ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1803/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1803/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

Prahova

la data de 28 septembrie 2009, reclamanta

A.M. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor,

solicitând ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea acestuia

la plata sumei de 80.000 euro sau echivalentul în RON la cursul Băncii Naționale

Române din ziua plății, să se constate caracterul politic al condamnării și repunerea

în drepturi, în sensul înlăturării măsurii degradării militare privindu-l pe defunctul

său soț, A.C., precum și cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 906 din 01 iulie 2010, Tribunalul

Prahova, a admis acțiunea formulată de reclamanta A.M., a obligat pârâtul la plata

sumei de 80.000 euro în echivalent în RON la data efectuării plății către aceasta

și a dispus repunerea în drepturi a autorului reclamantei prin înlăturarea măsurii

degradării militare a acestuia aplicată prin sentința penală nr. 745 din 26

septembrie 1945 a Curții marțiale a Comandamentului 5 Teritorial.

Prin aceeași sentință s-a dispus ca în cazul eliberării

unei copii de pe hotărâre, să se menționeze pe aceasta caracterul politic al condamnării

și, totodată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.000

RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că

prin sentința penală nr. 745 pronunțată de Curtea Marțială a Comandamentului 5 Teritorial

Brașov la data de 26 septembrie 1945, autorul reclamantei, A.C., a fost condamnat

la pedeapsa rezultantă de 15 ani muncă zilnică și degradarea militară pentru săvârșirea

faptelor de crimă de  înaltă trădare, posedare de armă și trecerea clandestină a

frontierei, fiind, totodată, computată detenția preventivă de la data de 29 mai

1945.

S-a mai reținut că urmare a recursului declarat împotriva

acestei sentințe, Curtea Militară de Casare și Justiție a dispus trimiterea cauzei

spre rejudecare la Curtea Marțială Sibiu pentru ca aceasta să se pronunțe asupra

amnistierii infracțiunilor de port ilegal de armă și trecere frauduloasă a frontierei,

prin sentința nr. 708 din 14 martie 1947 a acestei din urmă instanțe dispunându-se

stingerea încriminării pentru ambele aceste fapte, constatându-se că a intervenit

amnistia.

Instanța de fond a mai apreciat că, fiind surprins la

studii în Germania de evenimentele din 23 august 1944, în loc să accepte a fi internat

ca unul a cărui țară se află în stare de război cu Germania, a primit să se înroleze

în armata germană, unde a făcut instrucție despre modul în care trebuie să se lanseze

cu parașuta și probabil mânuirea aparatelor de radiotelegrafîe, iar în noaptea de

21 din 22 decembrie 1944, înarmat cu parașută și un pistol B., s-a îmbarcat la Viena

într-un avion german împreună cu un grup de 29 legionari a căror misiune a fost

să organizeze centre de rezistență în spatele frontului ruso-român, din elementele

legionare din țară rămase credincioase, pentru ca apoi să procedeze la acțiuni de

sabotaj și diversiune după ordinele pe care urmau să le primească din Germania,

pornind astfel efectiv cu armele contra patriei sale.

S-a mai reținut că la momentul arestării (19

februarie 1945), autorul reclamantei avea 31 de ani, fiind de profesie desenator

tehnic, sublocotenent de rezervă din Regimentul 7 Dorobanți.

De asemenea, a apreciat Tribunalul că, după executarea

în totalitate a pedepsei, la data de 24 octombrie 1961 A.C. a fost pus în libertate,

iar apoi - internat în colonie de muncă pe timp de 48 luni prin Ordinul M.A.I.

nr. 10095/1961, fiind eliberat la data de 06 mai 1964.

Tribunalul a constatat că, în raport cu dispozițiile

art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, condamnarea autorului reclamantei

prin sentința penală nr. 745 din 26 septembrie 1945 a Curții Marțiale a Comandamentului

5 Teritorial Brașov pentru infracțiunea prevăzută de crimă de înaltă trădare prevăzută

de art. 185 C. pen. din 1936, republicat în M. Of. nr. 48/12.02.1948, constituie

de drept condamnare cu caracter politic, ce dă naștere dreptului de a solicita despăgubiri

în temeiul art. 5 din aceeași lege.

Referitor la internarea în colonie de muncă ulterior executării

pedepsei, tribunalul a apreciat că această măsură este una administrativă cu caracter

politic în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece, deși măsura

nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative enumerate în art. 3 din legea

menționată, aceasta a fost luată de organele fostei miliții în baza unui ordin recunoscut

în prezent ca fiind abuziv, măsura fiind luată urmare a condamnării considerată

de drept ca având caracter politic (în raport de infracțiunea pentru care a fost

pronunțată: de crimă de înaltă trădare).

Cu privire la daunele morale, a reținut tribunalul că

orice arestare și inculpare pe nedrept produce celor în cauză suferințe pe plan

moral, social și profesional, iar astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea,

libertatea individuală, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin lege și

din acest punct de vedere se produce un prejudiciu moral care justifică acordarea

unei compensații materiale.

A apreciat Tribunalul că autorului reclamantei i s-a aplicat

pedeapsa de 15 ani închisoare concomitent cu degradarea militară la vârsta de 31

de ani, după executarea în totalitate a pedepsei fiind internat în colonie de muncă

pe timp de 48 luni, iar locul unde s-au executat pedepsele a devenit în România

comunistă unde a avut loc eliminarea, reeducarea, torturarea, supravegherea și distrugerea

fizică și psihică a tuturor celor care se opuneau noii ordini politico-economico-socială

dispusă de autoritățile comuniste.

Împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul Prahova,

a formulat apel Statul român prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin mandatar

D.G.F.P. Prahova, considerând-o netemeinică și nelegaiă.

La data de 07 februarie 2011 D.G.F.P. a formulat precizări,

arătând că în prezent nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale

ca măsuri reparatorii în temeiul unei dispoziții declarate neconstitutionale.

Prin decizia nr. 68 din 14 martie 2011, Curtea de Apel

Ploiești

, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în parte sentința

atacată, în sensul că a respins capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri

morale; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, a reținut că

acțiunea pendinte judecății a fost promovată de reclamantă sub imperiul Legii

nr. 221/2009, act normativ care instituie o procedură specială, în baza căreia instanțele

judecătorești sunt abilitate să constate caracterul politic al condamnărilor care

îndeplinesc cerințele reglementate de art. 1 alin. (2) sau al măsurilor administrative

prev. de art. 3, ori pot fi asimilate acestora conform art. 4 și, respectiv să acorde,

în baza art. 5 alin. (1) lit. a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare.

La momentul ulterior însă pronunțării sentinței prin care

s-a admis în parte acțiunea reclamantei, respectiv la data de 15 noiembrie 2010,

s-au publicat în M. Of. al României cu nr. 761 trei Decizii ale Curții Constituționale

cu nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și respectiv

nr. 1360 din 21 octombrie 2010, prin care s-au declarat neconstituționale disp.art.

5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și ale art. l pct. 1 și art. II

din O.U.G. nr. 62/2010 de modificare și completare a Legii nr. 221/2009.

Prin urmare, la data soluționării prezentului apel, în

condițiile în care în intervalul de 45 de zile de la publicarea deciziei nr. 1358/2010

în M. Of., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile

Constituției, ne aflăm în situația în care disp.art. 5 alin. (1) a teza întâi din

Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele juridice.

În acest context, Curtea de Apel, a arătat că solicitarea

intimatei-reclamante formulată prin concluziile orale de la termenul de judecată

din data de 31 ianuarie 2011, de a ignora decizia menționată, dând eficiență principiului

neretroactivitătii legii civile este apreciată ca fiind formulată cu încălcarea

flagrantă a disp.art. 147 alin. (1) din Constituție și ale art. 31 alin. (3) din

Legea nr. 47/1992 republicată, conform cărora „decizia prin care se constată neconstituționalitatea

unei legi este definitivă și obligatorie", precum și a dispozițiilor deciziei

nr. 1 din 17 ianuarie 1995 a Plenului Curții Constituționale, care consacră caracterul

obligatoriu al deciziei prin care s-a declarat neconstituționalitatea unei legi.

Se impune a se reaminti, în acest sens, că potrivit doctrinei,

o dispoziție constatată a fi neconstituțională încetează să mai existe, la modul

general și absolut, întrucât încalcă un interes general, reglementat de legea fundamentală

a statului.

În cauza pendinte judecății nu se pune problema retroactivității

legii civile, astfel cum a pretins intimatul-reclamant, ci a aplicabilității legii

constituționale, care este neîndoielnic un ansamblu de norme de interes public.

Norma constituțională produce efecte asupra tuturor raporturilor

juridice născute în legătură cu norma de drept a cărui constituționalitate este

supusă verificării, raporturi ce sunt încă nedefînitive până la data finalizării

controlului de constituționalitate a normei aplicabile în speță.

La data soluționării apelului și prin efectul normelor

care reglementează această cale de atac, verificarea legalității hotărârii fondului

trebuie efectuată prin prisma normei existentă la data soluționării apelului și

nu în funcție de cea existentă la data soluționării fondului, întrucât în apel se

consolidează dreptul câștigat la fond, prin aceea că hotărârea devine definitivă

și în același timp executorie.

În acest context, instanța de apel nu poate să mențină

ca valide drepturi acordate de prima instanță în baza unor texte de lege declarate

neconstituționale la data soluționării apelului, întrucât într-o astfel de ipoteză,

astfel cum a pretins, de altfel, apelantul-reclamant, curtea de apel ar pronunța

deliberat o hotărâre ilegală, constituind drepturi în baza unei dispoziții constatată

neconstituțională.

Raportat la aceste argumente, instanța de apel a înlăturat

toate apărările formulate de intimata-reclamantă cu privire la existența pretinselor

discriminări dintre persoanele cărora li s-au acordat despăgubiri înainte de intrarea

în vigoare a O.U.G. nr. 62/2010 și cele aflate în aceeași situație ca aceasta, care

s-au judecat ulterior intrării în vigoare a actului normativ care a plafonat despăgubirile

acordate în baza art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, această

problemă nemaiputându-se discuta în contextul în care însăși norma reglementată

de art. 5 alin. (1) lit. a) teza I a fost declarată neconstituțională.

De asemenea, în cauză nu se poate considera că aplicarea

deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională excede obiectului cauzei, astfel

cum a pretins intimata-reclamantă la termenul de judecată din data de 31

ianuarie 2010, în condițiile în care apelantul-pârât a invocat această situație,

prin precizarea depusă conform disp. art. 287 alin. (2) C. proc. civ., la primul

termen de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta

A.M.,

invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea primului motiv de recurs, reclamanta a susținut

că instanța a încălcat formele de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, cererea

se judecă în contradictoriu cu Statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

În speță, apelul a fost declarat de către o persoană care

nu are calitatea de reprezentant al Statului Român, excepție ce vizează încălcarea

regulilor procedurale privind procedura de judecată.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, reclamanta

a invocat faptul că hotărârea a fost data cu aplicarea greșita a legii, pentru că

s-a apreciat de către Curtea de Apel Ploiești că verificarea legalității hotărârii

fondului trebuie efectuată prin prisma normei existente la momentul soluționării

apelului și nu în funcție de cea existentă la data soluționării fondului.

Prin intervenția Curții Constituționale, care a deschis

călea interpretării legii in favoarea apelantului Statul Roman, reclamanta a fost

lipsită de dreptul la un proces echitabil, in conformitate cu disp.art. 6 alin.

(1) din Convenția europeana a drepturilor omului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Nu pot fi primite criticile reclamantei referitoare la

exercitarea căii de atac a apelului de către o persoană care nu are calitatea de

reprezentant al Statului Român.

Într-adevăr, apelul împotriva sentinței Tribunalului,

a fost declarat de Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Prahova, însă, în cauză,

legitimarea procesuală este dată prin lege.

Astfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, act

normativ în vigoare la data declarării apelului, statul este persoana juridică în

raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi

și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară

de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Prin urmare, Ministerul Finanțelor Publice are mandat

legal de a reprezenta Statul Român, afară de cazurile în care legea stabilește anume

alte organe în acest scop, aceste prerogative reieșind și din prevederile H.G.

nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice.

De altfel, aceste susțineri nu se încadrează în motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocat de reclamantă, întrucât,

în fapt, se invocă încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 221/2009,

care se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte critici formulate de recurentă, în baza

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor,

în cauză, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru

daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter

politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată

acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009

au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în

care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31

din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și

legală, s-a pus problema dacă declararea neconstitutionalitătii unui text de lege

prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga

omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat

încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia

nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului

în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, în sensul că s-a stabilit

că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia

În M. Of., cu excepția situației în care la această dată

era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în

M. Of.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte, a examinat

efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern

intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. l din

Protocolul nr. l adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv,

art. 14 din Convenție raportat la art. l din Protocolul nr. 12, privind dreptul

la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind

obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C. proc.

civ.

Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că

dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării

jurisdictionale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire (facta

pendentiă), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie

care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la

un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării

procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional

ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

În considerentele aceleiași decizii în interesul legii

s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil,

consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale.

În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori

de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității

textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice. Dreptul de acces

la Tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor

omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut

că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea

uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă

a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi

surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor

sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei

Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație

discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din

Protocolul nr. 12 adițional la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj

sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră

soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise,

neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri

de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege

lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. l din Protocolul

nr. l, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers

de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care

să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar

putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. l din Protocolul nr. l.

Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate

în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se

impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile

în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761/15.11.2010

a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia

atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei

decizii.

Față de toate considerentele reținute, recursul va fi

respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.M. împotriva deciziei nr. 68 din

14 martie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 martie 2012.