ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2782/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 17.09.2014, sub nr. x/54/2014, reclamanta A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL MEDIULUI ȘI SCHIMBĂRILOR CLIMATICE și DEPARTAMENTUL PENTRU APE, PĂDURI ȘI PISCICULTURĂ, să dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 327.095,37 RON reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară, pentru suprafața de pădure de 1861,20 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T1 și T2, cu titlu de compensații/despăgubiri datorită funcțiilor de protecție stabilite de amenajamentele silvice care au determinat restricții în recoltarea de masă lemnoasă, aferente anului 2007 dar și la plata dobânzii aferentă debitului principal, calculată începând cu data de 20.02.2014, dată la care creanța a devenit exigibilă, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 14/13.01.2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate excepțiile necompetenței materiale, insuficientei timbrări, lipsei calității procesuale pasive, prescripției și prematurității cererii. A fost admisă în parte acțiunea și obligat pârâtul Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice la plata, către reclamantă, a sumei de 327.095,37 RON reprezentând contravaloare compensații aferente anului 2007 precum și a dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data promovării cererii de chemare în judecată - 17.09.2014 și până la achitarea integrală a debitului.

Împotriva Sentinței civile nr. 14/13.01.2015 a declarat recurs în termen legal pârâtul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, au fost învederate, în esență, următoarele:

3.1. Cu privire la respingerea excepției dreptului material la acțiune, prima instanță a făcut o interpretare defectuoasă a normelor de drept material incidente în cauză.

Apreciază judicios raționamentul primei instanțe conform căruia acesta a constatat incidența termenului de 3 ani prevăzut art. 3 din Decretul nr. 167/1958 în speța de față, însă, în ceea ce privește pretinsa incidență a unei condiții suspensive care a amânat împlinirea termenului de prescripție în speța de față, aserțiunile instanței sunt eronate.

Instanța a considerat așadar că "dreptul reclamantei la despăgubiri este unul afectat de o condiție suspensivă, de îndeplinirea acesteia depinzând nașterea raportului juridic obligațional" instanța înțelegând de fapt prin publicarea în Jurnalul Uniunii Europene a Deciziei Comisiei Europene nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012 la 14 septembrie 2012 îndeplinirea respectivei condiții.

Contrar celor reținute de prima instanță, în ipoteza în care în care ar fi îndeplinite condițiile cerute de lege în speța de față pentru acordarea în favoarea reclamantei a compensațiilor pretinse, nașterea dreptului acesteia nu este condiționată sau influențată de către Decizia Comisiei atât timp cât acest drept a fost prevăzut și rezidă în dispozițiile art. 97 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic.

Prima instanță face o confuzie în considerentele sentinței atacate cu privire la actul normativ care stabilește dreptul pentru obținerea compensațiilor urmare a unei interpretări eronate a dispozițiilor H.G. nr. 861/2009 care, la art. 6 alin. (2), stipulează faptul că "Toate formele de sprijin prevăzute în Legea nr. 46/2008, cu modificările și completările ulterioare, vor fi continuate după data de 1 ianuarie 2010 numai după primirea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat."

Prevederile art. 6 alin. (2) din hotărârea menționată de care se prevalează instanța în susținerea propriei teorii nu fac decât să amâne, cel mult, acordarea efectivă a acestor compensații nu să suspende dreptul persoanelor în a le solicita cum în mod eronat încearcă încearcă să se acrediteze.

Așa cum am menționat anterior, dreptul reclamantei, în situația în care sunt îndeplinite toate condițiile necesare acordării acestor compensații, rezidă în dispozițiile Codului Silvic (Legea nr. 46/2008) și nu este și nici nu a fost influențat de emiterea Deciziei Comisiei.

Mai mult, chiar dacă prima instanță nu s-ar fi aflat în eroare cu privire la actul normativ care stabilește dreptul persoanelor îndreptățite la obținerea compensațiilor și ar fi considerat că acest drept își are izvorul în dispozițiile art. 97 din Codul Silvic iar H.G. nr. 861/2009, prin art. 6 alin. (2), nu face decât să suspende acest drept, o astfel de interpretare ar fi de asemenea eronată ca urmare a eludării unor norme elementare de tehnică legislativă.

În atare situație, sunt evidente deficiențele soluției primei instanțe care s-a limitat în a analiza superficial normele de drept material în speța de față și a considerat că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune în ceea ce privește solicitarea de către reclamantă a compensațiilor pentru anul 2007 în temeiul Legii nr. 46/2008.

Pe de alta parte, Decizia nr. C(2012) 5166 final/19.07.2012 are prevăzut în cuprinsul ei inclusiv un termen de aplicare, termen de aplicare care era de mult încetat la momentul introducerii de către reclamantă a cererii de chemare în judecată.

Simpla publicare a Deciziei în Jurnalul Uniunii Europene nu este de natură prin ea însăși să influențeze un eventual drept al persoanelor îndreptățite în a solicita aceste compensații atât timp cât aplicarea Schemei de acordare a compensațiilor era condiționată de publicarea ei în Monitorul Oficial al României conform aceleiași rubrici din Decizie menționate în alineatul precedent.

Având în vedere cele de mai sus, consideră evidentă lipsa unei temeinicii a considerentelor primei instanțe care să justifice respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune a reclamantei.

3.2. În ceea ce privește fondul cauzei, se impune a se constata că sentința atacată este viciată prin prisma mai multor interpretări eronate ale normelor de drept material incidente în speța de față.

Astfel, instanța se rezumă în a considera justificată acțiunea formulată ca urmare a simplului fapt că a fost publicată Decizia Comisiei în Jurnalul Național al Uniunii Europene, condiție suficientă pentru acordarea sumelor solicitate de parte cu titlu de compensații în temeiul prevederilor Codului Silvic.

Decizia amintită prevede și cerințele a căror îndeplinire condiționează acordarea compensațiilor cât și perioada pentru care a fost emisă respectiva Decizie.

În acest sens, la rubrica "Durată și buget" din cadrul Deciziei se indică expres că " Schema, care va expira ta 31 decembrie 2013, nu va intra în vigoare decât după ce va fi aprobată de Comisie și publicată în Monitorul Oficial al României".

Or, în speța de față Schema nici nu a fost publicată în Monitorul Oficial și nici nu ne mai aflăm înăuntrul termenului care a expirat la data de 31 decembrie 2013.

Acordarea eventualelor compensații este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe prevăzute expres de actul normativ, or, în prezenta speța, în afara unor documente apreciate de reclamantă ca fiind relevante nu se regăsesc nici măcar documente care să ateste dreptul de proprietate sau copie de pe contractul de administrare care să ateste dreptul părții de a solicita astfel de compensații.

În concluzie, recurentul-pârât a solicitat, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., și art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, admiterea recursului și casarea Sentinței civile nr. 14/3.01.2015 pronunțară de Curtea de Apel Craiova.

Intimata nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în instanță pentru a-și preciza poziția procesuală arătând însă, prin notele scrise cu privire la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, că există o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care tranșează chestiunea ajutoarelor de stat pentru anii 2007 - 2009.

Prin încheierea din data de 21.06.2016 s-a constatat că raportul întocmit de magistratul - asistent respectă cerințele art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. și s-a dispus comunicarea acestuia, în temeiul art. 493 alin. (4) din acest act normativ, cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din data de 4.04.2017 s-a dispus, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., admiterea în principiu a recursului și fixarea unui termen pentru judecata pe fond a acestuia la data de 3.10.2017.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Obiectul prezentei acțiuni judiciare îl constituie refuzul nejustificat al recurentului-pârât Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (în prezent, Ministerul Apelor și Pădurilor) de acordare către intimata-reclamantă A. a despăgubirilor aferente anului 2007, în sumă de 327.095,37 RON, reprezentând contravaloarea produselor de masă lemnoasă pe care nu le-a putut recolta în calitate de proprietară, pentru suprafața de pădure de 1861,20 ha, situată în zona de conservare totală - tipul funcțional T1 și T2.

Prima instanță a respins ca nefondate nefondate excepțiile necompetenței materiale, insuficientei timbrări, lipsei calității procesuale pasive, prematurității acțiunii și prescripției dreptului material la acțiune și a admis în parte acțiunea reclamantei, obligând pârâtul MINISTERUL MEDIULUI, APELOR ȘI PĂDURILOR la plata sumei de 327.095,37 RON reprezentând contravaloare compensații aferente anului 2007 precum și a dobânzii legale aferente debitului, calculată de la data promovării cererii de chemare în judecată - 17.09.2014 și până la achitarea integrală a debitului.

În privința soluțiilor date excepțiilor necompetenței materiale, insuficientei timbrări, lipsei calității procesuale pasive, prematurității, Înalta Curte constată că aceasta nu a fost criticată prin motivele de recurs, împrejurare care face ca ele să intre în putere de lucru judecat.

În ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta apreciază judicios raționamentul instanței de fond care a constatat incidența termenului de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Ceea ce se contestă însă de către recurentă sunt aserțiunile primei instanțe referitoare la incidența unei condiții suspensive care a amânat împlinirea termenului de prescripție.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că raționamentul instanței de fond este confuz, judecătorul cauzei statuând că, în privința momentului de la care a început să curgă termenul general de prescripție de 3 ani, dreptul reclamantei la despăgubiri este unul afectat de o condiție suspensivă (intrarea în vigoare a H.G. nr. 861/2009 în interiorul termenului de prescripție transformând dreptul reclamantei din pur și simplu într-unul afectat de condiție suspensivă), de îndeplinirea acesteia depinzând nașterea raportului juridic obligațional, plata acestor compensații fiind condiționată de obținerea deciziei favorabile a Comisiei Europene privind ajutoarele de stat.

Nu rezultă cu claritate din această motivare dacă judecătorul fondului s-a raportat, în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune, la instituția "obligației sub condiție suspensivă" prin trimiterea făcută la Decizia Comisiei sau a avut în vedere instituția întreruperii/suspendării cursului prescripției extinctive, prin referirea la H.G. nr. 891/2009.

În acest sens, se impune a se lămuri dacă poate fi validat, raportat la dezlegările cuprinse în soluția de principiu stabilită în ședința Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 12.06.2017, raționamentul potrivit căruia, pentru despăgubirile solicitate de intimată pentru anul 2007, termenul de prescripție pentru compensațiile acordate potrivit Codului Silvic curge de la 1 ianuarie a anului următor celui pentru care se solicită compensația, respectiv, de la data de 01.01.2008.

În măsura în care instanța de fond apreciază că termenul de prescripție a început să curgă la o altă dată, trebuie să argumenteze susținerea potrivit căreia, în lipsa unor norme metodologice, termenul de prescripție a început să curgă de la o altă dată.

De asemenea, se impune a se lămuri natura juridică a intervalelor scurse între 1.01.2008 și momentul intrării în vigoare a H.G. nr. 861/2009 - 18.08.2009 respectiv 18.08.2009 - 19.07.2012, data publicării Deciziei nr. C-2012 5166.

Potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat: "Dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul."

Instanta de fond trebuie să prezinte considerentele pentru care, în opinia sa, dreptul reclamantei la despăgubiri este unul afectat de o condiției suspensivă.

Relevante pentru problema de drept aflată în discuție ar putea fi, în opinia instanței de recurs, dezlegările cuprinse în Decizia nr. 36 din 23 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În raport de soluția ce se va pronunța pe problema prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond va analiza, în măsura în care se va impune, și fondul pretențiilor reclamantei.

Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Apelor și Pădurilor împotriva Sentinței nr. 14 din 13 ianuarie 2015 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2017.

Procesat de GGC - GV