ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2238/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17.09.2014, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice și Departamentul pentru Ape, Păduri și Piscicultură, în solidar, la plata sumei de 349.410,56 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară pentru suprafața de pădure de 611,50 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T1 și T2, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții in recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2008, precum și la plata dobânzilor aferentă debitului principal calculată, în cuantum de 349.410,56 RON, începând cu data de 20.02.2014 - dată la care creanța a devenit exigibilă, respectiv data la care a înaintat Cererea nr. 215 către ITRSV Râmnicu Vâlcea (iar MMSC și DAPP au refuzat nejustificat, cu exces de putere, să dispună plata compensațiilor cuvenite).

Prin sentința nr. 90 din data de 18 februarie 2015 Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive, a necompetenței materiale, a prescripției, prematurității și insuficientei timbrări, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtului Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, având ca obiect despăgubire, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 349.410,56 RON, reprezentând contravaloare compensații aferente anului 2008 și a dobânzii legale aferente debitului calculat de la data de 20.02.2014 și până la achitarea integrală a debitului, precum și la plata sumei de 6082 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Mediului Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), criticând-o pentru nelegalitate și, în conformitate cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii și respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, s-a arătat că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile H.G. nr. 861/2009 și ale Deciziei nr. C(2012) 5166/19.07.2012, nu a motivat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel încât este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește fondul litigiului, recurentul a apreciat că instanța de fond a interpretat eronat normele de drept material incidente și s-a rezumat la a stabili că prin simpla publicare a Deciziei Comisiei reclamantei i se cuvin în mod implicit sumele solicitate cu titlu de compensații în temeiul dispozițiilor Codului Silvic, deși schema menționată în decizie nu a fost publicată în Monitorul Oficial, iar termenul a expirat la 31.12.2013.

Nici cu privire la justificarea pretențiilor reclamantei instanța nu a aprofundat speța dedusă judecății și s-a limitat în a califica prematuritatea invocată drept o apărare de fond, fără a cerceta amănunțit dacă reclamanta a făcut dovada îndeplinirii cerințelor prevăzute de H.G. nr. 861/2009. În cauză, reclamanta nu a parcurs etapele premergătoare compensațiilor solicitate, în sensul că nu a întocmit documentația impusă de art. 6 din Anexa 1 la H.G. nr. 861/2009, a realizat o estimare proprie și, evident, discreționară a pretinselor pagube și a chemat în judecată direct autoritatea publică centrală.

Referitor la dobânda legală, recurentul a apreciat că este eronată soluția instanței câtă vreme nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în privința vinovăției și a faptei ilicite, prejudiciul datorându-se exclusiv conduitei reclamantei care nu a depus întreaga documentație la autoritatea competentă să analizez dosarul și să acorde compensațiile.

Instituția recurentă a criticat și dispoziția instanței de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu îi aparține culpa procesuală pentru acest litigiu, câtă vreme nu a încălcat dispozițiile legale în materie.

Intimata-reclamantă A. nu a depus întâmpinare, însă prin notele scrise depuse la data 18.05.2017 a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de dispozițiile art. 493 C. proc. civ., iar prin încheierea din 9 februarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) din același cod, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele ce urmează:

Obiectul prezentei acțiuni judiciare îl constituie refuzul nejustificat al recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (în prezent, Ministerul Apelor și Pădurilor) de acordare către reclamanta A. a despăgubirilor aferente anului 2008, în sumă de 349.410,56 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietar pentru suprafața de pădure de 611,50 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T1 și T2 - a Rețelei Ecologiste Europene Natura 2000 în România, respectiv Situl Natura 2000 Nordul Gorjului de Est-ROSCI0128 și Situl Gorjului de Est-Parâng- ROSCI0188.

Raportat la perioada pentru care au fost calculate pretențiile solicitate prin cererea de chemare în judecată (anul 2008), pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de prima instanță cu motivarea că dreptul reclamantei a fost afectat de o condiție suspensivă, de îndeplinirea căreia a depins nașterea raportului juridic obligațional.

Astfel, instanța de fond a reținut că plata compensațiilor a fost condiționată de obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat, conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, decizie ce a fost emisă la data de 19.07.2012, de la acest moment începând să curgă și termenul de prescripție.

Înalta Curte apreciază a fi neîntemeiată soluția primei instanțe referitoare la respingerea excepției dreptului material la acțiune, invocată de pârât.

Pentru o corectă analiză a datei de început și a momentului împlinirii termenului de prescripție, dar și a incidenței unor eventuale cauze de suspendare ori întrerupere a acestui termen, este necesar a se determina actul normativ aplicabil litigiului dedus judecății, în raport de modificările legislative survenite.

