ÎCCJ, decizie (scj.ro #81668)

Acțiune în despăgubiri îndreptată împotriva Statului Român pentru prejudicii cauzate într-un proces penal. Respingerea acțiunii ca urmare a neîndeplinirii condițiilor prevăzute de articolul 504 din Codul de procedură penală. Inaplicabilitatea dispozițiilor de drept comun. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală. Index alfabetic : eroare judiciară - răspundere patrimonială C.civ., art. 998-999 Notă : : Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum era în vigoare la data investiri instanței cu cererea de chemare în judecată.

Situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen., prin această dispoziție excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură. În consecință, Statul Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, iar dispozițiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ.

ar fi general aplicabile. Prin urmare, dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul articolului 136 C.proc.pen., ci numai măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru organizarea judecătorească, nu sunt incidente – în acțiunea în despăgubiri - nici dispozițiile art. 504 și urm. C.proc.pen. și nici prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C.civ. Secția I civilă, decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 Prin sentința civilă nr. 14l/D din 17 martie 2006 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, s-a respins acțiunea în despăgubiri exercitată de reclamanta B.L.J.

în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată, reținându-se că nu este vorba de eroare judiciară în procesul penal, în sensul art. 504 C.pen., pentru a atrage răspunderea Statului Român. Prin decizia civilă nr. 488/A din 6 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, s-a admis apelul formulat de reclamantă, a fost schimbată în întregime sentința, a fost admisă, în parte, acțiunea și fost obligat pârâtul Statul Român la 150.000 lei în favoarea reclamantei cu titlu de despăgubiri civile, reținându-se incidența dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) și art. 505-506 C.proc.pen.

Prin decizia nr. 6110 din 28 mai 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de reclamantă și de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -D.N.A., s-a casat decizia și sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare, reținându-se că instanțele nu s-au pronunțat pe fondul litigiului din perspectiva art. 998 - 999 C.civ., iar instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 297 teza 1 C.proc.civ. În rejudecarea cauzei, Tribunalul Satu Mare prin sentința civilă nr. 238/D din 25 februarie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamantă, apreciind că este întemeiată din perspectiva dispozițiilor art. 998 C.civ.

și a art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană, nefiind incidente prevederile art. 504 C.proc.pen. și a obligat pârâtul Statul Român la 100.000 lei despăgubiri. Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, reclamanta renunțând la apelul formulat și limitându-și pretențiile la 100.000 lei, sumă stabilită la instanța de fond. Prin încheierea din 20.10.2010, Curtea de Apel a recalificat calea de atac din apel în recurs, iar prin decizia civilă nr. 1776 din 27 octombrie 2010, a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Public -Direcția Națională Anticorupție. Prin decizia nr. 6882 din 6 octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A.

împotriva încheierii de recalificare a căii de atac și a deciziei nr. 1776/2010 pe care le-a casat și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel Oradea, reținând că exercitarea căii de atac împotriva unei hotărâri judecătorești se determină în raport de ce se solicită prin acțiune, iar nu în raport de cât acordă instanța. Considerând, în aplicarea dispozițiilor art. 282 1 alin. (1) C.proc.civ., că se impune recalificarea căii de atac în raport de ceea ce a acordat prima instanță, Curtea de Apel Oradea a pronunțat o hotărâre nelegală, de natură să producă pârâtului apelant o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii din 20 octombrie 2010. Vătămarea procesuală decurge din faptul că prin atribuirea unei alte calificări și a unui alt conținut decât cel prevăzut de lege căii de atac a apelului, această parte a fost lipsită de un grad de jurisdicție.

Față de cele ce preced, criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C.proc.civ. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 15 din 06 martie 2012, Curtea de Apel Oradea, Secția I civilă a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelantul - pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A., în contradictoriu cu reclamanta B.L.J. și intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a menținut-o în întregime. Examinând sentința apelată, în cadrul rejudecării apelului conform îndrumarului Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 6882/2011, instanța de apel a apreciat că soluția instanței de fond este legală și temeinică, fiind bazată pe aprecierea corectă a stării de fapt și de drept.

Instanța de fond a analizat acțiunea reclamantei și a constatat că este întemeiată din perspectiva dispozițiilor art. 998 C.civ. și art. 1 Protocolul 1 din Convenție, stabilind expres că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C.proc.civ., sens în care motivarea sub acest ultim aspect excede hotărârii. În aceste condiții instanța de apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., fiind îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, criticile apelantului sub acest aspect fiind nefondate. Astfel, conform probațiunii administrată în cauză - probe testimoniale, înscrisuri, expertiză - reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu moral și material evident, acesta din urmă fiind apreciat ca acoperit prin reîncadrarea reclamantei pe postul deținut anterior cu plata drepturilor salariale aferente.

