ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, decizie (scj.ro #133327)

CAMERĂ

other

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, decizie (scj.ro #133327) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în răspundere civilă delictuală formulată împotriva procurorului. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Răspunderea

Index alfabetic: acțiune în răspundere civilă delictuală

răspunderea comitentului

procuror

C. civ. din 1864, art. 998, art. 999, art. 1000 alin. (3)

Legea nr. 303/2004, art. 64 alin. (2), art. 94, art. 96, art. 99 lit. t)

C. proc. pen. din 1968, art. 504

Procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, așa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „în soluțiile dispuse procurorul este independent, în condițiile legii”, astfel incat, în absența unui raport de subordonare în sensul prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, nu se poate reține legitimarea procesuală pasivă a Parchetului in cadrul caruia functioneaza acesta.

Exercitarea atribuțiilor specifice cu rea-credință sau gravă neglijență reprezintă o abatere disciplinară prevăzută la art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, iar potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție, competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii care, în astfel de situații, îndeplinește rol de instanță de judecată.

Prin urmare, instanța de judecată învestită cu acțiunea în repararea prejudiciului nu poate cerceta în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 activitatea desfășurată de procuror în legătură cu urmărirea penală, întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a autorului reclamanților, în considerarea dispozițiilor legale speciale mai sus reținute.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1911 din 15 noiembrie 2016

Prin sentința civilă nr. 1077/03.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și a Ministerului Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș; s-a respins cererea formulată de reclamanții A., B., C. și D. în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a respins cererea formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții E., D.G.F.P. Timiș și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță și-a fundamentat hotărârea pe următoarele considerente:

Autorul reclamanților, F. a învestit instanța cu o cerere având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților E., Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, D.G.F.P. Timiș, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș, pentru faptul că a fost trimis în judecată în mod nejustificat prin rechizitoriul emis de pârâta, persoană fizică în dosarul nr. x/P/2005.

Cu privire la pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, autorul reclamanților a arătat că răspunderea acestora este atrasă în condițiile art. 1000 alin. (3) C.civ. Potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ, comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.

Prima instanță a reținut că nu există un raport de subordonare, de prepușenie, între pârâta E. și pârâții Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

S-a arătat că sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală, procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, așa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „

În soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii”, precum și din dispozițiile

art. 68

din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora „Procurorul exercită, în condițiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale

”.

Măsurile dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale, procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia funcționează.

În atare situație, s-a motivat că, în lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală între pârâta E. și pârâții Ministerul Public de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C.civ.

În ceea ce îl privește pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin cererea precizatoare depusă, reclamanții au solicitat angajarea răspunderii acestuia în condițiile art. 1000 alin. (3) C.civ.

S-a reținut că în cauză, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de comitent al D.G.F.P. Timiș. Ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumită însărcinare, or Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș este persoană juridică, iar nu persoană fizică.

Prin urmare, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în dosarul penal nr. x/P/2005 s-a dispus trimiterea în judecată a autorului reclamanților, F., pentru infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen.

Prin sentința penală nr. 18/13.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/325/2006* s-a dispus achitarea inculpatului F. în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.proc.pen pentru infracțiunea de fals intelectual, prevăzută de art. 289 C.pen cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen. și pentru aceeași infracțiune, prevăzută de art. 289 C.pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen.

Această sentință penală a rămas definitivă prin decizia penală nr. 2350 din 04.07.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală în dosarul nr. x/1/2011, prin care au fost respinse recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureș, inculpatul F. și părțile civile.

Tribunalul a constatat că în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile

art. 998

999

și art. 1000 alin. (3) C.civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale conform

art. 998

999

C.civ. este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale, reținute în

art. 998

999

C.civ.

Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție.

Or, în cazul de față, cercetarea prealabilă și trimiterea în judecată a autorului reclamanților nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând o abatere de la normele procedural penale săvârșită cu vinovăție în una din formele sale.

În acest sens, s-a reținut a fi relevant și că autorul reclamanților nu a formulat nicio sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Pe de altă parte, legiuitorul român a prevăzut posibilitatea existenței unor atare situații și a statuat în cuprinsul

art. 96

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, așa cum a fost modificată și completată, următoarele:

„(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșită în procese penale sunt stabilite de

C.proc.pen.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror”.

S-a relevat că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de

Codul de procedură pen

ală, fiind vorba explicit de

art. 504

C.proc.pen., prin această dispoziție excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Dispozițiile

art. 504

C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de

art. 998

999

C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica, din moment ce principiile consacrate de art. 998 - 999 C.civ. ar fi general aplicabile.

S-a evidențiat jurisprudența constantă potrivit căreia actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea autorului reclamanților pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Referitor la cealaltă faptă imputată pârâtei, constând în „informarea presei” despre trimiterea în judecată a autorului reclamanților, s-a reținut că în cauză nu s-a probat săvârșirea unei atare fapte, în condițiile art. 1169 C.civ. și art. 129 alin. (1) C.proc.civ.

S-a motivat că la dosarul cauzei nu a fost depus niciun articol de presă referitor la trimiterea în judecată a autorului reclamanților sau vreun alt document din care să rezulte, pe de o parte, faptul că autorul reclamanților a fost supus unui „linșaj mediatic”, iar, pe de altă parte, care a fost sursa informațiilor publicate de ziariști.

În ceea ce o privește pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice, aceasta a fost chemată în judecată deoarece s-a constituit parte civilă în procesul penal, or această faptă nu are caracter ilicit, reprezentând exercitarea unui drept recunoscut de legea procesual penală, nefăcându-se dovada exercitării abuzive a acestuia.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel A., B., C. și D., criticând sentința ca nelegală și netemeinică atât sub aspectul modului de soluționare a excepțiilor, cât și a cererilor formulate pe fond, dar și pentru faptul că respingând greșit acțiunea nu s-au acordat cheltuieli de judecată.

Apelul nu a fost motivat, deși în cuprinsul cererii de apel s-a menționat că se va motiva potrivit art. 287 alin. (2) C. proc. civ.

Intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare prin care s-a arătat că apelul nu este întemeiat, soluția pronunțată de instanța de fond referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și alți pârâți este corectă.

Sub acest aspect, s-a susținut că în mod corect au fost interpretate dispozițiilor art. 504 C.proc.pen., acest text excluzând implicit orice posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice temei legal acoperirea prejudiciului.

Dispozițiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate în art. 998 - 999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul prin Ministerul Finanțelor Publice ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar justifica din moment ce principiile consacrate în art. 998 - 999 C. civ. ar fi general aplicabile.

Apelanții au răspuns la întâmpinarea formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, apreciind că se tinde la minimalizarea faptelor și a consecințelor, încălcându-se drepturile cetățenilor.

Susținerile apelanților din răspunsul la întâmpinarea formulată de D.G.R.F.P. Timișoara a cuprins aceleași apărări ca și cele de la fond, reiterându-se motivele de fapt și de drept din cererea de chemare în judecată, din cererea precizatoare și notele scrise.

Potrivit art. 292 C.proc.civ., părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât de cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. În cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel s-a pronunțat, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Prin decizia civilă nr. 151 A din 14.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 1077/3.10.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă în dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu intimații pârâți E., Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, D.G.F.P. Timiș, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a fundamentat decizia pe următoarele considerente:

S-a relevat că, în cauză, s-a solicitat repararea prejudiciului moral suferit de autorul apelanților ca urmare a întocmirii rechizitoriului emis de procuror și a trimiterii acestuia în judecată, fapte ce au avut un impact negativ asupra percepției opiniei publice în legătură cu persoana autorului-apelanților F., acesta considerându-se victima organelor judiciare ale statului, respectiv a procurorului de caz, a Parchetului și Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara care s-a constituit parte civilă, a statului, în genere, ca titular al acțiunii penale. Deși nu se menționează expres, apelanții și autorul lor au încercat să acrediteze ideea fie de exercitare cu rea - credință a funcției de procuror și gravă neglijență, fie eroarea judiciară.

În ceea ce privește, activitatea procurorului instanța de apel a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, însă, câtă vreme nu s-a stabilit că actele procedurale au fost întocmite de acesta prin exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, nu sunt îndeplinite în cauză nici dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Subsumat acestei idei, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 procurorul este independent, în condițiile legii, nefiind un prepus al Parchetului în cadrul căruia funcționează. În contextul în care nu s-a putut reține că activitatea procurorului a avut un caracter ilicit ori că acesta a acționat cu rea-credință ori a comis grave neglijențe în instrumentarea dosarului penal, instanța de prim control judiciar a reținut că nu se poate angaja nici răspunderea civilă delictuală, lipsind elemente esențiale al acesteia, respectiv fapta ilicită și vinovăția.

Din această perspectivă, s-a reținut ca fiind corecte statuările tribunalului, potrivit cărora situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de art. 504 C. proc. pen., dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. nefiind aplicabile cauzei, astfel încât nu se poate angaja răspunderea Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și nici a celorlalți intimați.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii [...]”, respectiv prin art. 504 C. proc. pen.

Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 417/2004 în sensul că textul de lege criticat (art. 504 C. proc. pen.) este „o concretizare a principiului constituțional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituție, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii [...]» și, pe cale de consecință, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condițiile legii”. De asemenea, a reținut că prevederile art. 504 alin. (3) C. proc. pen. „nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiție, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanță și cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege”.

S-a relevat în continuare jurisprudența Curții Constituționale prin care s-a statuat, în mod constant, că liberul acces la justiție semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanțele judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiționări, competența de a stabili regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești revenindu-i legiuitorului, fiind o aplicare a dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că o caracteristică a principiului liberului acces la justiție este aceea că nu este un drept absolut (cazul Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii - 1985). Astfel, acest drept, care cere prin însăși natura sa o reglementare din partea statului, poate fi subiectul unor limitări sau condiționări atât timp cât nu este atinsă însăși substanța sa.

S-a mai reliefat și decizia nr. 152/2013 pronunțată de Curtea Constituțională în legătură cu examinarea constituționalității dispozițiilor art. 504 C.proc.pen. prin care s-a reținut că „autorul unei excepții de neconstituționalitate având ca obiect prevederile

art. 504

C. proc. pen. solicita completarea acestora în sensul că acest text de lege să prevadă dreptul la repararea de către stat a pagubei materiale sau a daunei morale suferite de o persoană și în alte cazuri decât condamnarea pe nedrept sau privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, cum ar fi, de exemplu, urmărirea penală, punerea în mișcare a acțiunii penale sau trimiterea în judecată, atunci când procesul penal nu se finalizează printr-o hotărâre definitivă de condamnare. Curtea Constituțională a constatat că o asemenea solicitare nu intră în competența de soluționare a instanței de contencios constituțional, întrucât, potrivit art. 2

alin. (3)

din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”. În consecință, Curtea a respins excepția ca inadmisibilă”.

S-a considerat că, în același mod, nici instanțele de judecată nu pot adăuga la lege, extinzând dispozițiile referitoare la răspunderea statului, prevăzute în art. 504 C. proc. pen., și în alte ipoteze, respectiv răspunderea statului prin organele sale pentru cercetarea prealabilă și trimiterea în judecată,finalizată cu o soluție de achitare.

Totodată, s-a evidențiat că întreaga cercetare prealabilă, urmărirea penală și judecata în dosarul nr. x/P/2005 și dosarul nr. x/325/2006 finalizat prin decizia nr. 18/13.10.2011 a Curții de Apel Târgu-Mureș s-a desfășurat cu autorul apelanților în stare de liberate, față de acesta nefiind luată nicio măsură preventivă de privare de libertate, beneficiind pe tot parcursul derulării procedurii penale de prezumția de nevinovăție, fiind în final achitat prin hotărâre judecătorească.

S-a reținut că acțiunea este nedovedită conform art. 1169 C. civ. și în ceea ce privește fapta constând în informarea presei, apelanții neproducând nicio o dovadă în acest sens, nici în primă instanță și nici în apel, astfel încât și sub acest aspect sentința tribunalului s-a apreciat a fi legală.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ. cu referire la art. 998 - 999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ., Curtea a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel au declarat recurs reclamanții A., B., C., D., în calitate de succesori în drepturi ai defunctului F.

Prin cererea de recurs recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 312 alin. (3) teza I C.proc.civ.

În subsidiar, au solicitat modificarea deciziei atacate, cu consecința admiterii apelului.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții au motivat, în esență, următoarele:

Hotărârea instanței de apel este lapidară, laconică, eliptică de conținut deoarece conține interpretări greșite ale actelor, faptelor, probelor, fie se referă la motive contradictorii ori străine de natura pricinii sau instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății.

Instanța de apel nu a luat în considerare, ci chiar a eludat în părțile ei esențiale, situația juridică în fapt și în drept cu care a fost sesizată prima instanță și nu a ținut seama de critica pe care au adus-o în legătură cu situația reținută eronat de instanță și în raport de care a fost fals motivată și argumentată respingerea acțiunii de către prima instanță.

În ceea ce privește respingerea apelului și nesancționarea de către instanța de apel a hotărârii primei instanțe în legătură cu soluționarea acțiunii prin respingerea acesteia față de Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru lipsa calității procesuale pasive, se arată că instanța de apel nu a sancționat „scopul primei instanțe, de a sustrage răspunderii pe unii dintre pârâți față de care s-a reținut lipsa calității procesuale pasive”.

Susțin în continuare că nu se poate accepta că pârâta E. nu a avut raporturi de subordonare față de unii dintre ceilalți pârâți, Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Recurenții relevă că pârâta, ca fost procuror, a fost integrată într-un sistem instituționalizat caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii superiori din cadrul celor două entități pârâte. Dată fiind importanța socială a activității sale, procurorul și instituțiile din care acesta face parte trebuie și pot fi responsabilizați.

Independența procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus unor ingerințe și imixtiuni de natură a-l determina să nu respecte legea. Independența procurorului nu poate fi față de lege, cu scopul de a se eluda răspunderea.

Recurenții, referindu-se la situația procurorului, arată că acesta nu este un liber profesionist și nu este în afara raporturilor de prepușenie ori a unor raporturi de subordonare față de instituțiile cu care are raporturi de muncă, fiind evident, în opinia recurenților că nici acesta și nici unitățile și instituțiile în care este încadrat nu pot răspunde în afara responsabilizării și atragerii răspunderii civile delictuale.

În această situație, au fost încălcate drepturile prevăzute de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale Omului și art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.

În ceea ce privește respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instanțe cu referire la ceilalți pârâți față de care nu s-a reținut lipsa calității procesuale pasive se motivează că instanța de apel „nu a făcut nimic, în pofida caracterului devolutiv al apelului, pentru a constata dacă există sau nu elementele răspunderii civile delictuale a procurorului”.

Precizează recurenții că instanța de apel s-a mărginit să rețină că activității procurorului i s-ar aplica dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și că, în condițiile în care nu s-a stabilit că actele procedurale au fost întocmite prin exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, nu sunt îndeplinite în cauză nici dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Recurenții motivează că „din această abordare a instanței” rezultă câteva elemente pe baza cărora solicită să se stabilească nelegalitatea hotărârii instanței de apel, după cum urmează: - din considerentele hotărârii rezultă că instanța nu a exclus automat și total incidența art. 998-999 C. civ. de la 1864, în cazul activității procurorilor. Printr-o interpretare

per a contrario

a situației reținute de instanță, (anume aceea că nu s-a stabilit că actele procedurale au fost întocmite de instanță prin exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență) rezultă că dacă actele procedurale au fost întocmite de procuror prin exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, ar fi îndeplinite în cauză dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Recurenții susțin că, în realitate, există dovada și este probată reaua-credință sau neglijență a procurorului, ceea ce ar fi condus la obligația instanței de a aplica dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864 însă, din motive de ordin subiectiv, atât prima instanță, cât și instanța de apel nu au avut verticalitatea unei asumări, în sensul de a constata că este probată existența vinovăției procurorului, fiind mai puțin relevant dacă sub forma unui delict sau a unui cvasidelict.

În ambele variante consecința legală este aplicarea în speță a dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Recurenții consideră că era de competența și de resortul instanței să constate activitatea delictuală sau cvasidelictuală a procurorului, pe baza probelor și a rolului activ al instanței. Recurenții au relatat că, prin activitatea sa, procurorul este vinovat de trimiterea în judecată a autorului lor, iar un element al vinovăției poate fi stabilit prin faptul că procurorul a finalizat rechizitoriul în absența rezultatului unei comisii rogatorii care era în curs, având un interes, un scop și o intenție, deoarece preocuparea procurorului pentru rechizitoriul pe care l-a întocmit nu poate fi întâmplătoare.

Chiar dacă s-ar face abstracție de un eventual element intențional, subzistă forma de vinovăție a culpei care nu poate fi eludată.

Recurenții consideră că în mod abuziv instanța de apel a caracterizat ca fiind nedovedită fapta de informare a presei și că nu există nicio dovadă în acest sens.

În ceea ce privește incidența art. 504 C.proc.pen. recurenții precizează că autorul lor nu a fost în măsură să-și întemeieze acțiunea pe aceste prevederi legale deoarece nu acoperă situația în care o persoană este trimisă în judecată penală și ulterior achitată, după un interval mare de timp, pe parcursul căruia a înregistrat prejudicii morale pe care le-a descris în cererea de chemare în judecată și pe parcursul derulării procesului.

În atare situație, devin incidente dispozițiile art. 998 - 999 și art. 1000 C. civ. de la 1864, iar magistrații nu pot fi sustrași răspunderii civile delictuale.

În continuare recurenții se referă la reaua-credință și intenția procurorului de a trimite în judecată pe autorul lor, în pofida faptului că în faza de urmărire penală s-a dispus administrarea probei prin comisie rogatorie în Brazilia, fără ca rezultatul acesteia să fi fost depus la dosar. În plus, consideră că au fost probate stările de dușmănie nutrite de procuror pentru colaboratorul autorului lor, avocat G., bazate pe contradicții anterioare și contemporane trimiterii în judecată.

Actul de a trimite în judecată pe cineva, în condițiile date, sub acuzația de a fi săvârșit acte de fals, uz de fals, fals intelectual, înșelăciune, anterior rezultatului comisiei rogatorii, care ulterior a infirmat toate aspectele acestea, este cel puțin un act de temeritate culpabilă, în opinia recurenților.

În cauză, procurorul a acționat cu intenție, prin trimiterea cauzei penale în judecată cu câteva zile înainte de a se transfera de la respectiva unitate de parchet conștient că, raportat la conținutul dosarului de urmărire penală, niciun alt procuror al acelei unități de parchet nu ar fi făcut-o. Prin urmare, susțin că există toate elementele necesare pentru incidența art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864.

Prejudiciul moral, atingerea adusă onoarei și reputației sunt ușor decelabile și de prezumat, cu atât mai mult cu cât în perioada respectivă presa a redat pe larg, cu comentarii ostile alimentate de informări din interiorul entităților pârâte, faptul trimiterii în judecată și faptele de care a fost acuzat.

Redarea în presă a aspectelor pentru care greșit a fost trimis în judecată autorul reclamanților a amplificat suferința și este în legătură de cauzalitate directă cu fapta pârâților.

În ceea ce privește răspunderea pârâtei D.G.F.P. Timiș, recurenții susțin că prima instanță a examinat și analizat în mod superficial această cauză, prin aceea că nu a reținut aspectul pentru care a fost chemată în judecată această instituție, iar instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe. Precizează că pârâta D.G.F.P. Timiș a fost chemată în judecată pentru că a emis și a depus la solicitarea pârâtei E. procuror, actul de constituire de parte civilă, în pofida prevederilor legale și a faptului că nu datora plata vreunei sume de bani către această pârâtă. A existat o conivență între pârâta procuror și pârâta D.G.F.P. Timiș și, în acest sens, nu era necesar să existe raporturi de prepușenie sau subordonare între cele două pârâte, aspect de altfel nesusținut.

Cu toate acestea, prima instanță a arătat situația juridică a pârâtei D.G.F.P. Timiș prin prisma unor considerente identice cu cele reținute pentru pretinsa constatare a lipsei calității procesuale a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Sub un alt motiv de recurs s-a invocat nulitatea hotărârii atacate, drept consecință a nemotivării în raport de motivele de fapt și de drept deduse judecății.

Nemotivarea hotărârii este evidentă, în opinia recurenților, cu privire la întocmirea cu vinovăție a rechizitoriului și trimiterea în judecată a autorului lor în lipsa comisiei rogatorii, care, deși a fost administrată ca probă în dosar, nu s-a efectuat până la întocmirea rechizitoriului, pe de o parte, și, pe de altă parte, trimiterea în judecată, în absența unei expertize sau a unei probe care să fi constatat că înscrisurile suspectate a fi false, chiar erau false. Instanțele s-au mărginit să constate că nu există răspundere civilă delictuală, și nici faptă ilicită a procurorului sau greșeala acestuia, în pofida faptului că există aceste elemente.

Hotărârea apare nemotivată și față de pârâta D.G.F.P. Timiș a cărei constituire de parte civilă în dosarul parchetului, fără ca în realitate să fi înregistrat un prejudiciu, reprezintă o faptă delictuală ilicită, generatoare de prejudicii la adresa autorului recurenților.

Față de motivele prezentate în memoriul de recurs recurenții susțin nelegalitatea hotărârii instanței de apel și admiterea recursului.

Intimații-pârâți D.G.F.P. Timișoara, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, E. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de recurenți și menținerea ca temeinică și legală a deciziei pronunțate de instanța de apel.

Recurenții prin răspunsul la întâmpinare formulat au solicitat să se înlăture susținerile nefondate ale pârâților, reiterând argumentația prezentată în memoriul de recurs și în răspunsul la întâmpinare din cadrul apelului.

Analizând recursul în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, s-au reținut următoarele:

Recurenții-reclamanți au invocat în prima parte a memoriului de recurs nemotivarea hotărârii de către instanța de apel, caracterul eliptic și lapidar al considerentelor din cuprinsul hotărârii și ignorarea situației de fapt și de drept cu care a fost sesizată prima instanță.

Acest motiv de recurs astfel cum este dezvoltat, permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., potrivit căruia hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanța supremă reține că în cadrul acestui motiv de recurs, deși se critică lipsa de analiză sau analiza greșită „a faptelor, actelor, probelor”, recurenții nu indică în concret aspectele care nu au fost analizate sau care sunt contradictorii ori străine de natura pricinii.

În ceea ce privește omisiunea instanței de apel de a analiza „acte, fapte și probe”, în absența indicării în concret a acestor omisiuni și în contextul în care prin cererea de apel nu s-au prezentat critici de netemeinicie și de nelegalitate a hotărârii pronunțate de instanța de fond, o atare critică apare neîntemeiată.

Instanța de prim control judiciar a procedat la verificarea situației de fapt și aplicarea legii de către instanța de fond, pe baza celor invocate cu prilejul judecării cauzei în primă instanță.

În ceea ce privește referirile la aspecte care au fost greșit analizate acestea nu pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.proc.civ., ipoteza referitoare la motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În ceea ce privește critica relativă la nesancționarea de către instanța de apel a hotărârii instanței de fond, sub aspectul soluționării excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, trebuie subliniat că recurenții reclamanți invocă în sprijinul acestui motiv de nelegalitate incidența dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 privind existența unui raport de prepușenie și subordonare între intimata-pârâtă E., procuror la data săvârșirii faptei pretinse și intimații-pârâți, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În analiza acestui motiv de recurs dar și a celorlalte critici dezvoltate la punctul al doilea din memoriul de recurs, instanța supremă apreciază necesar a reliefa dispozițiile legale care reglementează statutul procurorilor și condițiile în care aceștia răspund disciplinar și civil pentru fapte săvârșite în legătură cu exercitarea profesiei, aspecte care au impact în rezolvarea criticii prezentate.

Astfel, în ceea ce privește categoria profesională a magistraților procurori, condițiile răspunderii sunt prevăzute prin lege specială, derogatorie de la normele dreptului comun, respectiv art. 998, art. 999, art. 1000 C. civ. de la 1864, în temeiul principiului „

specialia generalibus derogant

”. Această concluzie se desprinde din cuprinsul prevederilor art. 94 din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora procurorii „răspund civil, disciplinar și penal în condițiile legii”.

Răspunderea civilă în legătură cu activitatea desfășurată în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către procuror are ca situație premisă comiterea unei greșeli care se poate constitui într-o eroare judiciară.

În cazul unei erori judiciare răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana prejudiciată revine în sarcina Statului, concluzie care se fundamentează pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție.

Procurorul vinovat de producerea unei erori judiciare răspunde, în subsidiar, față de stat, care potrivit art. 52 alin. (2) teza finală din Constituție coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 are împotriva procurorului o acțiune în regres.

Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecință a existenței erorii în procesele penale sau în alte procese, distincție care rezultă din analiza prevederilor art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, în ceea ce privește eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispozițiile art. 504 C.proc.pen., prevederi legale care nu corespund situației în care s-a aflat autorul reclamanților, aceea de a fi trimis în judecată printr-un rechizitoriu în care s-au reținut fapte penale. Pe parcursul cercetării judecătorești s-a stabilit că presupusele fapte nu întrunesc elementele constitutive ale unor infracțiuni, autorul reclamanților fiind achitat prin hotărâre definitivă.

În ceea ce privește eroarea judiciară decurgând din alte procese, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă penală sau disciplinară împotriva procurorului pentru o faptă săvârșită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudența sa că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unor erori judiciare în procedura anterioară.

De aceea, s-a statuat că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare, adică a greșelilor din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau cercetării sale în alt fel (Hotărârea din 21.06.2011 pronunțată în cauza Giuran împotriva României).

În cauza dedusă judecății recurenții susțin în primul rând că instituțiile de Parchet răspund în solidar cu procurorul în condițiile în care acesta, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cu rea-credință sau gravă neglijență a întocmit rechizitoriul și a dispus trimiterea în judecată a autorului reclamanților, fără a aștepta rezultatul comisiei rogatorii care a infirmat supoziția și conjunctura în baza căreia a fost trimis în judecată. În acord cu statuările din decizia instanței de apel și contrar susținerilor recurenților în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864. Aceasta deoarece, în temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 procurorul este independent în exercitarea atribuțiilor profesionale, în condițiile legii.

În acest sens este de reținut că potrivit art. 132 din Constituție procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege.

În absența unui raport de subordonare în sensul prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864 nu se poate reține legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Public - Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Recurenții-reclamanți au motivat că nelegalitatea hotărârii decurge din împrejurarea că instanța de apel, din motive de ordin subiectiv și din „lipsă de verticalitate”, (în termeni juridici, lipsa de imparțialitate și independența) au refuzat să constate că este probată vinovăția procurorului și că era de competența și de resortul instanței de judecată să constate reaua-credință și neglijența procurorului în întocmirea actelor de procedură care au dus la trimiterea în judecată a autorului lor, cu consecința constatării activității delictuale sau cvasidelictuale a procurorului și a aplicării dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Criticile recurenților din această perspectivă sunt neîntemeiate.

Așa cum s-a relevat în cele ce preced, Legea fundamentală a consacrat principiul răspunderii directe a statului și a instituit cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a procurorilor.

Prin urmare, instanța de judecată învestită cu acțiunea în repararea prejudiciului nu poate cerceta în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală prevăzută de art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, așa cum propun recurenții reclamanți, activitatea desfășurată de procuror în legătură cu urmărirea penală, întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a autorului reclamanților, în considerarea dispozițiilor legale speciale mai sus reținute.

Încălcarea normelor de drept de către procuror, prin exercitarea atribuțiilor specifice cu rea-credință sau gravă neglijență, trebuie să se stabilească în prealabil în cadrul procedurii speciale, recurenții reclamanți nefiind în măsură să dovedească o atare situație ca premisă pentru antrenarea răspunderii statului, iar acesta, la rândul său, să se poată îndrepta cu o acțiune în regres împotriva procurorului.

Recurenții-reclamanți, renunțând la limbajul juridic, apreciază, în absența unor critici de nelegalitate, ca fiind „tupeu” caracterizarea ca nedovedită a faptei de informare a presei, fără a fi în măsură să indice în concret probele prezentate în acest sens și neanalizate de instanța de apel.

În absența unor veritabile motive de nelegalitate o atare critică excede controlului în cadrul recursului precedat de apel.

Nu sunt întemeiate nici criticile prezentate în legătură cu pârâta D.G.F.P. Timișoara.

Din considerentele deciziei apelate nu se verifică susținerile recurenților potrivit cărora instanța nu a observat că acesteia i se impută fapta de a se fi constituit parte civilă în procesul penal, în mod nejustificat, în pofida prevederilor legale și a faptului că nu se datora plata vreunei sume de bani.

Din această perspectivă instanța de apel a reținut că, un atare act îndeplinit de pârâta D.G.F.P. Timișoara, nu poate fi asimilat unei fapte ilicite în sensul art. 998 C. civ., motivarea instanței de apel fiind clară și pertinentă în raport cu criticile prezentate de reclamanți.

În ceea ce privește criticile referitoare de nulitatea hotărârii ca o consecință a nemotivării acesteia, recurenții prezintă, în completarea primei critici din cadrul memoriului de recurs, aspecte legate de neregularități în întocmirea rechizitoriului de către procuror, urmate de nelegala trimitere în judecată.

Așa cum s-a reținut în considerentele ce preced activitatea procurorului nu poate fi verificată pe calea procesuală aleasă recurenții-reclamanți.

În memoriul de recurs s-au mai redat aspecte legate de disconfortul creat autorului reclamanților prin faptul trimiterii în judecată, care chiar dacă s-a finalizat cu achitarea definitivă a generat daune morale semnificative. Instanța supremă reține că referirile recurenților-reclamanți la situația de fapt, la reaprecierea acesteia ca o consecință a reevaluării probatoriului, în absența legăturii cu vreun motiv de casare sau de modificare prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C.proc.civ exced controlului de legalitate în calea extraordinară de atac a recursului.

Față de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.

§ Cauze similare