ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1083/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1083/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 753 din 7 mai 2010,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta C.J.F., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, a obligat pârâtul către reclamantă la plata

sumei de 250.000 euro în echivalent lei la data plății, reprezentând daune

morale pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei, a respins cererea

de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul moral al reclamantei ca

neîntemeiat, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de

judecată parțiale în sumă de 2.500 RON.

Pentru a adopta

această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Conform Sentinței

penale nr. 145 pronunțată în Dosarul nr. 181/1954 de Tribunalul Suprem,

Colegiul Militar, tatăl reclamantei a fost condamnat la 10 ani temniță grea și

5 ani degradare civică pentru săvârșirea faptei de crimă de înaltă trădare.

Din dispozitivul

hotărârii penale reiese ca tatăl său a fost condamnat pentru fapte prevăzute în

art. 190 - 191 C. pen., astfel că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 221/2009 în sensul că această condamnare are caracter

politic de drept, stabilit de legiuitor, nemaifiind necesar ca instanța

judecătorească să constate caracterul politic al condamnării.

Conform mențiunilor

din Dosarul nr. 2368/1954 eliberat în copie de C.N.S.A.S., respectiv din

mandatul de executare a pedepsei din 28 august 1954, C.I. a fost încarcerat la

Penitenciarul J. la 23 martie 1953 și a fost eliberat, după expirarea pedepsei

în anul 1963.

Această condamnare a

avut caracter politic, în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. a) din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989.

Tatăl său, C.I.,

condamnat cu caracter politic a decedat la data de 10 octombrie 1969, conform

extrasului din minuta actelor de deces seria C nr. X eliberat de Prefectura

Orașului Paris, Primăria Arondisementului XV, cu încheiere de legalizare de

semnătura a traducătorului din 6 iunie 1997.

Conform

certificatului de calitate de moștenitor nr. X/1997 emis de BNP E.B.,

reclamanta are calitatea de fiică și unică moștenitoare legală a tatălui său,

C.I., astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) din lege,

în sensul că este descendent de gradul I al condamnatului cu caracter politic

C.I.

Reclamantei nu i s-au

acordat drepturi bănești în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990.

În perioada detenției

reclamantul a fost privat de libertate, fiind nevoit să se supună și să

respecte un regim special de detenție, adoptat de către agenții statului român

din acea perioadă pentru persoanele care erau condamnate pentru fapte

considerate ca fiind îndreptate împotriva regimului politic de la acea vreme.

Tribunalul a reținut

că prejudiciul moral, prin esență, nu este susceptibil de evaluare bănească.

Singurul mod în care

pot fi apreciate aceste daune este prin raportare la principiul echității, care

chiar dacă nu este prevăzut în mod expres de legislația civilă totuși

guvernează această materie. Acest principiu implică înainte de toate o

examinare flexibilă și obiectivă a ceea ce este just, echitabil și rezonabil,

având în vedere toate circumstanțele cazului, adică nu numai situația concretă

a reclamantei, ci și contextul general în care a fost săvârșită atingerea

drepturilor sale.

Cu privire la scopul

compensației acordate pentru daunele morale tribunalul a apreciat că aceasta

este destinată să recunoască faptul că o încălcare a unui drept fundamental a

cauzat daune morale iar cuantumul ei trebuie stabilit de o manieră aptă să

reflecte cu aproximație gravitatea prejudiciului. Compensația pentru daune

morale nu este destinată și nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, ca

o compasiune, confort financiar or îmbogățire în detrimentul statului.

Ținând cont de faptul

că reclamantul nu a beneficiat de măsurile reparatorii cu caracter pecuniar

prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările ulterioare precum și de

o serie de factori atât contemporani, cât și ulterior acestei perioade,

tribunalul a apreciat că despăgubirile în cuantum de 250.000 euro sunt

rezonabile, iar suma ce trebuie acordată reclamantului corespunde criteriului

de satisfacție echitabilă.

Cu privire la cel

de-al doilea capăt de cerere, tribunalul l-a respins pentru următoarele

considerente:

A accepta că

descendenții de gradul I (copiii) pot solicita despăgubiri pentru propriul

prejudiciu moral (suferit de ei, așadar) înseamnă a accepta că descendenții au

un drept propriu și personal la despăgubire, iar fiecare dintre aceștia va

putea sesiza instanța, în mod individual, după intrarea în vigoare a Legii nr.

221/2009, pentru a obține recunoașterea sa. În acest sens, fiecare dintre

descendenți va trebui să dovedească faptul că, în urma condamnării tatălui său,

a fost privat de anumite drepturi sau interese legitime, privațiune ce a

generat și un prejudiciu moral.

O astfel de

interpretare este exclusă deoarece vine în conflict cu dispozițiile ipotezei

prevăzute la art. 5 alin. (1), ipoteză ce cuprinde și o condiție pentru

introducerea acțiunii de către descendenți, și anume, acțiunea poate fi

introdusă "după decesul" persoanei care a suferit o condamnare

politică.

Or, dacă dreptul la

despăgubiri ar fi fost recunoscut descendenților și pentru propriul prejudiciu

moral, o astfel de condiționalitate ar fi fost absurdă și nu ar fi putut

exista. Interpretarea în sensul că dreptul la despăgubiri s-a recunoscut prin

art. 5 lit. a) și pentru prejudiciul moral suferit personal de către

descendenți contravine finalității urmărită de legiuitor la adoptarea Legii nr.

221/2009.

Circumstanțele care

au determinat legiuitorul să adopte Legea nr. 221/2009, impactul

socio-economic, precum și scopul urmărit prin această lege sunt descrise în

expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege, odată cu depunerea acestuia

în Parlament.

Această expunere de

motive, întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,

explică finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea legii, iar

interpretarea normelor cuprinse în aceasta trebuie să țină seama de această

finalitate.

Referitor la

cheltuielile de judecată, în baza art. 274 C. proc. civ., precum și față de

cererea dovedită și soluția pronunțată în cauză a fost obligat pârâtul la plata

către reclamantă a cheltuielilor de judecată parțiale în sumă de 2.500 RON.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice iar prin Decizia

nr. 233 A din 7 martie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, au fost admise apelurile, schimbată în

tot sentința instanței de fond, în sensul că s-a respins acțiunea formulată de

reclamantă, ca neîntemeiată.

În justificarea

soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Urmare sesizării

Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și soluționării

acestei excepții prin Deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a

stabilit de către această instanță, că aceste dispoziții legale, sunt

neconstituționale.

Potrivit art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, republicată: "decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".

În conformitate cu

prevederile art. 31 alin. (3) din aceiași lege, dar și ale art. 147 alin. (1)

din Constituție: "dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare

declarate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de

zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval,

Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile

neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,

dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de

drept".

Cum aceste Decizii

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în M. Of. nr.

807/3.12.2010, iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile,

anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a

prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, instanța de apel

nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și

obligatorii în prezenta cauză.

Faptul că acțiunea

introductivă de instanță a fost formulată anterior pronunțării celor două

decizii, nu poate duce la concluzia inaplicabilității acestora în cauză, având

în vedere reglementarea expresă cuprinsă în art. 31 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, potrivit căreia "decizia prin care se constată

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o

lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie".

Prin aceste decizii,

Curtea Constituțională a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. a) teza

întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare sunt

neconstituționale, pentru motivele arătate pe larg în considerentele acestor

hotărâri.

În condițiile în care

pretențiile formulate de reclamant prin acțiune au fost întemeiate în drept pe

textul declarat neconstituțional, text care nu a fost pus de acord cu

dispozițiile Constituției de către Parlament, în termenul prevăzut de art. 147

din Constituție și nici ulterior, până la data soluționării apelurilor, Curtea

apreciază că acțiunea formulată de reclamant nu mai poate fi primită de

instanță.

O astfel de soluție,

nu încalcă egalitatea cetățenilor în fața legii și nici Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a recunoscut statelor libertatea de a aprecia cu privire la

acordarea măsurilor reparatorii în astfel de cazuri, iar neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 a fost reținută de Curtea

Constituțională pentru că Statul Roman avea la data edictării acestei norme

alte acte normative în vigoare care reglementau aceleași drepturi, de care,

inclusiv autorul reclamantului a beneficiat, respectiv Decretul-Lege nr.

118/1990, chiar dacă o scurtă perioadă.

În acest sens, s-a

apelat la considerentele Curții Constituționale în care s-a arătat că

"scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de

persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea

prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație

similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea

instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin

moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor

omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină

concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Curtea a apreciat că

nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda

despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.

Cum apelul este o

cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond,

persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009, nu se

poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat

încă printr-o hotărâre definitivă și care să consfințească puterea lucrului

judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Față de cele

stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul

deciziilor sus-enunțate, obligatorii atât pentru instanțe cât și pentru

persoanele care au solicitat instanțelor să li se recunoască și stabilească

despăgubiri morale, în baza Legii nr. 221/2009, constând în sume de bani, considerațiile

expuse, reprezintă un răspuns la motivele de apel formulate de către ambii

apelanți.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs, în termen legal, reclamanta solicitând

modificarea ei în sensul respingerii apelurilor și menținerea hotărârii

pronunțate de Tribunalul București, ca temeinică și legală.

Astfel recurenta

susține că instanța de apel era obligată să ignore prevederile Deciziei nr.

1358 din 20 octombrie 2010, a Curții Constituționale și să facă aplicarea

reglementărilor internaționale mai favorabile, potrivit dispozițiilor art. 20

din Constituția României.

De asemenea, susține

recurenta reclamantă, instanța de apel trebuia să analizeze consecințele

Deciziei nr. 1358 din 20 octombrie 2010, a Curții Constituționale asupra drepturilor

reclamantei din perspectiva art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului,

care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al Protocolului nr. 12

adițional la Convenție și art. 14 al Convenției.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textului de lege arătat este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin. (4)

din Constituție prevede că decizia Curții Constituționale este general

obligatorie, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produce efecte numai pentru viitor iar nu și pentru trecut.

Fiind vorba de o

normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate

fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue

să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de

noutate în ordinea juridică actuală.

Împrejurarea că

deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresia

unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce

înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

Se va face însă

distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea

nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și

situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea

condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului

juridic care le-a dat naștere.

Rezultă că în cazul

situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților

și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse

legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în

vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme

supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.

Unor situații

juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în

justiție în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor și de aceea

intrând sub incidența noului act normativ.

Este vorba, în

ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare,

sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană

îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii

prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale

realizate de instanță.

Or, la momentul la

care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma

juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în

absența unor dispoziții legale exprese.

Referitor la

obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru instanțele

de judecată, este și Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011 în interesul legii, prin

care s-a statuat că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii,

ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează, că

"dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în

vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția

de neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ

a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, "instanțele erau obligate să se

conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor

normative declarate neconstituționale".

Continuând să aplice

o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au

încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

Criticile reclamantei

axate pe ideea priorității textelor legale consacrate de Convenția Europeană a

Drepturilor Omului în materie nu pot fi reținute, întrucât soluția adoptată de

instanța constituțională nu este de natură să încalce nici dreptul la un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absența unei hotărâri definitive

care să fi confirmat dreptul anterior apariției deciziei Curții Constituționale

nu se poate vorbi despre existența unui asemenea bun, și nici principiul

nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existență de sine

stătătoare independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor și

libertăților reglementate de Convenție, cunoscând limitări aduse de existența

unor motive obiective și rezonabile.

Referitoare la

noțiunea de "bun", potrivit jurisprudenței instanței europene,

aceasta poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că

are cel puțin "o speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al

unui drept.

Intrarea în vigoare a

Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora

intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi

care sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică,

de verificarea, de către instanță, a calității de creditor și de stabilirea

întinderii lor.

Sub acest aspect, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de

restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema

întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare

și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării

jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu

poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca

având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol"

(Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 1

89/19.03.2007).

În mod asemănător s-a

reținut într-o altă cauză (Cauza Ionescu și Mihăilă contra României, Hotărârea

din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță

condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru

restituirea imobilului trebuie să fie soluționată în cadrul procedurii

judiciare pe care o demaraseră".

Rezultă că nu este

vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor,

ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând

să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei

de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un

bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

În jurisprudența

instanței europene s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un

bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau

stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat"

(Cauza Fernandez - Molina Gonzales s.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18

octombrie 2002).

Rezultă că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior

apariției deciziei Curții Constituționale, nu se poate vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situația existentă

în cauză nu se circumscrie dispozițiilor Convenției la care face generic

referire reclamantul.

Referitor la noțiunea

de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes

patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, ci nu poate fi privit

ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1

decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv,

atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și

concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. contra României,

parag. 137).

O asemenea

jurisprudență nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul

legii în discuție, iar noțiunea de "speranță legitimă" nu are o bază

suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la

dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În sensul

considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/7.11.2011,

care a statuat cu putere de lege că drept urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, "dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai

pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of."

Cum Decizia nr.

1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată publicată în M. Of. la data

de 15.11.2010, iar în speță decizia instanței de apel a fost pronunțată la data

de 7 martie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul

publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale

nu își mai pot produce efectele juridice.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta C.J.F. împotriva Deciziei nr. 233A din 7 martie 2011 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 20 februarie 2012.

Procesat de GGC - CL