Cu privire la prejudiciul moral, s-au reținut următoarele: În speță, reclamanta care era magistrat în funcție la 12.12.2002, data punerii în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată pentru infracțiunile de fals intelectual și infracțiunea asimilată infracțiunilor de corupție prevăzută de art. 289 C.pen. și art. 11 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., a fost în mod direct și profund afectată atât pe planul credibilității și imaginii profesionale, cât și sub aspect psiho-afectiv și a vieții personale - toate acestea fiind evidențiate în probele dosarului.

Din punct de vedere al credibilității profesionale și a poziției sociale este evident că acesteia i s-a cauzat un prejudiciu major care a afectat stabilitatea și structura emoțională și psiho-afectivă, aspect ce îi conferă dreptul la repararea prejudiciului, probele administrate inclusiv depozițiile martorilor ca și articolele apărute în presă depuse în copie la dosar, situația fiind de notorietate de altfel, toate acestea atestă starea de fapt evidențiată de reclamantă și reținută de instanța de fond.

Și chiar dacă Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească prevedea expres suspendarea de drept a magistraților în cazul punerii în mișcare a acțiunii penale, care s-a făcut în anul 2002, faptul că ulterior a fost achitată - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) la 28 martie 2003, decizia rămasă definitivă la 27 februarie 2004, face dovada în opinia instanței de apel că prin această suspendare din dreptul de a-și exercita profesia, ținând cont și de incompatibilitatea profesiei de judecător de a exercita alte profesii sau meserii, reclamantei i s-a creat un prejudiciu de necontestat.

De altfel, din probatoriul administrat, rezultă că în cauză s-a declarat și un recurs în anulare privind pe „inculpata" B.J.L., soluționat prin respingerea lui ca nefondat prin decizia civilă nr. 100/2005, practic incertitudinea și stresul s-a derulat pe perioada anilor 2002 - 2005. Conform practicii constante a Curții Europene de Justiție în cazul nu numai al încălcării drepturilor fundamentale ale unei persoane, ci și în cazul în care au fost afectate valori fundamentale cum este cazul în speță, respectiv dreptul la muncă, dreptul la prestigiu și imagine, la viața personală și profesională, persoana în cauză are dreptul la repararea acestui prejudiciu moral. De altfel și Constituția României la art. 20 și 148 statuează că reglementările comunitare și tratatele internaționale au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.

În condițiile în care persoana, în cazul de față judecător, a fost supusă în mod nejustificat unei anchete penale suspendării din funcție, iar în final s-a stabilit că fapta nu există în ceea ce privește falsul sau că lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii în ceea ce privește infracțiunea asimilată infracțiunilor de corupție prev. de art. 11 din Legea nr. 78/2000, aceasta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, prin antrenarea răspunderii juridice a Statului Român, parte pârâtă care de altfel nu a formulat apel împotriva sentinței. Nu are relevanță în soluționarea prezentei cauze pretinsa omisiune invocată de apelant, privind neformularea sesizării disciplinare împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală la Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât aceasta excede acestui cadru procesual.

În ceea ce privește jurisprudența CEDO (apelantul a invocat cauza Golden împotriva Regatului Unit), este adevărat că aceasta a statuat că dreptul de acces la justiție nu este unul absolut și a admis îngrădiri ale drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, dar, doar în condițiile în care acestea au fost justificate de un interes public superior care justifică acest lucru, ceea ce nu e cazul în speță. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor soluția instanței de fond n-a făcut obiectul apelului.

Este de precizat totuși că în ceea ce privește cuantumul daunelor morale de 100.000 lei, ce constau așadar în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, s-au avut în vedere de către instanța de fond consecințele negative suferite pe plan psihic și fizic împotriva valorilor morale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute toate consecințele acestei situații, inclusiv a suspendării din funcție a reclamantei magistrat, instanța de apel statuând în echitate conform jurisprudenței CEDO a apreciat că suma acordată este echitabilă.