Pretențiile deduse judecății de către reclamantă sunt aferente anului 2008, data nașterii dreptului la acțiune situându-se, din punct de vedere cronologic, anterior datei de intrare în vigoare a C. civ. din 2009 (01.10.2011) și, implicit, anterior abrogării Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În acord cu Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, la data de 12 iunie 2017, natura juridică a creanței referitoare la compensațiile prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, este una civilă, supusă termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de legea civilă, iar termenul de prescripție pentru compensații acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația.

Înalta Curte reține că prescripțiile începute înainte de abrogarea Decretului nr. 167/1958 sunt reglementate de acest act normativ, concluzie fondată pe prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care dispun că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ., sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, având în vedere că reclamanta pretinde o creanță de natură civilă aferentă anului 2008, iar prescripțiile începute pentru perioada anterioară datei de 1 octombrie 2011 sunt supuse dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, Înalta Curte va analiza excepția prescripției dreptului material la acțiune prin prisma acestor prevederi legale, reținând că, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție este de 3 ani.

Din analiza actelor dosarului rezultă că cererea de chemare în judecată, având ca obiect pretenții aferente anului 2008, a fost înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 17 septembrie 2014, după ce intimata-reclamantă s-a adresat Inspectoratului Teritorial de Regim Silvic și de Vânătoare Râmnicu Vâlcea, solicitând avizarea la plată a sumei de 349.410,56 RON, conform adresei nr. x/2014 .

Termenul de prescripție aferent creanței născute în anul 2008 a început să curgă la data de 01.01.2009 și s-a împlinit la data de 01.01.2012, astfel încât, la data sesizării instanței de judecată, dar și la data solicitării de avizare a plății, dreptul material la acțiune al reclamantei era prescris.

Într-adevăr, prin dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009, s-a stabilit că: "toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat", aceste prevederi legale constituind fundamentul concluziei primei instanțe privitor la nașterea dreptului la acțiune la data de 19.07.2012, care reprezintă data emiterii Deciziei Comisiei Europene C (2012) 5166 final.

Înalta Curte reține că, prin Soluția de principiu adoptată de secția de contencios administrativ și fiscal din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iunie 2017, cu rol de unificare a practicii, s-a reținut că:

"Decizia C (2012) 5166 final, emisă de Comisia Europeană la data de 19 iulie 2012, prin care s-a avizat favorabil acordarea ajutoarelor de stat, nu constituie condiție suspensivă, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/58, pentru obținerea compensaților aferente anilor 2007, 2008, 2009 (...)."

La adoptarea acestei Soluții de principiu s-a avut în vedere faptul că prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 se referă strict la compensațiile pentru care dreptul de acordare ar lua naștere începând cu data de 1 ianuarie 2010, chestiune de drept care a fost dezlegată prin Decizia nr. 36/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegare obligatorie pentru instanțe de la data la care decizia respectivă a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 11 februarie 2016.

Prin decizia respectivă, s-a stabilit că:

"Pentru acordarea compensațiilor prevăzute de art. 97 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, republicată, și de art. 4 lit. s) pct. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 74/2010, cu modificările și completările ulterioare, după data de 1 ianuarie 2010, trebuie să existe decizia favorabilă a Comisiei Europene privind ajutorul de stat și să fie adoptate normele metodologice ulterioare, în condițiile art. 5 din Ordonanța Guvernului nr. 14/2010."

În consecință, dispozițiile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu reglementează o condiție suspensivă privind nașterea dreptului la acțiune pentru compensațiile solicitate de persoanele interesate, aferente perioadei anterioare datei de 1 ianuarie 2010.

Întrucât prevederile art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 861/2009 nu au incidență asupra termenului de prescripție, în ceea ce privește pretențiile deduse judecății și nu se invocă un alt caz de suspendare sau întrerupere a curgerii termenului de prescripție, acesta s-a împlinit, astfel cum s-a arătat mai sus, la data de 01.01.2012, anterior sesizării instanței de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată critica referitoare la soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu greșita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripție, invocată de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor și reiterată prin recursul declarat, aspect de natură a atrage casarea hotărârii de fond și reformarea soluției primei instanțe.

De asemenea, Înalta Curte reține că recurentul a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pârâtul, însă, nu a prezentat o motivare circumstanțiată acestui motiv de recurs, criticile expuse raportându-se la aspecte ce țin de aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale, circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar apreciază că recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, atât ca urmare a neînfățișării unor critici care să susțină acest motiv de casare, cât și ca urmare a faptului că, în raport de considerentele hotărârii atacate, aceasta explică în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a pronunțat soluția în cauză.

Pentru considerentele expuse, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea ca fiind prescrisă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Apelor și Pădurilor (fostul Minister al Mediului, Apelor și Pădurilor) împotriva sentinței nr. 90 din 18 februarie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza:

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Respinge acțiunea reclamantei A. ca fiind prescrisă .

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 iunie 2017.