ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1083/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 753 din 7 mai 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta C.J.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul către reclamantă la plata sumei de 250.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei, a respins cererea de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul moral al reclamantei ca neîntemeiat, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 2.500 RON. Pentru a adopta această soluție, tribunalul a reținut următoarele: Conform Sentinței penale nr. 145 pronunțată în Dosarul nr. 181/1954 de Tribunalul Suprem, Colegiul Militar, tatăl reclamantei a fost condamnat la 10 ani temniță grea și 5 ani degradare civică pentru săvârșirea faptei de crimă de înaltă trădare.

Din dispozitivul hotărârii penale reiese ca tatăl său a fost condamnat pentru fapte prevăzute în art. 190 - 191 C. pen., astfel că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 în sensul că această condamnare are caracter politic de drept, stabilit de legiuitor, nemaifiind necesar ca instanța judecătorească să constate caracterul politic al condamnării. Conform mențiunilor din Dosarul nr. 2368/1954 eliberat în copie de C.N.S.A.S., respectiv din mandatul de executare a pedepsei din 28 august 1954, C.I.

a fost încarcerat la Penitenciarul J. la 23 martie 1953 și a fost eliberat, după expirarea pedepsei în anul 1963. Această condamnare a avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Tatăl său, C.I., condamnat cu caracter politic a decedat la data de 10 octombrie 1969, conform extrasului din minuta actelor de deces seria C nr. X eliberat de Prefectura Orașului Paris, Primăria Arondisementului XV, cu încheiere de legalizare de semnătura a traducătorului din 6 iunie 1997. Conform certificatului de calitate de moștenitor nr. X/1997 emis de BNP E.B., reclamanta are calitatea de fiică și unică moștenitoare legală a tatălui său, C.I., astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din lege, în sensul că este descendent de gradul I al condamnatului cu caracter politic C.I.

Reclamantei nu i s-au acordat drepturi bănești în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990. În perioada detenției reclamantul a fost privat de libertate, fiind nevoit să se supună și să respecte un regim special de detenție, adoptat de către agenții statului român din acea perioadă pentru persoanele care erau condamnate pentru fapte considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme. Tribunalul a reținut că prejudiciul moral, prin esență, nu este susceptibil de evaluare bănească. Singurul mod în care pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echității, care chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă totuși guvernează această materie.

Acest principiu implică înainte de toate o examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil, având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă a reclamantei, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea drepturilor sale. Cu privire la scopul compensației acordate pentru daunele morale tribunalul a apreciat că aceasta este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca o compasiune, confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului.

Ținând cont de faptul că reclamantul nu a beneficiat de măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare precum și de o serie de factori atât contemporani, cât și ulterior acestei perioade, tribunalul a apreciat că despăgubirile în cuantum de 250.000 euro sunt rezonabile, iar suma ce trebuie acordată reclamantului corespunde criteriului de satisfacție echitabilă. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul l-a respins pentru următoarele considerente: A accepta că descendenții de gradul I (copiii) pot solicita despăgubiri pentru propriul prejudiciu moral (suferit de ei, așadar) înseamnă a accepta că descendenții au un drept propriu și personal la despăgubire, iar fiecare dintre aceștia va putea sesiza instanța, în mod individual, după intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, pentru a obține recunoașterea sa.

În acest sens, fiecare dintre descendenți va trebui să dovedească faptul că, în urma condamnării tatălui său, a fost privat de anumite drepturi sau interese legitime, privațiune ce a generat și un prejudiciu moral. O astfel de interpretare este exclusă deoarece vine în conflict cu dispozițiile ipotezei prevăzute la art. 5 alin. (1), ipoteză ce cuprinde și o condiție pentru introducerea acțiunii de către descendenți, și anume, acțiunea poate fi introdusă "după decesul" persoanei care a suferit o condamnare politică. Or, dacă dreptul la despăgubiri ar fi fost recunoscut descendenților și pentru propriul prejudiciu moral, o astfel de condiționalitate ar fi fost absurdă și nu ar fi putut exista.

Interpretarea în sensul că dreptul la despăgubiri s-a recunoscut prin art. 5 lit. a) și pentru prejudiciul moral suferit personal de către descendenți contravine finalității urmărită de legiuitor la adoptarea Legii nr. 221/2009. Circumstanțele care au determinat legiuitorul să adopte Legea nr. 221/2009, impactul socio-economic, precum și scopul urmărit prin această lege sunt descrise în expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege, odată cu depunerea acestuia în Parlament. Această expunere de motive, întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, explică finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea legii, iar interpretarea normelor cuprinse în aceasta trebuie să țină seama de această finalitate.

Referitor la cheltuielile de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ., precum și față de cererea dovedită și soluția pronunțată în cauză a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 2.500 RON. Împotriva acestei sentințe au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice iar prin Decizia nr. 233 A din 7 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile, schimbată în tot sentința instanței de fond, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În justificarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Urmare sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie". În conformitate cu prevederile art. 31 alin. (3) din aceiași lege, dar și ale art. 147 alin. (1) din Constituție: "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare declarate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". Cum aceste Decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr. 807/3.12.2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Faptul că acțiunea introductivă de instanță a fost formulată anterior pronunțării celor două decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilității acestora în cauză, având în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căreia "decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie". Prin aceste decizii, Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt neconstituționale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor hotărâri.

În condițiile în care pretențiile formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147 din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, Curtea apreciază că acțiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de instanță. O astfel de soluție, nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea Constituțională pentru că Statul Roman avea la data edictării acestei norme alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care, inclusiv autorul reclamantului a beneficiat, respectiv Decretul-Lege nr. 118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă.

În acest sens, s-a apelat la considerentele Curții Constituționale în care s-a arătat că "scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Față de cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe cât și pentru persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, considerațiile expuse, reprezintă un răspuns la motivele de apel formulate de către ambii apelanți.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamanta solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelurilor și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul București, ca temeinică și legală. Astfel recurenta susține că instanța de apel era obligată să ignore prevederile Deciziei nr. 1358 din 20 octombrie 2010, a Curții Constituționale și să facă aplicarea reglementărilor internaționale mai favorabile, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României. De asemenea, susține recurenta reclamantă, instanța de apel trebuia să analizeze consecințele Deciziei nr. 1358 din 20 octombrie 2010, a Curții Constituționale asupra drepturilor reclamantei din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție și art. 14 al Convenției.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat. Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut. Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală. Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere. Rezultă că în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ. Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale". Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantei axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine stătătoare independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări aduse de existența unor motive obiective și rezonabile.

Referitoare la noțiunea de "bun", potrivit jurisprudenței instanței europene, aceasta poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor.

Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 1 89/19.03.2007).

În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră". Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. În jurisprudența instanței europene s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez - Molina Gonzales s.a.

contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002). Rezultă că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic referire reclamantul. Referitor la noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, ci nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a.

contra României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuție, iar noțiunea de "speranță legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of." Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată publicată în M. Of. la data de 15.11.2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 7 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.J.F. împotriva Deciziei nr. 233A din 7 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 februarie 2012. Procesat de GGC - CL