În ceea ce privește cererile formulate de intimata - reclamantă prin notele de ședință depuse la 14 februarie 2012 privind obligarea pârâtului Statul Român la plata reactualizată a despăgubirilor și dobânzi legale precum și despăgubiri de 10000 Euro ca urmare a nesoluționării cauzei într-un termen rezonabil, acestea nu pot fi primite urmând a fi respinse având în vedere prevederile art. 294 alin. (1) și (2) care stipulează că în apel nu se pot face cereri noi, iar pe de altă parte, că se pot cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen sau orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, dar în apel, așadar aceasta presupune ca partea să fie apelantă, ori reclamanta nu mai justifică calitate de apelantă, renunțând expres la apelul declarat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs Direcția Națională Anticorupție. Prin motivele de recurs s-a invocat încălcarea legii, instanța de apel dând o interpretare greșită textelor de lege corespunzătoare situației de fapt reținute. 1. Dispozițiile art. 998-999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului, este art. 504 C.proc.pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Dispozițiile art. 504 C.proc.pen.

nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ. Prin art. 504 alin. (1) C.proc.pen., așa cum a fost reținut ca fiind constituțional prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, legiuitorul a stabilit răspunderea statului limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale. În acest context, prevederile legale în temeiul cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial îl reprezintă art. 504 C.proc.pen. și art. 52 alin. (3) din Constituție, antrenarea răspunderii statului potrivit art. 998-999 C.civ. nefiind justificată.

Pe de altă parte, nu poate fi luată în considerare nici susținerea potrivit căreia, în cauză, ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C.civ., în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal. 2. Potrivit dispozițiilor art. 998 C.civ.

„orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara"; iar, conform art. 999, „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat din neglijența sau imprudența sa". Din prevederile legale menționate, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Aceste condiții necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, nu sunt, în speță, întrunite cumulativ.

În cauză, cercetarea și trimiterea în judecată a reclamantei, nu poate constitui în sine o faptă ilicită atât timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând în nici un caz o abatere de la normele procedural penale. De asemenea, doctrina în materia dreptului obligațiilor a reținut în unanimitate existența unor cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege, îndeplinirea unei activități din ordinul superiorului, exercitarea unui drept subiectiv și consimțământul victimei.

Așadar, deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu va avea caracter ilicit, prin urmare „nu se va pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii". Totodată, fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, în speță, răspunderea nu poate fi angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care face referire reclamanta a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale, reținute în art. 998 - 999 C.civ. Astfel, nu este îndeajuns să fi existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție.

Or, trimiterea în judecată a reclamantei, nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atât timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând în nici un caz o abatere de la normele procedural penale. În acest sens, se arată că reclamanta nu a formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

De altminteri, legiuitorul, prevăzând posibilitatea existenței unor atare situații, a statuat în cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, așa cum a fost modificată și completată, că situațiile „în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală", fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen., prin această dispoziție excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură. De precizat este că textul art. 96 din Legea nr. 303/2004 face o distincție clară între prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale și prejudiciile materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

În consecință, în principal, nu poate fi vorba în speță de incidența art. 998 - 999 C.civ., aplicabile fiind exclusiv art. 504 C.proc.pen. și art. 96 din Legea nr. 303/2004, iar, în subsidiar, aspectele prezentate se înscriu între cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, în general, și între împrejurările ce înlătură vinovăția, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale, în special. 3. Cu privire la antrenarea răspunderii civile a Statului Român în temeiul art. 504 C.proc.pen., se apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de norma specială, întrucât, pentru a exista o eroare judiciară în sensul legii, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv și, ulterior, în rejudecare să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare, condiție care, în speță, nu este îndeplinită.

De asemenea, nici din perspectiva alineatului 2 al articolului de referință, care prevede că are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, nu se poate reține faptul că reclamanta ar putea avea dreptul la o dezdăunare pentru prejudiciul suferit, acțiunea sa fiind neîntemeiată și sub acest aspect. Astfel, asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în cuprinsul articolului 136 C.proc.pen. Or, niciuna dintre aceste măsuri nu a fost dispusă față de reclamantă, astfel încât, apare nepermisă adăugarea la textul de procedură penală a unei noi măsuri procesuale preventive restrictive de libertate, constând în suspendarea de drept a magistratului în momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, după cum reclamanta susține în acțiunea sa.

Art. 92 din Legea nr. 92/1992, aplicabil la acea dată a trimiterii în judecată a reclamantei, care prevedea că atunci „când împotriva unui magistrat se pune în mișcare acțiunea penală acesta va fi suspendat de drept din funcție până la rămânerea definitivă a hotărârii", respectiv că „dacă se constată nevinovăția magistratului, suspendarea sa din funcție încetează. Magistratul va fi repus în toate drepturile avute anterior, plătindu-i-se drepturile bănești de care a fost lipsit", nu poate fi asimilat nicidecum unei norme procesual penale. Examinând recursul declarat de Direcția Națională Anticorupție, Înalta Curte a constatat că se circumscrie sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a legii prin hotărârea atacată.

Pornind de la situația de fapt stabilită în mod corect de instanțele anterioare și care nu ar mai putea fi reanalizată (în temeiul probatoriului deja administrat) în cadrul controlului de nelegalitate exercitat de către instanța de recurs, în limitele presupuse de art. 304 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat că problema de drept supusă analizei de față este cea legată de corecta aplicare la cazul de speță a dispozițiilor art. 998 -999 C.civ. privind răspunderea civilă delictuală. În speță, intimata reclamantă, care era magistrat în funcție la 12.12.2002, data punerii în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată pentru infracțiunile de fals intelectual și infracțiunea asimilată infracțiunilor de corupție prevăzută de art. 289 C.pen.

și art. 11 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C.pen., a fost suspendată din funcție, începând cu această dată, conform prevederilor Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, ulterior fiind achitată - în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d), respectiv la data de 28 martie 2003, decizia penală rămânând definitivă la data de 27 februarie 2004. în cauză s-a declarat și un recurs în anulare, soluționat prin respingerea lui ca nefondat, prin decizia civilă nr. 100 din 11 aprilie 2005. Prin urmare, asupra intimatei reclamante nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul articolului 136 C.proc.pen., ci numai măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru organizarea judecătorească, motiv pentru care, atât prima instanță, cât și instanța de apel au analizat acțiunea reclamantei, găsind-o întemeiată doar din perspectiva dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ.

și art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană, stabilind, în mod expres, că nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 504 și urm. C.proc.pen. Reținând aceste considerente, în opinia instanței de apel măsura suspendării din dreptul de a-și exercita profesia, ținând cont și de incompatibilitatea profesiei de judecător de a exercita alte profesii sau meserii, face dovada că reclamantei i s-a creat un prejudiciu de necontestat.

S-a reținut, de asemenea, că în condițiile în care persoana, în cazul de față judecător, a fost supusă în mod nejustificat unei anchete penale, suspendării din funcție, iar în final s-a stabilit că fapta nu există în ceea ce privește falsul sau că lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii în ceea ce privește infracțiunea asimilată infracțiunilor de corupție prev. de art. 11 din Legea nr. 78/2000, aceasta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, prin antrenarea răspunderii juridice a Statului Român, parte pârâtă care de altfel nu a formulat apel împotriva sentinței tribunalului. Înalta Curte a constatat, pe de o parte, că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 998 - 999 C.civ.

este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor legale și anume: existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În speță, s-a reținut greșit ca fiind întrunite cumulativ condițiile necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, în contextul în care s-a reținut și analizat doar prejudiciul cauzat intimatei reclamante, nu și celelalte condiții amintite mai sus. În ceea ce privește fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Deși de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii. De asemenea, fapta ilicită se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție, sub toate aspectele sale, reținute în art. 998 - 999 C.civ. Prin urmare, este necesar ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție.

Or, în cazul de speță, cercetarea prealabilă și trimiterea în judecată a intimatei reclamante nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz o abatere de la normele procedural penale săvârșită cu vinovăție în una din formele sale. În acest sens, are relevanță că intimata reclamanta nu a formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Față de aceste considerente, respectiv față de faptul că nu au fost evidențiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate dispozițiile legale care reglementează activitatea de urmărire penală, în speță, nu poate fi reținută comiterea cu vinovăție a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări făcute de reclamantă împotriva procurorului constituind implicit o recunoaștere tacită a faptului că, în cauza penală, procurorul a acționat cu respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție. Pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut posibilitatea existenței unor atare situații și a statuat în cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, așa cum a fost modificată și completată, următoarele: „(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșită în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală. (4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror". Prin urmare, situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen., prin această dispoziție excluzându-se implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură. În consecință, Statul Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C.proc.pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Dispozițiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ.

ar fi general aplicabile. Prin urmare, nu pot fi reținute considerentele privind incidența prevederilor dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C.civ., în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, respectiv art. 504-507 C.proc.pen. De asemenea, s-a statuat în jurisprudența constantă că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea intimatei reclamante, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Înalta Curte nu a mai examinat criticile formulate cu privire la antrenarea răspunderii Statului Român în temeiul art. 504 C.proc.pen., deoarece așa cum s-a reținut în considerentele ce preced, instanțele anterioare au stabilit în mod corect că nu sunt incidente în speța de față aceste dispoziții procedurale penale.

Față de aceste considerente, Înalta Curte a constatat că s-a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ., fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.civ., astfel încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1), (2), (3) C.proc.civ., a admis recursul declarat, a modificat decizia atacată, în sensul că a admis apelul declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 238D din 25 februarie 2010 a Tribunalului Satu Mare, Secția civilă, a schimbat sentința, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă.