ÎCCJ, decizie (scj.ro #81668)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81668) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune în despăgubiri îndreptată

împotriva Statului Român pentru prejudicii cauzate într-un proces penal.

Respingerea acțiunii ca urmare a neîndeplinirii condițiilor

prevăzute de articolul 504 din Codul de procedură penală.

Inaplicabilitatea dispozițiilor de drept comun.

Cuprins

pe materii :

Drept civil.

Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index

alfabetic :

eroare

judiciară

-

răspundere

patrimonială

C.civ., art. 998-999

Notă :

:

Au fost avute în vedere dispozițiile Codului civil, astfel cum era în

vigoare la data investiri instanței cu cererea de chemare în

judecată.

Situațiile în care persoana

vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin

erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de codul

de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504 C.proc.pen.,

prin această dispoziție excluzându-se implicit orice altă

posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și

sub orice alt temei  legal  acoperirea unui prejudiciu de această

natură.

În consecință, Statul

Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare, iar dispozițiile art. 504 C.proc.pen. nu constituie o aplicare

a principiilor consacrate de art. 998-999 C.civ., această interpretare

putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanțelor

Publice, ar avea o răspundere nelimitată și

necondiționată, situație în care normele legale care reglementează

răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce

principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. ar fi general aplicabile.

Prin urmare, dacă asupra

reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală

preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum

sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul articolului 136

C.proc.pen., ci numai măsura suspendării de drept din funcție,

conform prevederilor legii pentru organizarea judecătorească, nu sunt

incidente – în acțiunea în despăgubiri - nici dispozițiile art.

504 și urm. C.proc.pen. și nici prevederile dreptului comun din

materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C.civ.

Secția

I civilă, decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013

Prin sentința civilă nr.

14l/D din 17 martie 2006 pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, s-a

respins acțiunea în despăgubiri exercitată de reclamanta B.L.J.

în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, ca neîntemeiată, reținându-se că nu este vorba de

eroare judiciară în procesul penal, în sensul art. 504 C.pen., pentru a

atrage răspunderea Statului Român.

Prin decizia civilă nr. 488/A

din 6 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea,

s-a admis apelul

formulat de reclamantă, a fost schimbată în întregime sentința,

a fost admisă, în parte, acțiunea și fost obligat pârâtul Statul

Român la 150.000 lei în favoarea reclamantei cu titlu de despăgubiri

civile, reținându-se incidența dispozițiile art. 504 alin. (2)

și (3) și art. 505-506 C.proc.pen.

Prin decizia nr. 6110 din 28 mai

2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, s-au admis recursurile declarate de reclamantă și de

pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție -D.N.A., s-a casat decizia și sentința și

a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Satu Mare,

reținându-se că instanțele nu s-au pronunțat pe fondul

litigiului din perspectiva art. 998 - 999 C.civ., iar instanța de apel nu

a dat eficiență dispozițiilor art. 297 teza 1 C.proc.civ.

În rejudecarea cauzei, Tribunalul

Satu Mare prin sentința civilă nr. 238/D din 25 februarie 2010

a

admis acțiunea formulată de reclamantă, apreciind că este

întemeiată din perspectiva dispozițiilor art. 998 C.civ. și a

art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană, nefiind incidente

prevederile art. 504 C.proc.pen. și a obligat pârâtul Statul Român la

100.000 lei despăgubiri.

Împotriva acestei sentințe au

formulat apel reclamanta și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, reclamanta

renunțând la apelul formulat și limitându-și pretențiile la

100.000 lei, sumă stabilită la instanța de fond.

Prin încheierea din 20.10.2010,

Curtea de Apel a recalificat calea de atac din apel în recurs, iar prin decizia

civilă nr. 1776 din 27 octombrie 2010,

a respins ca nefondat

recursul declarat de Ministerul Public -Direcția Națională

Anticorupție.

Prin decizia nr. 6882 din 6

octombrie 2011 Înalta Curte de Casație și Justiție

a

admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. împotriva

încheierii de recalificare a căii de atac și a deciziei nr. 1776/2010

pe care le-a casat și a trimis cauza pentru rejudecarea apelului la Curtea

de Apel Oradea, reținând că exercitarea căii de atac împotriva

unei hotărâri judecătorești se determină în raport de ce se

solicită prin acțiune, iar nu în raport de cât acordă

instanța.

Considerând, în aplicarea

dispozițiilor art. 282

1

alin. (1) C.proc.civ., că se

impune recalificarea căii de atac în raport de ceea ce a acordat prima

instanță, Curtea de Apel Oradea a pronunțat o hotărâre

nelegală, de natură să producă pârâtului apelant o

vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât

prin anularea încheierii din 20 octombrie 2010. Vătămarea

procesuală decurge din faptul că prin atribuirea unei alte

calificări și a unui alt conținut decât cel prevăzut de

lege căii de atac a apelului, această parte a fost lipsită de un

grad de jurisdicție.

Față de cele ce preced,

criticile formulate întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C.proc.civ.

În rejudecare, prin decizia

civilă nr. 15 din 06 martie 2012, Curtea de Apel Oradea, Secția I

civilă

a respins ca nefondat apelul civil declarat de apelantul -

pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție – D.N.A., în contradictoriu cu reclamanta

B.L.J. și intimatul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare,

împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul Satu Mare,

pe care a menținut-o în întregime.

Examinând sentința

apelată, în cadrul rejudecării apelului conform îndrumarului Înaltei

Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 6882/2011,

instanța de apel a apreciat că soluția instanței de fond

este legală și temeinică, fiind bazată pe aprecierea

corectă a stării de fapt și de drept.

Instanța de fond a analizat

acțiunea reclamantei și a constatat că este întemeiată din

perspectiva dispozițiilor art. 998 C.civ. și art. 1 Protocolul 1 din

Convenție, stabilind expres că nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 504 C.proc.civ., sens în care motivarea sub acest ultim aspect excede

hotărârii.

În aceste condiții

instanța de apel a apreciat că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., fiind îndeplinite cumulativ

condițiile răspunderii civile delictuale, criticile apelantului sub

acest aspect fiind nefondate.

Astfel, conform probațiunii

administrată în cauză - probe testimoniale, înscrisuri,

expertiză - reclamanta a făcut dovada unui prejudiciu moral și

material evident, acesta din urmă fiind apreciat ca acoperit prin

reîncadrarea reclamantei pe postul deținut anterior cu plata drepturilor

salariale aferente.

Cu privire la prejudiciul moral,

s-au reținut următoarele:

În speță, reclamanta care

era magistrat în funcție la 12.12.2002, data punerii în mișcare a

acțiunii penale și trimiterea în judecată pentru

infracțiunile de fals intelectual și infracțiunea asimilată

infracțiunilor de corupție prevăzută de art. 289 C.pen.

și art. 11 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33

lit.

a) C.pen., a fost în mod direct și

profund afectată atât pe planul credibilității și imaginii

profesionale, cât și sub aspect psiho-afectiv și a vieții

personale - toate acestea fiind evidențiate în probele dosarului.

Din punct de vedere al

credibilității profesionale și a poziției sociale este

evident că acesteia i s-a cauzat un prejudiciu major care a afectat

stabilitatea și structura emoțională și

psiho-afectivă, aspect ce îi conferă dreptul la repararea

prejudiciului, probele administrate inclusiv depozițiile martorilor ca

și articolele apărute în presă depuse în copie la dosar,

situația fiind de notorietate de altfel, toate acestea atestă starea

de fapt evidențiată de reclamantă și reținută de

instanța de fond.

Și chiar dacă Legea nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească prevedea expres suspendarea

de drept a magistraților în cazul punerii în mișcare a acțiunii

penale, care s-a făcut în anul 2002, faptul că ulterior a fost achitată

- în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) la 28 martie 2003,

decizia rămasă definitivă la 27 februarie 2004, face dovada în

opinia instanței de apel că prin această suspendare din dreptul

de a-și exercita profesia, ținând cont și de incompatibilitatea

profesiei de judecător de a exercita alte profesii sau meserii,

reclamantei i s-a creat un prejudiciu de necontestat. De altfel, din

probatoriul administrat, rezultă că în cauză s-a declarat

și un recurs în anulare privind pe „inculpata" B.J.L., soluționat

prin respingerea lui ca nefondat prin decizia civilă nr. 100/2005, practic

incertitudinea și stresul s-a derulat pe perioada anilor 2002 - 2005.

Conform practicii constante a

Curții Europene de Justiție în cazul nu numai al încălcării

drepturilor fundamentale ale unei persoane, ci și în cazul în care au fost

afectate valori fundamentale cum este cazul în speță, respectiv

dreptul la muncă, dreptul la prestigiu și imagine, la viața

personală și profesională, persoana în cauză are dreptul la

repararea acestui prejudiciu moral.

De altfel și Constituția

României la art. 20 și 148 statuează că reglementările

comunitare și tratatele internaționale au prioritate față

de dispozițiile contrare din legile interne.

În condițiile în care persoana,

în cazul de față judecător, a fost supusă în mod

nejustificat unei anchete penale suspendării din funcție, iar în

final s-a stabilit că fapta nu există în ceea ce privește falsul

sau că lipsește unul din elementele constitutive ale

infracțiunii în ceea ce privește infracțiunea asimilată

infracțiunilor de corupție prev. de art. 11 din Legea nr. 78/2000,

aceasta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, prin

antrenarea răspunderii juridice a Statului Român, parte pârâtă care

de altfel nu a formulat apel împotriva sentinței.

Nu are relevanță în

soluționarea prezentei cauze pretinsa omisiune invocată de apelant,

privind neformularea sesizării disciplinare împotriva procurorului care a

efectuat urmărirea penală la Consiliul Superior al Magistraturii, întrucât

aceasta excede acestui cadru procesual.

În ceea ce privește

jurisprudența CEDO (apelantul a invocat cauza Golden împotriva Regatului

Unit), este adevărat că aceasta a statuat că dreptul de acces la

justiție nu este unul absolut și a admis îngrădiri ale drepturilor

și libertăților fundamentale ale omului, dar, doar în

condițiile în care acestea au fost justificate de un interes public

superior care justifică acest lucru, ceea ce nu e cazul în

speță.

Sub aspectul cuantumului

despăgubirilor soluția instanței de fond n-a făcut obiectul

apelului.

Este de precizat totuși că

în ceea ce privește cuantumul daunelor morale de 100.000 lei, ce constau

așadar în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea

umană, s-au avut în vedere de către instanța de fond

consecințele negative suferite pe plan psihic și fizic împotriva

valorilor morale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute toate consecințele acestei

situații, inclusiv a suspendării din funcție a reclamantei

magistrat, instanța de apel statuând în echitate conform

jurisprudenței CEDO a apreciat că suma acordată este

echitabilă.

În ceea ce privește cererile

formulate de intimata - reclamantă prin notele de ședință

depuse la 14 februarie 2012 privind obligarea pârâtului Statul Român la plata

reactualizată a despăgubirilor și dobânzi legale precum și

despăgubiri de 10000 Euro ca urmare a nesoluționării cauzei

într-un termen rezonabil, acestea nu pot fi primite urmând a fi respinse având

în vedere prevederile art. 294 alin. (1) și (2) care stipulează

că în apel nu se pot face cereri noi, iar pe de altă parte, că

se pot cere dobânzi, rate, venituri ajunse la termen sau orice alte

despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, dar

în apel, așadar aceasta presupune ca partea să fie apelantă, ori

reclamanta nu mai justifică calitate de apelantă, renunțând

expres la apelul declarat.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs Direcția Națională Anticorupție.

Prin motivele de recurs s-a invocat

încălcarea legii, instanța de apel dând o interpretare

greșită textelor de lege corespunzătoare situației de fapt

reținute.

C.civ. privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui

temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Reglementarea legală ce

stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi

angajată răspunderea statului, este art. 504 C.proc.pen. raportat la

art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că

statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile

judiciare.

Dispozițiile art. 504

C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999

C.civ.

Prin art. 504 alin. (1) C.proc.pen.,

așa cum a fost reținut ca fiind constituțional  prin  decizia

nr. 45/1998 a Curții Constituționale, legiuitorul a stabilit

răspunderea statului limitând-o la erorile judiciare săvârșite

în procesele penale. În acest context, prevederile legale în temeiul

cărora statul poate fi obligat să răspundă patrimonial îl

reprezintă art. 504 C.proc.pen. și art. 52 alin. (3) din

Constituție, antrenarea răspunderii statului potrivit art. 998-999

C.civ. nefiind justificată.

Pe de altă parte, nu poate fi

luată în considerare nici susținerea potrivit căreia, în

cauză, ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia

răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C.civ., în

condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile

reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării

pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal.

„orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă

pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara";

iar, conform art. 999, „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a

cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat din neglijența sau

imprudența sa".

Din prevederile legale

menționate, rezultă că pentru angajarea răspunderii civile

delictuale se cer îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții:

existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite;

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciu; existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul

constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a

acționat. Aceste condiții necesare pentru antrenarea răspunderii

civile delictuale, nu sunt, în speță, întrunite cumulativ.

În cauză, cercetarea și

trimiterea în judecată a reclamantei, nu poate constitui în sine o

faptă ilicită atât timp cât s-a circumscris cadrului legal,

nereprezentând în nici un caz o abatere de la normele procedural penale.

De asemenea, doctrina în materia

dreptului obligațiilor a reținut în unanimitate existența unor

cauze care înlătură caracterul

ilicit

al faptei: legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei

activități impuse ori permise de lege, îndeplinirea unei

activități din ordinul superiorului, exercitarea unui drept subiectiv

și consimțământul victimei. Așadar, deși de

natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu va

avea caracter

ilicit,

prin urmare „nu

se va pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a

fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu

permisiunea legii".

Totodată, fapta ilicită se

obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce

reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și

voinței autorului, astfel încât, în speță, răspunderea nu

poate fi angajată întrucât, sub aspectul laturii subiective, fapta la care

face referire reclamanta a fost săvârșită fără

vinovăție, sub toate aspectele sale, reținute în art. 998 - 999

C.civ.

Astfel, nu este îndeajuns să fi

existat o faptă ilicită aflată în raport de cauzalitate cu

prejudiciul produs, ci este necesar ca această faptă să fie

imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină

atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție.

Or, trimiterea în judecată a reclamantei, nu poate constitui în sine o

faptă ilicită, atât timp cât s-a circumscris cadrului legal,

nereprezentând în nici un caz o abatere de la normele procedural penale.

În acest sens, se arată că

reclamanta nu a formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul

Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului care a

efectuat urmărirea penală, prin care să fi reclamat aspecte care

să atragă sancționarea disciplinară ori răspunderea

penală a acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care

ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice

fel.

De altminteri,

legiuitorul, prevăzând posibilitatea existenței unor

atare situații, a statuat în cuprinsul art.

96 din Legea nr. 303/2004

privind statutul

judecătorilor și procurorilor, așa cum a fost modificată

și

completată, că situațiile „în care persoana

vătămată are dreptul la

repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese

penale sunt stabilite de codul de procedură

penală", fiind vorba explicit

de art. 504 C.proc.pen., prin

această dispoziție

excluzându-se

implicit orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a

solicita

în orice mod și sub orice alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de

această natură.

De precizat

este că textul art. 96 din Legea nr. 303/2004 face o

distincție clară între

prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procese penale și prejudiciile materiale

cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele

penale.

În consecință, în

principal, nu poate fi vorba în speță de

incidența art. 998 - 999 C.civ., aplicabile fiind exclusiv art.

504

C.proc.pen. și art. 96 din

Legea nr. 303/2004, iar, în

subsidiar, aspectele prezentate se înscriu

între cauzele care înlătură

caracterul

ilicit al faptei, în general, și între împrejurările ce

înlătură

vinovăția, ca element constitutiv al

răspunderii civile delictuale, în special.

antrenarea răspunderii civile a Statului Român în

temeiul art. 504 C.proc.pen., se

apreciază că nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de norma

specială, întrucât, pentru a exista o eroare judiciară în sensul

legii, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv

și, ulterior, în rejudecare să se pronunțe o hotărâre

definitivă de

achitare,

condiție care, în speță, nu este îndeplinită.

De asemenea,

nici din perspectiva alineatului 2 al articolului de

referință, care prevede că are dreptul la

repararea pagubei și persoana

care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal, nu se poate reține faptul

că reclamanta ar putea avea dreptul la o dezdăunare pentru prejudiciul

suferit, acțiunea sa fiind

neîntemeiată și sub acest aspect.

Astfel, asupra reclamantei nu a fost

luată nici o măsură procesuală preventivă

privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea

reglementate, în cuprinsul articolului 136 C.proc.pen. Or, niciuna dintre

aceste măsuri nu a fost dispusă față de reclamantă,

astfel încât, apare nepermisă adăugarea la textul de procedură

penală a unei noi măsuri procesuale preventive restrictive de libertate,

constând în suspendarea de drept a magistratului în momentul punerii în

mișcare a acțiunii penale, după cum reclamanta susține în

acțiunea sa. Art. 92 din Legea nr. 92/1992, aplicabil la acea dată a

trimiterii în judecată a reclamantei, care prevedea că atunci „când

împotriva unui magistrat se pune în mișcare acțiunea penală

acesta va fi suspendat de drept din funcție până la rămânerea

definitivă a hotărârii", respectiv că „dacă se

constată nevinovăția magistratului, suspendarea sa din

funcție încetează. Magistratul va fi repus în toate drepturile avute

anterior, plătindu-i-se drepturile bănești de care a fost

lipsit", nu poate fi asimilat nicidecum unei norme procesual penale.

Examinând  recursul  declarat  de

Direcția  Națională

Anticorupție,

Înalta Curte a constatat că se circumscrie

sferei de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 9 C.proc.civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea

greșită a legii prin hotărârea atacată.

Pornind de la situația de fapt

stabilită în mod corect de instanțele anterioare și care nu ar

mai putea fi reanalizată (în temeiul probatoriului deja administrat) în

cadrul controlului de nelegalitate exercitat de către instanța de

recurs, în limitele presupuse de art. 304 C.proc.civ., Înalta Curte a constatat

că problema de drept supusă analizei de față este cea

legată de corecta aplicare la cazul de speță a

dispozițiilor art. 998 -999 C.civ. privind răspunderea civilă

delictuală.

În speță, intimata

reclamantă, care era magistrat în funcție la 12.12.2002, data punerii

în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată

pentru infracțiunile de fals intelectual și infracțiunea

asimilată infracțiunilor de corupție prevăzută de art.

289 C.pen. și art. 11 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a)

C.pen., a fost suspendată din funcție, începând cu această

dată, conform prevederilor Legii nr. 92/1992 pentru organizarea

judecătorească, ulterior fiind achitată - în baza art. 11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 lit. d), respectiv la data de 28 martie 2003,

decizia penală rămânând definitivă la data de 27 februarie 2004.

în cauză s-a declarat și un recurs în anulare, soluționat prin

respingerea lui ca nefondat, prin decizia civilă nr. 100 din 11 aprilie

2005.

Prin urmare, asupra intimatei

reclamante nu a fost luată nici o măsură procesuală

preventivă privativă sau restrictivă de libertate, așa cum

sunt acestea reglementate, în mod strict, în cuprinsul articolului 136

C.proc.pen., ci numai măsura suspendării de drept din funcție, conform

prevederilor legii pentru organizarea judecătorească, motiv pentru

care, atât prima instanță, cât și instanța de apel au

analizat acțiunea reclamantei, găsind-o întemeiată doar din

perspectiva dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ. și art. 1 Protocolul

1 din Convenția Europeană, stabilind, în mod expres, că nu sunt

incidente în speță dispozițiile art. 504 și urm.

C.proc.pen.

Reținând aceste considerente,

în opinia instanței de apel măsura suspendării din dreptul de

a-și exercita profesia, ținând cont și de incompatibilitatea

profesiei de judecător de a exercita alte profesii sau meserii, face

dovada că reclamantei i s-a creat un prejudiciu de necontestat.

S-a reținut, de asemenea,

că în condițiile în care persoana, în cazul de față

judecător, a fost supusă în mod nejustificat unei anchete penale, suspendării

din funcție, iar în final s-a stabilit că fapta nu există în

ceea ce privește falsul sau că lipsește unul din elementele

constitutive ale infracțiunii în ceea ce privește infracțiunea

asimilată infracțiunilor de corupție prev. de art. 11 din Legea

nr. 78/2000, aceasta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului

cauzat, prin antrenarea răspunderii juridice a Statului Român, parte

pârâtă care de altfel nu a formulat apel împotriva sentinței

tribunalului.

Înalta Curte a constatat, pe de o

parte, că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în

condițiile art. 998 - 999 C.civ. este necesară

întrunirea

cumulativă

a condițiilor legale și anume: existența

unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența

vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția,

neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În speță, s-a reținut

greșit ca fiind întrunite cumulativ condițiile necesare pentru

antrenarea răspunderii civile delictuale, în contextul în care s-a

reținut și analizat doar prejudiciul cauzat intimatei reclamante, nu

și celelalte condiții amintite mai sus.

În ceea ce privește fapta

ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este

definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele

dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând

unei persoane.

Deși de natură a aduce

prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin

urmare nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când

ea a fost săvârșită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu

permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită se

obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce

reprezintă manifestarea exterioară a conștiinței și

voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate fi

angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost

săvârșită fără vinovăție, sub toate

aspectele sale, reținute în art. 998 - 999 C.civ.

Prin urmare, este necesar ca

această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică

autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o,

acționând deci cu vinovăție. Or, în cazul de speță,

cercetarea prealabilă și trimiterea în judecată a intimatei

reclamante nu poate constitui în sine o faptă ilicită, atâta timp cât

s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând un caz o abatere de la normele

procedural penale săvârșită cu vinovăție în una din

formele sale.

În acest sens, are

relevanță că intimata reclamanta nu a formulat nici o sesizare

disciplinară către Consiliul Superior al Magistraturii ori vreo

plângere împotriva procurorului care a efectuat urmărirea penală,

prin care să fi reclamat aspecte care să atragă

sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a

acestuia, de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi

acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Față de aceste

considerente, respectiv față de faptul că nu au fost

evidențiate fapte care să determine că ar fi fost încălcate

dispozițiile legale care reglementează activitatea de urmărire

penală, în speță, nu poate fi reținută comiterea cu

vinovăție a vreunei fapte cauzatoare de prejudicii, lipsa

oricărei sesizări făcute de reclamantă împotriva

procurorului constituind implicit o recunoaștere tacită a faptului

că, în cauza penală, procurorul a acționat cu respectarea

și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba despre

săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție.

Pe de altă parte, legiuitorul a

prevăzut posibilitatea existenței unor atare situații și a

statuat în cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, așa cum a fost modificată

și completată, următoarele:

„(1) Statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2)

Răspunderea statului

este stabilită în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au

exercitat funcția cu rea-credință sau gravă

neglijență.

(3)

Cazurile în care persoana

vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin

erori judiciare săvârșită în procese penale sunt stabilite de

codul de procedură penală.

(4)

Dreptul persoanei

vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori

judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea

exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o

hotărâre definitivă, răspunderea penală sau

disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru

o faptă săvârșită în cursul judecății procesului

și dacă această faptă este de natură să determine

o eroare judiciară.

(5)

Nu este

îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul

procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare

de către judecător sau procuror".

Prin urmare, situațiile în care

persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate

prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de

codul de procedură penală, fiind vorba explicit de art. 504

C.proc.pen., prin această dispoziție excluzându-se implicit orice

altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice

mod și  sub orice alt temei  legal  acoperirea unui prejudiciu de

această natură.

În consecință, Statul

Român nu răspunde patrimonial decât pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare.

Reglementarea legală ce stabilește

în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată

răspunderea statului este art. 504 C.proc.pen. raportat la art. 52 alin.

(3) din Constituția României, care statuează că statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Dispozițiile art. 504

C.proc.pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999

C.civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin

Ministerul Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată

și necondiționată, situație în care normele legale care

reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai

justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C.civ. ar fi

general aplicabile.

Prin urmare, nu pot fi reținute

considerentele privind incidența prevederilor dreptului comun din materia

răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C.civ., în

condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile

reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării

pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal,

respectiv art. 504-507 C.proc.pen.

De asemenea, s-a statuat în

jurisprudența constantă că actele procedurale

săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse

în categoria „erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării

penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care,

în speță, s-a și concretizat prin dispozițiile

hotărârii definitive care a vizat achitarea intimatei reclamante, pentru

fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Înalta Curte nu a mai examinat criticile

formulate cu privire la antrenarea răspunderii Statului Român în temeiul

art. 504 C.proc.pen., deoarece așa cum s-a reținut în considerentele

ce preced, instanțele anterioare au stabilit în mod corect că nu sunt

incidente în speța de față aceste dispoziții procedurale

penale.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte a constatat că s-a făcut o

greșită interpretare și aplicare a

dispozițiilor art. 998 - 999 C.civ.,

fiind

incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc.civ.,

astfel încât, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (1), (2),

(3) C.proc.civ., a admis recursul declarat, a

modificat decizia

atacată, în sensul că a admis apelul

declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - Direcția Națională

Anticorupție împotriva sentinței civile nr. 238D din 25 februarie

2010 a Tribunalului Satu Mare, Secția civilă, a schimbat

sentința, în sensul că a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamantă.