ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 815/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenția pentru Plăți și Intervenție în Agricultură - Direcția Antifraudă, Control Intern și Supracontrol, solicitând anularea Procesului-verbal de constatare nereguli și stabilire a creanțelor bugetare nr. x/03.03.2014 și a Deciziei de soluționare a contestației administrative nr. 10360/23.05.2014.

Prin sentința nr. 50 din 04 martie 2015, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, învestită cu soluționarea cauzei ca urmare a declinării de competență potrivit sentinței civile nr. 42/19.01.2015 pronunțată de Tribunalul Buzău, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură.

Împotriva sentinței nr. 50 din 04 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

În susținerea recursului declarat reclamanta a formulat mai multe critici cu privire la sentința pronunțată, după cum urmează:

Prima critică vizează greșita măsură dispusă de instanța de judecată în ședința publică din data de 25.02.2015, când, la primul termen de judecată s-a respins cererea reprezentantului societății recurente de acordare a unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător sau a prezenței apărătorului ales în fața instanței.

Arată recurenta că, deși măsura respingerii cererii reprezentantului societății a fost motivată de instanță pe considerentul că acțiunea a fost înregistrată în luna octombrie 2014, cauza fiind declinată de la Tribunalul Buzău la Curtea de Apel Ploiești la data de 19.01.2015, citația Curții fiind primită de societate la data de 02.02.2015, aceasta având timp suficient să își angajeze apărător, măsura este nelegală prin prisma actelor existente la dosar și a dispozițiilor art. 223 C. proc. civ.

A doua critică se referă la faptul că instanța de judecată nu a pus în discuția reprezentantului societății reclamante proba cu expertiză de specialitate cadastru, cu obiectivele menționate în cererea de chemare în judecată, lăsând practic societatea fără apărare specializată, dar și fără probatoriu în apărare.

A treia critică se referă la respingerea complet nejustificată a cererii reclamantei, formulată prin concluziile scrise, privind repunerea pe rol a cauzei în vederea punerii în discuție nu numai a probatoriului cerut prin cererea introductivă, cât și a necesitații suspendării soluționării cauzei prin prisma procesului-verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect al reprezentantului societății B., în dosarul nr. x din data de 03.12.2014, act depus la dosar de către pârâtă odată cu concluziile scrise și care nu i-a fost comunicat reprezentantului societății. Arată recurenta că în raport de această calitate de suspect a reprezentantului societății se impunea poate punerea în discuția părților a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. l sau 2 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, recurenta a formulat următoarele critici cu privire la sentința recurată, subliniind că instanța de fond nu a putut face o corectă și justă apreciere a situației de fapt dedusă judecății, întrucât nu a avut un probatoriu complet administrat, care să-i ofere posibilitatea pronunțării unei soluții temeinice, a unei evaluări obiective a corectitudinii întocmirii actelor administrative contestate de recurent, situație în care judecătorul fondului nu a avut altă posibilitate decât aceea de a copia pur și simplu constatările organelor de control ale instituției pârâte, să le preia motivarea, ceea ce nu poate echivala cu o justă apreciere a situației de fapt.

Prima critică pe fondul cauzei se referă la faptul că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea sentinței recurate faptul că verificarea DLAF s-a finalizat prin Nota de control nr. x, în care s-a consemnat existența mai multor nereguli, printre care și aceea că numitul B. a încheiat cu Consiliul Local Săhăteni Contractul de arendă nr. x/2008 pentru o durată de 5 ani și o suprafață de 8 ha, contract care nu este semnat de primarul comunei, ci are numai viza de legalitate a secretarului și ștampila comunei Săhăteni, fiind încheiat fără parcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de Legea nr. 215/2001 (licitație publică) și fără să existe o hotărâre a Consiliului Local care să aprobe darea în arendă a terenului. Arată recurenta că acesta nu poate constitui un argument pentru a aprecia că societatea are o culpă în această situație, pentru simplu fapt că societatea și-a îndeplinit obligațiile decurgând din încheierea acestui contract în ceea ce privește lucrarea terenului și plata arendei convenite prin contract, neexistând niciun prejudiciu la bugetul local din acest punct de vedere.

Arată recurenta că neîndeplinirea formelor de contractare din punct de vedere legal nu este în nici un caz imputabilă societății, toate obligațiile legale referitoare la licitație, existența unei HCL și semnarea contractului de către primarul localității constituind obligații ce cad în sarcina Primăriei și a organelor ei de conducere, conform Legii nr. 215/2001.

Recurenta critică faptul că instanța de fond a preluat fără nicio verificare susținerile pârâtei referitoare la înscrisurile din care rezultă suprafețele deținute de B., menționate în Registrul Agricol și actele în baza cărora deține aceste suprafețe, respectiv contract de arendă și contract de comodat, cu referire la Adresa nr. x/2010 și Adresa nr. x, eliberate de Primăria comunei Săhăteni.

Astfel, recurenta arată că, în mod surprinzător, prima instanță menționează în cuprinsul sentinței recurate faptul că reclamanta nu a administrat probe prin care să combată constatările pârâtei, de vreme ce în mod greșit nu i-a acordat reclamantului un termen de judecată în vederea pregătirii apărării, cu atât mai mult cu cât prin cererea introductivă se solicita o probă esențială, aceea a unei expertize care să stabilească în mod clar suprafețele arendate pe perioada controlată și dacă reclamanta a beneficiat în mod legal de sumele subvenționate de la bugetul statului și ale UE.

Subliniază recurenta că instanța de judecată reia în cuprinsul sentinței recurate pretinsele vicii de formă cuprinse în Adresa nr. x privind terenul în suprafață de 8 ha luat în arendă de la Primăria com. Săhăteni, care, nefind încheiat cu îndeplinirea cerințelor legale în ceea ce privește condițiile de formă, în opinia instanței nu poate produce efecte juridice, iar culpa pentru aceasta revine în totalitate reclamantului.

Arată recurenta că neîndeplinirea condițiilor de formă pentru încheierea acestui contract, pe de o parte nu-i poate fi imputată exclusiv reclamantului, care nu era proprietarul terenului, iar, pe de altă parte, obligația instanței de judecată era aceea de a verifica în ce măsură au fost prejudiciate interesele proprietarului prin încredințarea arendării acestui teren în mod direct reclamantului.

În opinia recurentei, sub acest aspect nu s-a administrat nicio probă, nu s-a făcut absolut nicio încercare de a lămuri situația, respectiv de a se dovedi în ce stare a preluat terenul reclamantul, dacă era în stare de pârloagă, dacă l-a desțelenit, arat, cultivat etc, achitând proprietarului toate drepturile în bani sau natură convenite.

Arată recurenta că această afirmație din considerentele sentinței dovedește că judecătorului fondului nu a avut o poziție obiectivă față de părți, lipsind acea obiectivitate și echilibru atât de necesare în soluționarea unei cauze.

Se mai arată în motivele de recurs că, contrar tuturor aspectelor relevante din dosar, care denotă atitudinea sinceră a reprezentantului reclamantei, în lipsa unor dovezi pertinente și concludente, absolut necesare soluționării cauzei, cum sunt chiar contractele de arendă și comodat ce au făcut obiectul controlului pe perioada 2009-2011, cum însăși instanța menționează în considerente, aceasta a reținut totuși "culpa exclusivă a reclamantului" în producerea prejudiciului consemnat în procesul-verbal contestat.

În opinia recurentei, instanța de fond nu i-a oferit reclamantei posibilitatea de a se apăra și de a depune la dosar întreaga documentație pe care se sprijină apărările sale, astfel că hotărârea recurată este nelegală și netemeinică, motiv pentru care se impune casarea acesteia.

Prin întâmpinare, intimata a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin Raportul întocmit la data de 22 august 2016, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reținut că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

S-a constatat, totodată, că recurenta-reclamantă a invocat motive de recurs care se pot circumstanția motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 6 octombrie 2016, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a depus punct de vedere la raport.

La termenul din 2 martie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil în principiu, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii ca nefondată, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurenta a invocat motive de recurs care se pot circumstanția motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În cadrul acestui motiv de casare, recurenta a formulat următoarele critici la adresa sentinței recurate:

- în mod greșit instanța de judecată, în ședința publică din data de 25.02.2015, la prim termen de judecată, a respins cererea reprezentantului societății recurente de acordare a unui nou termen în vederea angajării unui apărător sau a prezenței apărătorului ales în fața instanței, măsura dispusă fiind nelegală prin prisma actelor existente la dosar și a dispozițiilor art. 223 C. proc. civ.

- în mod greșit instanța de judecată nu a pus în discuția reprezentantului societății reclamante proba cu expertiză de specialitate cadastru, cu obiectivele menționate în cererea de chemare în judecată, lăsând practic societatea fără apărare specializată, dar și fără probatoriu în apărare;

- în mod greșit instanța de fond a respins, complet nejustificat, cererea reclamantei, formulată prin concluziile scrise, privind repunerea pe rol a cauzei în vederea punerii în discuție nu numai a probatoriului cerut prin cererea introductivă, cât și a necesitații suspendării soluționării cauzei prin prisma procesului-verbal de aducere la cunoștință a calității de suspect al reprezentantului societății B., în dosarul nr. x din data de 03.12.2014, act depus la dosar de către pârâtă odată cu concluziile scrise și care nu i-a fost comunicat reprezentantului societății. A arătat recurenta că în raport de această calitate de suspect a reprezentantului societății se impunea punerea în discuția părților a prevederilor art. 413 alin. (1) pct. l sau 2 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că aceste critici formulate în susținerea primului motiv de recurs invocat sunt nefondate pentru considerentele expuse în continuare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. evocă situațiile prevăzute de dispozițiile legale privind nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură.

În cauză însă, motivele invocate de recurentă nu se încadrează nici în situația prevăzută la art. 175 C. proc. civ., în condițiile în care actele de procedură cu privire la care se invocă nulitatea nu au adus părții o vătămare, nici în situațiile prevăzute de legiuitor la art. 176 C. proc. civ. și în niciun alt caz prevăzut de legiuitor, care să fie sancționat cu nulitatea actului de procedură.

Cu privire la prima critică adusă sentinței recurate, privind respingerea cererii recurentei-reclamante prin care a solicitat amânarea judecării cauzei pentru a-și angaja apărător, Înalta Curte constată următoarele:

Reprezentantul recurentei a invocat, de fapt, în susținerea acestei critici prevederile art. 222 din C. proc. civ., prevederi care au fost întocmai respectate de instanța de fond.

Potrivit dispozițiilor art. 222 C. proc. civ.:

"(1) Amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului.

(2) Când instanța refuză amânarea judecății pentru acest motiv, va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise".

Or, așa cum a precizat și instanța de fond în încheierea din 25.02.2015, recurenta și-a înregistrat acțiunea în luna octombrie 2014, iar, în urma declinării judecării cauzei, Curtea de Apel Ploiești a emis citația pentru termenul de judecată din data de 25.02.2015, citație care a fost primită de recurenta-reclamantă în data de 02.02.2015, aceasta având timp suficient pentru a-și angaja apărător, neaflându-se într-o situație excepțională, fiind partea care a promovat acțiunea în luna octombrie 2014.

În mod corect a apreciat instanța de fond că motivul privind lipsa mijloacelor financiare nu a fost dovedit prin nici un mijloc de probă, astfel că această susținere constituie o simplă alegație nedovedită, formulată cu nerespectarea dispozițiilor art. 10 alin. (1) și art. 249 din C. proc. civ., precum și faptul că motivul învederat nu se circumscrie motivelor temeinice, de natură extraordinară, așa cum prevăd dispozițiile art. 222 din C. proc. civ.

Având în vedere cele menționate, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța a respins cererea recurentei, atâta timp cât aceasta nu a demonstrat faptul că pentru motive temeinice și care nu îi sunt imputabile a fost în imposibilitatea de a-și angaja apărător. Mai mult decât atât, instanța a amânat și pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise, așa cum prevăd dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la celelalte două critici formulate, din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că prin concluziile scrise formulate reclamanta a solicitat repunerea cauzei pe rol, în vederea suspendării judecății, ca urmare a urmăririi penale efectuate de către Direcția Națională Anticorupție față de reprezentantul său legal.

În mod corect instanța de fond nu a luat în considerare această solicitare, motivat de faptul că cererea de amânare a judecății, formulată de reclamantă la termenul de judecată din data de 25.02.2015, a fost respinsă, în esență, ca urmare a culpei procesuale evidente a acesteia, așa cum s-a arătat anterior, precum și de faptul că această cerere de suspendare a judecății a fost formulată după închiderea dezbaterilor, instanța apreciind că devin astfel incidente dispozițiile art. 394 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora: "După închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă".

Pe cale de consecință, criticile formulate de recurentă în susținerea acestui prim motiv de recurs nu sunt fondate.

Se constată că recurenta, în cadrul acestui motiv de recurs, nu a indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond.

Practic, recurenta nu formulează veritabile critici la adresa sentinței atacate, ci reiterează apărările formulate în fața Curții de Apel Ploiești.

Recurenta a criticat faptul că instanța de fond a avut în vedere la pronunțarea soluției recurate faptul că verificarea DLAF s-a finalizat prin Nota de control nr. x, în care s-a consemnat existența mai multor nereguli, printre care și aceea că numitul B. a încheiat cu Consiliul Local Săhăteni Contractul de arendă nr. x/2008 pentru o durată de 5 ani și o suprafață de 8 ha, contract care nu este semnat de primarul comunei, ci are numai viza de legalitate a secretarului și ștampila comunei Săhăteni, fiind încheiat fără parcurgerea procedurii obligatorii prevăzute de Legea nr. 215/2001 (licitație publică) și fără să existe o hotărâre a Consiliului Local care să aprobe darea în arendă a terenului.

În opinia recurentei, acesta nu poate constitui un argument pentru a aprecia că societatea are o culpă în această situație, pentru simplul fapt că societatea și-a îndeplinit obligațiile decurgând din încheierea acestui contract în ceea ce privește lucrarea terenului și plata arendei convenite prin contract, neexistând niciun prejudiciu la bugetul local din acest punct de vedere.

Astfel, arată recurenta că neîndeplinirea formelor de contractare din punct de vedere legal nu este în nici un caz imputabilă societății, toate obligațiile legale referitoare la licitație, existența unei HCL și semnarea contractului de către primarul localității constituind obligații ce cad în sarcina Primăriei și a organelor ei de conducere, conform Legii nr. 215/2001.

Or, un contract valabil încheiat reprezintă acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic, în acest caz acordul fiind inexistent, dacă una dintre părți nu și-a însușit prin semnătură contractul prezentat de recurenta-reclamantă.

Recurenta a criticat faptul că instanța de fond a preluat fără nicio verificare susținerile pârâtei referitoare la înscrisurile din care rezultă suprafețele deținute de B., menționate în Registrul Agricol și actele în baza cărora deține aceste suprafețe, respectiv contract de arendă și contract de comodat, cu referire la Adresa nr. x/2010 și Adresa nr. x, eliberate de Primăria comunei Săhăteni.

Sub acest aspect în mod corect a reținut instanța de fond că neconformitățile rezultate din cele două adrese au fost recunoscute și de către angajați din cadrul Primăriei Săhăteni, iar B. a recunoscut faptul că în realitate deține contract doar pentru 8 ha, restul suprafeței lucrându-l fără forme legale, apreciind că această manieră de lucru este suficientă pentru a obține aprobarea sprijinului financiar, iar, cu privire la contractul nr. x/2008, că acesta nu există.

În mod corect a constatat Curtea de apel că reclamanta nu a administrat probe prin care să combată constatările pârâtei, confirmate de înscrisurile depuse la dosar, recunoscând, de altfel, parțial, constatările DLAF, așa cum s-a arătat anterior.

În opinia Curții de apel, împărtășită și de instanța de control judiciar, dacă reclamanta ar fi avut înscrisuri relevante, atunci ar fi trebuit să le anexeze contestației, iar dacă ar fi existat înscrisuri relevante care nu au fost depuse cu ocazia soluționării contestației, indiferent de motivul nedepunerii lor, reclamanta ar fi putut să le înfățișeze instanței de judecată, lucru pe care de altfel l-a făcut, la cererea introductivă fiind anexate o serie de înscrisuri (titluri de proprietate, contracte de comodat.etc), înscrisuri analizate de instanță în vederea pronunțării soluției.

După cum rezultă din actele și lucrările dosarului, Curtea de apel a încuviințat proba cu înscrisuri, care au fost comunicate, iar reclamanta nu a avut obiecțiuni cu privire la probele încuviințate, solicitând doar anularea actelor contestate.

Față de afirmația recurentei-reclamante potrivit căreia "(...) instanța de fond reține eronat că pentru suprafața de 18,83 ha nu există nicio formă legală de deținere, forma legală fiind în realitate contractul de comodat, despre care instanța nu face nicio vorbire", Înalta Curte apreciază că în mod corect Curtea de apel, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, a reținut că din interpretarea sistematică și logică a acestor dispoziții rezultă că simplele înțelegeri verbale, nematerializate în vreuna din formele legale menționate, nu pot fi avute în vedere la acordarea de plăți în temeiul actului normativ precizat.

În mod corect a apreciat instanța de fond, cu privire la Contractul nr. x/2008 pentru suprafața de 8 ha, că acesta a fost nelegal încheiat, cu nerespectarea dispozițiilor art. 123 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, conform cărora închirierea sau concesionarea bunurilor din domeniul public sau privat al unităților administrativ teritoriale se fac prin licitație publică, organizată în condițiile legii.

S-a reținut în mod corect în considerentele sentinței recurate că încheierea acestui contract nu a fost precedată de vreo licitație publică, care să fie adjudecată de către reclamant; că nu există vreo hotărâre a Consiliului Local Săhăteni, prin care să se aprobe darea în arendă a terenului respectiv; că acest contract nu poartă semnătura autorității executive a comunei Săhăteni, respectiv a primarului, el fiind semnat doar de către secretar în virtutea dispozițiilor art. 117 lit. a) din Legea nr. 215/2001, astfel că, practic, nu există dovada vreunei manifestări de voință a autorității publice în sensul încheierii acestuia.

De asemenea, instanța de fond a avut în vedere în mod corect faptul că acest contract de arendă nu putea justifica cererea de plată a reclamantei, în condițiile în care acesta a fost încheiat de către persoana fizică B. și nu există vreun alt înscris din care să rezulte transmiterea legală a calității de arendator către S.C. A. S.R.L. și, implicit, a drepturilor și obligațiilor aferente acesteia.

Ca urmare, instanța de fond a reținut că în mod corect pârâta nu a avut în vedere contractul menționat, modalitatea încheierii acestuia circumscriindu-se noțiunii de neregulă, așa cum aceasta este definită de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011.

În ceea ce privește contractele de comodat invocate, Înalta Curte constată că din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă faptul că reprezentantul reclamantei, B., a depus la dosarul nr. x, pe parcursul urmăririi penale, o serie de contracte de comodat menite să acopere neregulile constatate de DLAF, contracte care nu au fost depuse la A.P.I.A. - Centrul județean Buzău atunci când s-a solicitat acordarea sprijinului financiar și nici ulterior, contracte care nu au fost prezentate nici DLAF în timpul efectuării controlului dispus de Direcția Națională Anticorupție.

Aceste contracte au apărut pentru prima oară în timpul urmăririi penale, iar pârâta a luat la cunoștință de existența lor odată cu primirea cererii de chemare în judecată care formează obiectul prezentului litigiu, la 5 ani după depunerea cererii de sprijin.

În fața instanței de recurs, reprezentantul recurentei-reclamante a depus la dosar aceste contracte de comodat, încercând să demonstreze faptul că recurenta ar fi deținut la momentul depunerii cererilor la A.P.I.A. - Centrul județean Buzău și alte documente care atestau utilizarea suprafețelor pentru care a solicitat și obținut sprijin financiar în campaniile 2010-2011.

Din analiza acestor contracte se poate observa însă, ca și în cazul contractului de arendă invocat, că erau încheiate cu persoane fizice și nu cu societatea reclamantă, S.C. A. S.R.L.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat în mod corect că actele administrative contestate de către reclamantă sunt legale și temeinice, sub aspectul tuturor criticilor invocate și al probelor administrate de către aceasta.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată și face obiectul unei jurisprudențe constante a instanței supreme, astfel încât recursul de față a fost soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 493 alin. (6) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 50 din 04 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2017.