ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2546/2018

Prin decizia civilă nr. 181/A din data de 8 septembrie 2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 144 din data de 9 martie 2017 pronunțate de Tribunalul Vrancea, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție - Structura centrală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, reclamanta A., apreciind-o ca fiind nelegală și netemeinică.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, ca și instanța de fond, a reținut în mod greșit că nu s-a făcut dovada că durata procesului a fost excesivă și a arătat că procesul penal s-a derulat pe o perioadă mai mare de 10 ani, aspect care i-a produs prejudiciile materiale și morale pe care le-a indicat în cererea de chemare în judecată.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susținut și că încă de la începutul anchetei judiciare a declarat în mod constant faptul că este o eroare judiciară și că nu se face vinovată de faptele imputate și pe tot parcursul urmăririi penale a încercat să își dovedească nevinovăția, dar nu a fost lăsată.

A arătat că art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu face referire doar la soluționarea în termen rezonabil a pricinii, ci și la dreptul la judecarea cauzei în mod echitabil.

O altă critică formulată de către recurenta-reclamantă vizează aprecierea instanței de apel potrivit căreia în cauză nu s-a făcut dovada existenței răspunderii civile delictuale, partea considerând că sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de lege și că, în speță, concluziile instanțelor de fond și de apel sunt în totală neconcordanță cu cele două hotărâri penale definitive, și anume sentința penală nr. 140/2015 a Judecătoriei Cluj și decizia penală nr. 1589/A/2015 a Curții de Apel Cluj, la care instanța de apel face trimitere, dar pe care nu le ia în considerare.

Totodată, recurenta-reclamantă invocă că toată argumentația privind subordonarea specialiștilor Direcției Naționale Anticorupție și incidența dispozițiilor art. 1373 C. civ. nu a fost luată în considerare și a făcut trimitere la decizia nr. 805 din data de 3 iulie 2008 a Curții Constituționale, arătând că prin aceasta s-a constatat că specialiștii Direcției Naționale Anticorupție se află, ierarhic, sub conducerea, supravegherea și mai ales controlul nemijlocit al celor care constituie respectivul dosar - procurorilor.

Recurenta-reclamantă, printr-un alt motiv de recurs, a susținut că instanța de apel în mod greșit a apreciat corectă respingerea ca nefondată a cererii cu motivarea că organele penale au ajuns să formuleze acuzații în baza unui probatoriu care la acea dată era în concordanță cu dispozițiile C. proc. pen., în condițiile în care dispozițiile art. 3 din același cod reglementa principiul aflării adevărului.

A subliniat că sentința Judecătoriei Cluj și decizia Curții de Apel Cluj fac dovada vinovăției cu care a fost săvârșită fapta, ambele hotărâri relevând nerespectarea dreptului la apărare, nerespectarea principiului egalității armelor, nerespectarea obligației organelor judiciare de a asigura un proces echitabil, impus de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale și exercitarea cu rea-credință sau gravă neglijență a atribuțiilor de către procurorul Direcției Naționale Anticorupție și cei doi specialiști desemnați de către acesta.

În legătură cu daunele materiale și morale a învederat că România a fost condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Făcând trimitere la cauza Vlad și alții contra României, a arătat că instanța europeană a stabilit că a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 6.1 din Convenție și a încurajat Statul român fie să modifice setul de căi de recurs interne și existente, fie să introducă noi căi de recurs interne, cum ar fi o acțiune specifică în despăgubiri, care să fie reglementată prin dispoziții legale clare și coerente, în scopul de a asigura o reparație efectivă în cazul în care deja s-au produs încălcări ale acestor drepturi.

A considerat recurenta-reclamantă că este în total dezacord cu această solicitare a Curții Europene a Drepturilor Omului precizarea primei instanțe potrivit căreia "dacă s-ar deschide părților posibilitatea de a obține daune ori de câte ori acte procedurale ori procesuale au fost desființate în instanțe ori în căi de atac, activitatea judiciară ar fi serios afectată și scopul proceselor civile și penale ar fi deturnat".

Recurenta-reclamantă a apreciat că are dreptul la despăgubiri materiale și morale în raport de art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 52 din Constituția României, sentința penală nr. 140/2015 a Judecătoriei Cluj, decizia penală nr. 1589/A din data de 18 decembrie 2015 a Curții de Apel Cluj, art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, a susținut că a dovedit depășirea limitelor legii în exercitarea atribuțiilor de către procurorul de caz și de către specialiștii Direcției Naționale Anticorupție, existența răspunderii civile delictuale și că hotărârile pronunțate în cauză au fost date cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prin actele de procedură depuse la dosar, intimații-pârâți au combătut susținerile formulate de către recurenta-reclamantă și au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă, prin răspunsul la întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, referitor la susținerea acestui intimat în sensul că nu există subordonare profesională între specialiștii Direcției Naționale Anticorupție și procurorul de caz, a subliniat că aceștia sunt angajații direcției și au fost la dispoziția procurorului. Față de aceste împrejurări, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 1373 C. civ., referitoare la obligația comitentului la repararea prejudiciului cauzat de prepușii săi.

Totodată, a arătat că prin decizia nr. 805 din data de 3 iulie 2008 a Curții Constituționale s-a constatat că specialiștii Direcției Naționale Anticorupție se află ierarhic sub conducerea, supravegherea și mai ales controlul nemijlocit al celor care constituie respectivul dosar (al procurorilor).

A mai considerat și că susținerea că nu s-au încălcat prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale este neîntemeiată în raport de cele reținute cu putere de lucru judecat de Judecătoria Cluj Napoca și de Curtea de Apel Cluj.

În răspunsul la întâmpinarea formulată de către Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, recurenta-reclamantă a susținut că răspunderea statului pentru prejudicii cauzate cetățenilor săi prin acte sau fapte ale autorităților de stat, oricare ar fi acestea, este reglementată de mai multe texte legale și nu numai de art. 538 C. proc. pen.

De asemenea, a apreciat că este neîntemeiată afirmația că nu s-au arătat care dintre garanțiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului au fost încălcate, întrucât prin hotărârile penale pronunțate de Judecătoria Cluj Napoca și Curtea de Apel Cluj s-a constatat că mijloacele de probă trebuie supuse analizei având ca obiectiv asigurarea respectării standardelor impuse de principiul egalității armelor și de principiul contradictorialității, din perspectiva obligație organelor judiciare de a asigura un proces echitabil, impus de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin încheierea de ședință din data de 24 aprilie 2018, Înalta Curte a admis în principiu prezentul recurs, fixând termen de judecată, cu citarea părților, în ședință publică.

Înalta Curte cu privire la recursul pendinte reține următoare:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, pentru ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâților, în solidar, la plata sumelor de 382.117 RON, actualizată începând de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă, reprezentând despăgubiri pentru daune materiale, și 2.000.000 RON, reprezentând despăgubiri pentru daune morale, ca urmare a erorii judiciare săvârșite asupra sa în procesul penal declanșat la data de 5 martie 2006 și finalizat la data de 18 decembrie 2015 (dosar de urmărire penală nr. x/2005 și dosar instanță nr. x/2010).

În drept au fost invocate art. 1349, art. 1357 și art. 1373 C. civ., art. 52 alin. (3) din Constituția României și art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin încheierea de ședință din data de 21 septembrie 2016, Tribunalul Vrancea, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția Națională Anticorupție reținând, în esență, neincidența prevederilor art. 1373 C. civ.

Totodată, în raport de dispozițiile art. 223 C. civ., a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității de reprezentant a Ministrului Finanțelor Publice pentru Statul român.

Tribunalul Vrancea, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 144 din data de 9 martie 2017, a respins cererea formulată de reclamantă A. împotriva pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție ca fiind promovată față de o persoană fără calitate procesuală pasivă și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Apelul promovat de către reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Galați, secția I civilă prin decizia civilă nr. 181A din data de 8 septembrie 2017.

La data de 24 noiembrie 2017, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a fost înregistrat recursul promovat de către reclamanta A. împotriva deciziei pronunțate de către Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și a apărărilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prioritar, Înalta Curte reține că soluția dată de către prima instanță cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant a Ministrului Finanțelor Publice pentru Statul român nu a fost atacată în cauză, iar în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a doi dintre pârâți, aceasta nu a fost criticată în mod direct, însă, atât prin memoriul de apel, cât și prin cel de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, iar instanța de apel a reținut că, în lipsa unui raport de subordonare în sensul prevăzut de art. 1373 C. civ., nu se poate reține legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin demersul judiciar inițiat recurenta-reclamantă a solicitat repararea prejudiciului pe care l-a suferit ca urmare a erorii judiciare săvârșite asupra sa în procesul penal în care a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție (dosar x/2005) și finalizat prin soluția de achitare dată prin sentința penală nr. 140/2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2010 (apelul declarat împotriva acesteia fiind respins prin decizia penală nr. 1589/A/2015 a Curții de Apel Cluj).

În ceea ce privește primul motiv de recurs, în dezvoltarea căruia recurenta-reclamantă a invocat că instanțele de fond și de apel au constatat în mod greșit că nu s-a făcut dovada că durata procesului a fost excesivă, Înalta Curte reține că acesta nu poate fi primit, întrucât prin cererea de chemare în judecată partea nu a înțeles să învestească instanța cu judecarea unui capăt de cerere având ca obiect despăgubiri pentru durata excesivă a procedurilor, ci a solicitat repararea prejudiciului cauzat prin pretinsa eroare judiciară săvârșită în procesul penal.

Prin celelalte critici formulate, recurenta-reclamantă, în esență, a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit și în contradicție cu cele reținute prin hotărârile penale pronunțate în cauză că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, precum și că tot eronat aceeași instanță a constatat că în mod corect a fost respinsă cererea ca nefondată atâta vreme cât organele penale au ajuns să formuleze acuzații în baza unui probatoriu ce era în concordanță cu dispozițiile C. proc. pen. de la acea dată.

Pentru a constata că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale și a menține soluția de respinge a acțiunii, ca nefondate, instanța de apel a avut în vedere cele stabilite prin sentința penală nr. 140/2015 a Judecătoriei Cluj-Napoca și decizia penală nr. 1589/A/2015 a Curții de Apel Cluj, precum și dispozițiile legale care guvernează materia răspunderii civile delictuale și a răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

A reținut că în cauză nu se verifică existența unui raport de prepușenie și, prin urmare, nici legitimarea procesual pasivă a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și, totodată, nici nu au fost evidențiate fapte care să determine concluzia că ar fi fost încălcate dispozițiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală, astfel încât nu poate fi constatată comiterea cu vinovăție a vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Susținând îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, printre care și existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, recurenta-reclamantă a arătat că faptul generator al suspendării sale din funcția de director și trimiterea în judecată este exact rechizitoriul întocmit în baza rapoartelor de constatare, calificate de către cele două instanțe penale că au încălcat principiul egalității de arme și art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Atât prin cererea de chemare în judecată, cât și în motivarea apelului și a recursului, recurenta-reclamantă a arătat că prin hotărârile judecătorești pronunțate în procesul penal în care a fost trimisă în judecată s-a reținut că toată acuzarea s-a bazat pe două rapoarte de constatare realizate de către specialiștii Direcției Naționale Anticorupție, cu privire la care instanța de judecată a considerat că vehiculează o mare cantitate de informație incorect ierarhizată din punct de vedere juridic sau eronată, constările acestor specialiști depășindu-le competențele și fiind lipsite de semnificația juridică atribuită de procuror; interpretările juridice eronate din rechizitoriu sunt preluate din aceste rapoarte, cu privire la care s-a reținut că au fost încălcate principiul egalității de arme și cel al contradictorialității.

Înalta Curte apreciază, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că aspectele reținute cu privire la aceste rapoarte de către instanțele de judecată în procesul penal nu pot duce la concluzia că prin cele două hotărâri penale s-a statuat cu privire la săvârșirea unei fapte ilicite de către procuror sau a existenței vreunei forme de vinovăție a acestuia, instanțele cercetând rapoartele în contextul analizării probelor și a temeiniciei acuzațiilor formulate, fără a reține încălcarea cu rea-credință a unor dispoziții legale pe parcursul urmăririi penale.

În acest sens, în considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel care a soluționat procesul penal, s-a reținut că "din perspectiva noului C. proc. pen., ce guvernează judecarea apelului de față, este discutabil dacă rapoartele de constatare tehnico-științifică, ce au fost contestate, constituie mijloace de probă în absența efectuării, din motive obiective, a expertizei judiciare, prevăzute de art. 172 alin. (12) C. proc. pen." - prin urmare a fost constatat caracterul obiectiv al neefectuării expertizei, iar instanța a procedat la analiza aptitudinii celor două rapoarte de a avea caracterul unei probe în dosar și a valorii acestora în cadrul materialului probator.

Fapta ilicită constă în acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a exista faptă ilicită este necesar, așadar, ca acțiunea sau inacțiunea să fie contrară ordinii sociale și reprobată de societate, să fie consecința unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice.

Pornind de la faptul că ilicitul reprezintă ceea ce este interzis de lege, oprit sau care încalcă anumite dispoziții legale, principii ori reguli se ajunge la fapta ilicită, adică acea faptă care declanșează răspunderea.

Fapta ilicită poate consta în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și ocrotit de lege.

Exercitarea unui drept este considerată ca fiind abuzivă doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o persoană, o astfel de exercitare abuzivă dând naștere obligației de dezdăunare potrivit dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală.

Așadar, nu se poate reține săvârșirea unei fapte ilicite dacă exercițiul dreptului a fost orientat spre realizarea finalității în vederea căruia acesta a fost prevăzut de lege, dacă instanța a constatat că niciun element din probatoriul administrat în cauză nu a relevat intenția de a se acționa în vederea păgubirii reclamantului.

Evaluarea bunei-credințe în exercitarea dreptului este esențială în stabilirea eventualei răspunderi civile delictuale a pârâtului.

Drept urmare, fapta ilicită constă în exercitarea unui demers în mod abuziv, cu rea-credință, prin denaturarea scopului legitim pentru care acest demers a fost reglementat de legiuitor.

În speță, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, urmărirea penală finalizată cu trimiterea în judecată a recurentei-pârâte nu poate constitui prin ea însăși o faptă ilicită în sensul dispozițiilor art. 1357 C. civ., atât timp cât nu au fost constatate încălcări ale normelor legale ce reglementează această etapă a procesului penal.

Dacă nu este îndeplinită cerința faptei ilicite, sunt lipsite de suport și celelalte condiții ce se cer a fi îndeplinite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Raportat la invocarea art. 1373 C. civ. privind existența unui raport de prepușenie, care atrage răspunderea comitentului pentru faptele prepușilor, Înalta Curte constată că prezintă relevanță dispozițiile legale care reglementează statutul procurorilor și, în acord cu concluziile instanței de apel și contrar susținerilor recurentei-reclamante, reține că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1373 C. civ., întrucât, în temeiul art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorul este independent în exercitarea atribuțiilor profesionale, în condițiile legii.

Procurorul nu este un prepus al instituției unde este încadrat, așa după cum rezultă în mod expres din prevederile legale anterior menționate, potrivit cu care "în soluțiile dispuse procurorul este independent, în condițiile legii".

De asemenea, art. 132 din Constituția României statuează că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, imparțialității și a controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege.

Prin urmare, față de aceste dispoziții legale, nu se poate concluziona că procurorul se află într-un raport de prepușenie de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a parchetului sau a statului.

În plus, în ceea ce privește categoria profesională a procurorilor, condițiile răspunderii sunt prevăzute prin lege specială, derogatorie de la normele dreptului comun, și anume art. 1357 C. civ., în temeiul principiului specialia generalibus derogant. Această concluzie se desprinde din cuprinsul prevederilor art. 94 din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora procurorii "răspund civil, disciplinar și penal în condițiile legii".

Răspunderea civilă în legătură cu activitatea desfășurată în exercitarea atribuțiilor de serviciu de către procuror are ca situație premisă comiterea unei greșeli care se poate constitui într-o eroare judiciară.

Legea fundamentală a consacrat principiul răspunderii directe a statului și a instituit cu titlu de excepție răspunderea subsidiară a procurorilor.

În cazul unei erori judiciare răspunderea pentru prejudiciile cauzate în raport cu persoana prejudiciată revine în sarcina Statului, concluzie care se fundamentează pe dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Procurorul vinovat de producerea unei erori judiciare răspunde, în subsidiar, față de stat, care, potrivit art. 52 alin. (2) teza finală din Constituție coroborat cu art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, se poate îndrepta împotriva procurorului cu o acțiune în regres.

Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecință a existenței erorii în procesele penale sau în alte procese, distincție care rezultă din prevederile art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în ceea ce privește eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispozițiile C. proc. pen., prevederi legale care nu corespund situației în care s-a aflat recurenta-reclamantă, întrucât aceasta nu a fost condamnată definitiv și nu a suportat măsuri restrictive de libertate.

În ceea ce privește eroarea judiciară decurgând din alte procese, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă penală sau disciplinară împotriva procurorului pentru o faptă săvârșită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

Exercitarea atribuțiilor specifice cu rea-credință sau gravă neglijență reprezintă o abatere disciplinară prevăzută la art. 99 lit. (t) din Legea nr. 303/2004, iar potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție, competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale revine în exclusivitate Consiliului Superior al Magistraturii.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Giuran împotriva României) s-a statuat în sensul că ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă în procedura anterioară, constă în imposibilitatea neutralizării sau cercetării sale în alt fel.

Simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era "incompletă și părtinitoare" nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unor erori judiciare în procedura anterioară.

Prin urmare, instanța de judecată învestită cu acțiunea în repararea prejudiciului nu poate cerceta în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală activitatea desfășurată de procuror în legătură cu urmărirea penală, întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a părții, în considerarea dispozițiilor legale speciale mai sus reținute.

Încălcarea normelor de drept de către procuror, prin exercitarea atribuțiilor specifice cu rea-credință sau gravă neglijență, trebuie să se stabilească în prealabil în cadrul procedurii speciale, recurenta-reclamantă neindicând o astfel de situație ca premisă pentru antrenarea răspunderii statului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a mai susținut că toată argumentația sa cu referire la subordonarea față de procuror a specialiștilor Direcției Naționale Anticorupție nu a o fost luată în considerare de către instanțele de fond și de apel.

Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită având în vedere că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a susținut că prejudiciul moral și material suferit a fost produs de anchetarea și inculparea sa cu consecința derulării procesului penal.

Astfel, întrucât faptele cu privire la care partea a susținut că sunt cele care i-au creat prejudiciul aparțin procurorului și nu specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, iar cererea a fost formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, în mod corect instanțele, raportat la cadrul procesual al cauzei și la dispozițiile legale incidente, au analizat dacă procurorul se află în poziția prepusului de natură să atragă răspunderea reglementată de art. 1373 C. civ., fără a avea relevanță subordonarea specialiștilor față de acesta.

În ceea ce privește criticile formulate de către recurenta-reclamantă cu referire la reținerile primei instanțe, Înalta Curte apreciază că acestea nu pot fi supuse analizei instanței de recurs care este ținută a verifica, prin prisma motivelor de recurs, legalitatea hotărârii pronunțate de către instanța de apel - hotărâre împotriva căreia este îndreptată calea de atac exercitată de parte - și nu aspecte care au fost reținute de către prima instanță în motivarea sentinței.

Având în vedere considerentele expuse anterior, Înalta Curte constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.

Potrivit dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, "în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente".

În cauză, în raport de valoarea obiectului cauzei și de natura pretențiilor (se solicită acordarea de despăgubiri pentru daune materiale în valoare de 382.117 RON și despăgubiri pentru daune morale aduse onoarei, demnității și reputație în cuantum de 2.000.000 RON), în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. f), art. 7 din O.U.G. nr. 80/2013, recurenta-reclamantă avea obligația de a achita o taxă judiciară de timbru pentru judecata în primă instanță în cuantum de 7.526,17 RON (7.426,17 RON pentru despăgubirile pentru daunele materiale pretinse și 100 de RON pentru despăgubirile pentru daunele morale solicitate).

Conform art. 23 lit. b) din același act normativ, "cererile pentru exercitarea apelului împotriva hotărârilor judecătorești se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, în cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani, dar nu mai puțin de 20 RON". Prin urmare taxa datorată de către recurenta-reclamantă pentru judecarea apelului declarat în cauză este în cuantum de 3763,085 RON (3713,085 RON raportat la capătul de cerere privind daunele materiale și 50 RON pentru cel vizând daunele morale pretinse).

Prezentul litigiu nu este scutit de la plata taxei judiciare de timbru, astfel cum s-a reținut și prin încheierea de ședință din data de 6 iunie 2018, pronunțată de această instanță în dosarul nr. x/2016, prin care a fost soluționată cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru în dosarul de recurs.

Prin urmare, reținând că pentru fazele procesuale anterioare recurenta-reclamantă nu a achitat taxa judiciară de timbru datorată, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 7.526,17 RON datorată în primă instanță și în cuantum de 3.763,085 RON pentru soluționarea dosarului în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 181/A din data de 8 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 7.526,17 RON datorată în primă instanță și în cuantum de 3.763,085 RON pentru soluționarea dosarului în apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19.06.2018.