunt întemeiate.

Potrivit art. 998 C.civ. „orice

faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe

acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar

conform art. 999 C.civ. „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a

cauzat prin fapta sa dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau

imprudența sa". Prin urmare, pentru a fi antrenată

răspunderea civilă delictuală este necesar a fi întrunite

cumulativ mai multe condiții și anume existența unei fapte

ilicite, existența unui prejudiciu, existența unui raport de

cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și existența

vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

În speță nu sunt

îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 998-999

C.civ.

Astfel, nu se poate reține

existența unei fapte ilicite, câtă vreme pârâtul Ș.C. a

instrumentat dosarul penal nr. xx/D/2011 conform prevederilor legale,

acționând în limitele permise de lege, raportat la actele existente la

dosar. Faptul că, în exercitarea atribuțiilor funcției sale

și în limitele permise de lege, acesta a fost obligat să

acționeze într-un anumit mod dispunând începerea urmăririi penale

față de reclamanți, nu poate fi calificat ca reprezentând o

faptă cu caracter ilicit.

Pârâtul Ș.C., în calitate de

procuror, a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamanților

în cadrul exercițiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin.

(1) C.proc.pen., îndeplinind astfel o obligație impusă de lege

căreia nu i se putea sustrage.

Așadar, nu există

faptă ilicită săvârșită de pârât și nici

vinovăție din partea acestuia, în condițiile în care a

acționat în limitele permise de cadrul legal și în exercitarea

atribuțiilor de serviciu.

În cauză nu s-a făcut nici

dovada prejudiciului suferit de apelanții reclamanți. Simplele

afirmații făcute prin cererea de chemare în judecată reluate

ulterior în cererea de apel nu constituie „de plano" dovezi cu privire la

prejudiciul pretins.

Apelanții reclamanți aveau

obligația potrivit art. 1169 C.civ., să producă dovezi concludente

din care să rezulte că onoarea și demnitatea le-au fost lezate

în mod grav. Or, în speță, nu s-au produs nici un fel de dovezi sub

acest aspect.

Nefăcându-se dovada faptei

ilicite și a prejudiciului pretins, în mod evident nu se poate reține

nici îndeplinirea condiției referitoare la existența unei

legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Apelanții reclamanți nu se

pot prevala nici de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C.civ., deoarece

așa după cum chiar apelanții reclamanți au recunoscut prin

motivele de apel, definitoriu pentru calitățile de comitent și

prepus este existența raportului de subordonare, ceea ce presupune

posibilitatea pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa,

îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având

obligația de a urma îndrumările și directivele primite. Or, în

speță, nu se poate reține existența unui raport de

subordonare, deoarece sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire

penală procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat,

așa după cum rezultă din prevederile art. 64 alin. (2) și

din dispozițiile art. 68 din Legea nr. 304/2004. În lipsa raportului de

subordonare între pârâtul Ș.C. și D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial

Mehedinți, nu poate fi antrenată răspunderea civilă

delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții.

Prin motivele de recurs, reclamanții au arăta că au formulat o acțiune

în răspundere civilă delictuală având ca temei de drept

dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ. și nu

dispozițiile art. 504 alin. (2) C.proc.pen.

Susținând îndeplinirea

condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale, reclamanții

au precizat că datorită mediatizării agresive și de

lungă durată a cazului lor, precum și datorită faptului

că față de aceștia s-a început urmărirea penală

în mod nejustificat, pentru ca apoi, procurorul să dea o soluție de

scoatere de sub urmărire penală, pe aceleași considerente pentru

care începuse urmărirea penală, consideră că li s-a adus un

prejudiciu moral, constând în atingerea onoarei și a imaginii

profesionale, atât în rândul celorlalți avocați, cât și în

fața clienților.

În cauză sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, atât pentru fapta altei

persoane, pârâții trebuind să răspundă în calitate de

comitenți pentru fapta prepusului lor, dar și condițiile

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă

delictuală reprezintă o sancțiune civilă cu caracter

reparator, ce ia naștere în momentul în care cu intenție, din

neglijență sau din imprudență s-a comis o faptă care a

cauzat un prejudiciu altei persoane.

Recurenții reclamanți au

susținut că, în speță, sunt îndeplinite cumulativ toate

condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: existenta unui

prejudiciu de ordin moral, constând în rezultatul, în efectul negativ suferit

ca urmare a faptei ilicite săvârșite  de către

prepus  și  anume  atingerea onoarei  și  a

demnității; existența unei fapte ilicite săvârșite de

către prepus, în acest caz, fiind vorba și despre un abuz de drept,

pentru că exercitarea dreptului pe care îl are procurorul în exercitarea

atribuțiilor de serviciu a fost utilizat, nu în vederea realizării

finalității sale, ci cu intenția de a păgubi pe

reclamanți; existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciu, prin fapta ilicită le-a fost creat un prejudiciu de

ordin moral reclamanților; existența vinovăției celui care

a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau

imprudența cu care a acționat.

Consideră că există

îndeplinită și această condiție, întrucât

vinovăția există atât sub aspectul factorului intelectiv, cât

și al factorului volitiv. Prepusul are un anumit nivel de cunoaștere

și de conștiință a semnificației sociale a faptelor

sale și a urmărilor acestora, și a avut libertatea de deliberare

și de decizie.

Recurenții reclamanți au

susținut, de asemenea, și existența unei răspunderi civile

delictuale pentru fapta altei persoane, întrucât, potrivit art. 1000 alin. (3)

C.civ. „comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor

în funcțiile ce li s-au încredințat". Spre deosebire de alții,

comitenții nu sunt menționați în cuprinsul alin. (5) al art.

1000 C.civ., neavând posibilitatea să se exonereze de răspundere

dovedind că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil".

În speță există un

raport de prepușenie, iar ceea ce este definitoriu pentru

calitățile de comitent și prepus în acest caz, este

existența unui raport de subordonare care își are temeiul în

împrejurarea că, pe baza acordului dintre ei, comitentul (în

speță pârâții) au posibilitatea de a da instrucțiuni, de a

direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului (în

speță procurorul), acesta din urmă având obligația de a

urma îndrumările și directivele primite.

Nici instanța de fond și

nici instanța de apel nu au analizat în nici un fel condițiile

răspunderii civile delictuale, ci doar au considerat că ar fi trebuit

să se întemeieze acțiunea de față pe dispozițiile

Codului penal și nu pe dispozițiile Codului civil.

Examinând recursul declarat de

reclamanți, Înalta Curte a constatat că se circumscrie sferei de

aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9

C.proc.civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea

greșită a legii prin hotărârea atacată și nu motivelor

de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 7 C.proc.civ., invocate

în mod formal, fără nici o susținere sau argumentare

pertinentă, prin motivele de recurs.

În speță, recurenții

reclamanți sunt cei care au stabilit fundamentul juridic al cererii de

chemare în judecată susținând, atât la fond și în apel, dar

și în recurs, că au formulat o acțiune în răspundere

civilă delictuală având ca temei de drept dispozițiile art.

998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ. și nu dispozițiile art.

504 C.proc.pen.

Printre garanțiile procesului

civil care impun rolul activ al judecătorului, egalitatea

părților în fața justiției, contradictorialitatea, etc., se

numără și principiul disponibilității.

Față de dispozițiile

art. 129 alin. (4) și (6) C.proc.civ., dat fiind principiul

disponibilității, instanța de apel a fost ținută

să respecte cadrul procesual stabilit de reclamanți, în special pretenția

dedusă judecății și motivarea în drept a acesteia.

Totodată, având în vedere

hotărârea dată de Curtea de Apel Craiova în regulatorul de

competență (rămasă invocabilă prin nerecurare),

instanța de apel a reținut, sub aspectul modalității de

aplicare, că în speță nu sunt incidente dispozițiile art.

504 alin. (1) și (2) C.proc.pen.

În acest sens s-a reținut

corect, în expunerea de motive a hotărârilor anterioare, că asupra

recurenților reclamanți nu a fost luată nici o măsură

procesuală preventivă privativă sau restrictivă de

libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul

articolului 136 C.proc.pen., motiv pentru care, atât instanța de fond cât

și instanța de apel au stabilit că nu sunt incidente în

speță dispozițiile art. 504 și urm. C.proc.pen.

De asemenea, s-a reținut corect

că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse

de dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C.civ., privind

răspunderea civilă delictuală.

În analiza recursului pendinte,

Înalta Curte constată că pentru antrenarea răspunderii civile

delictuale în condițiile art. 998 - 999 C.civ. este necesară

întrunirea

cumulativă

a condițiilor legale și anume: existența

unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența

vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția,

neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În ceea ce privește fapta

ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este

definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele

dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând

unei persoane.

Deși de natură a aduce

prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin

urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când

ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu

permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită se

obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce

reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și

voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi

angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost

săvârșită fără vinovăție, sub toate

aspectele sale, reținute în art. 998 - 999 C.civ.

Prin urmare, este necesar ca

această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică

autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o,

acționând deci cu vinovăție.

Or, în cazul de speță,

începerea urmăririi penale dispusă împotriva recurenților

reclamanți nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta

timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz, o abatere de la

normele procedural penale săvârșită cu vinovăție în

una din formele sale.

În acest sens, are

relevanță și că recurenții reclamanți nu au formulat

nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al

Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului de caz, care a dispus

începerea urmăririi penale, prin care să fi reclamat aspecte care

să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea

penală a acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care

ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice

fel.

Față de aceste considerente, respectiv față de faptul

că nu au fost evidențiate fapte care să determine că ar fi

fost încălcate dispozițiile legale care reglementează

activitatea de urmărire penală, în speță, nu poate fi

reținută comiterea cu vinovăție a vreunei fapte ilicite,

cauzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări împotriva

procurorului de caz constituind implicit o recunoaștere tacită a

faptului că în cauza penală, procurorul a acționat cu

respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba

despre săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție.

Pe de altă parte, legiuitorul

român a prevăzut posibilitatea existenței unor atare situații

și a statuat în cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, așa cum a fost modificată

și completată, următoarele:

„(1) Statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2)

Răspunderea statului este

stabilită în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au

exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3)

Cazurile în care persoana

vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin

erori judiciare săvârșită în procese penale sunt stabilite de

codul de procedură penală.

(4)

Dreptul persoanei vătămate

la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita

decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre

definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după

caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită

în cursul judecății procesului și dacă această

faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5)

Nu este îndreptățită

la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice

mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau

procuror".

Prin urmare, situațiile în care

persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de

codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen.,

prin această dispoziție excluzându-se, implicit, orice altă

posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și

sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această

natură.

Reglementarea legală ce

stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi

angajată răspunderea statului este art. 504 C.proc.pen. raportat la

art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că

statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare.

Dispozițiile art. 504

C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999

C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și

necondiționată, situație în care normele legale care

reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai

justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. ar fi

general aplicabile.

De asemenea, s-a statuat în

jurisprudența constantă că actele procedurale

săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse

în categoria „erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării

penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care,

în speță, s-a și concretizat prin rechizitoriul întocmit, prin

care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru fapta în

legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Pentru identitate de rațiune,

nu poate fi reținută nici existența răspunderii civile

delictuale pentru fapta altei persoane potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ.

În speță, s-a statuat în

mod corect că nu se poate reține existența unui raport de

subordonare, de prepușenie, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor de

urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituției unde

este încadrat, așa după cum rezultă în mod expres din

prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „în

soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile

legii", precum și din dispozițiile art. 68 din Legea nr.

304/2004 potrivit cărora „Procurorul exercită, în condițiile

legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe

care le consideră netemeinice și nelegale".

Rezultă, așadar, că măsurile dispuse de procuror în

dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale,

procurorul   fiind   liber   să

aprecieze   asupra   oportunității măsurilor

luate, fără să primească îndrumări de specialitate de

la conducerea parchetului în cadrul căruia funcționează.

În atare situație, în lipsa

raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire

penală, între pârâtul Ș.C. și D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial

Mehedinți, nu poate fi antrenată răspunderea civilă

delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte a constatat că

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii la

situația de fapt reținută în speță, nefiind incident

motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., situație în

care, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1) C.proc.civ., a respins

ca nefondat, recursul declarat de reclamanți