ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6110/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6110/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

recursurilor civile de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 9 august 2005, reclamanta B.L.J. a chemat în judecată, în

calitate de pârât Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata

sumei de

2.000.000 Euro sau contravaloarea în lei cu titlu de

despăgubiri civile ca urmare a cercetării penale, trimiterii în judecată și

cercetării pe nedrept pentru comiterea infracțiunilor de fals intelectual și celor

asimilate faptelor de corupție, prevăzute de art. 289 C. pen. și respectiv art.

11 din Legea nr. 78/2000.

În drept au

fost invocate dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen. și art. 998, art. 999 C.

civ.

În fapt,

reclamanta a susținut că în anul 1998 a fost promovată la Tribunalul Bihor,

fiindu-i repartizate o serie de dosare în calitate de judecător sindic.

Anterior acestui an, a activat ca judecător la altă instanță, iar în anul 1991

a absolvit cursurile I.M.M.

A mai arătat

că eforturile și competența profesională cu privire la soluționarea dosarului

referitor la SC O. SA au fost unanim apreciate în presa locală în anul 2001

pentru care ulterior în anul 2002 să se dispună cercetarea sa penală și apoi

trimiterea în judecată, situație care s-a repercutat dramatic asupra existenței

sale. Reclamanta a arătat că a fost supusă unor traume psihice, morale și

sufletești care i-au afectat ireversibil viața. Din punct de vedere fizic, a

dobândit afecțiuni cardiace și a suportat un avort spontan iar din punct de

vedere socio-profesional a fost percepută de către cei din jurul său ca o

adevărată infractoare de drept comun. Elocvente în acest sens au fost

anunțurile repetate făcute la posturile de radio și televiziune prin care era

semnalată începerea cercetării penale dar și articolele apărute în presă.

Reclamanta a susținut că a fost umilită prin obligația instituită pe nedrept de

a da declarații interminabile în fața organelor de cercetare penală și apoi a

instanțelor judecătorești.

Prin sentința

penală nr. 5/2003 a Curții de Apel Oradea s-a dispus achitarea

reclamantei-inculpate, pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina sa prin

rechizitoriu, soluția fiind menținută și în recurs prin decizia penală nr.

1169/2004.

Cu toate

acestea, procurorul General a promovat recurs în anulare, recurs ce a fost

respins prin decizia nr. 100/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Față de

aceste împrejurări reclamanta a susținut că se demonstrează încrâncenarea de

care s-a dat dovadă în scopul condamnării sale cu orice preț, pornindu-se de la

ideea preconcepută a vinovăției sale. Evident, i s-a adus o gravă atingere

onoarei și reputației, sens în care a invocat art. 52 alin. (3) din Constituție

prin raportare la art. 405 - 407 C. proc. pen.

Prin

încheierea de ședință din 25 noiembrie 2005 dată de Curtea de Apel Oradea în

dosarul nr. 5197/2005, s-a admis cererea de abținere formulată de toți

judecătorii din cadrul Tribunalului Bihor și s-a dispus trimiterea cauzei spre

soluționare la Tribunalul Satu Mare.

In fața instanței,

legal investite, reclamanta a precizat cuantumul pretențiilor.

La termenul de

judecată din 20 februarie 2006, a intervenit în proces în condițiile art. 45 C.

proc. civ. Ministerul Public prin procuror P.V.M., aceasta depunând note de

ședință referitoare la netemeinicia acțiunii în condițiile în care în speță nu

sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 504 C. proc. pen.

Susținând

oral argumentele expuse prin înscrisul de la filele 14-16 procurorul s-a

referit la lipsa unei condiții necesare antrenării răspunderii Statului Român

pe temeiul invocat de reclamantă și anume inexistența unei condamnări

definitive, considerând că examinarea acestei condiții este prealabilă

discutării probelor perspectivă din care se constituie într-o veritabilă

excepție de fond.

Excepția

invocată a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată din 20

februarie 2006.

Prin sentința civilă

nr. 141/D din 17 martie 2006, Tribunalul Satu Mare a admis excepția invocată de

Ministerul Public și în consecință a respins ca neîntemeiată acțiunea în

despăgubiri exercitată de reclamanta B.L.J., în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat prin consilier juridic

al D.G.F.P. Satu Mare.

Pentru a pronunța

astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta a fost trimisă în judecată

prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție

întocmit în dosar nr. 92/P/2002, că prin sentința penală nr. 5 din 28

martie 2003 a Curții

de Apel Oradea aceasta a fost achitată, soluție ce

a fost menținută în recurs, iar recursul în anulare declarat de Procurorul

General a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 100 din 11 aprilie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

De asemenea prima

instanță a reținut că, întrucât reclamanta nu a fost condamnată definitiv,

achitarea nedispunându-se ca urmare a rejudecării după

o prealabilă condamnare definitivă, procurorul a invocat această

împrejurare ca

fiind de natură a înlătura aplicarea art. 504 C. proc.

pen., neîndeplinirea acestei dispoziții fiind invocată ca o excepție de fond,

considerându-se că eventuala sa admitere ar face inutilă administrarea de

probe. În realitate, prima instanță a apreciat că această susținere invocată se

constituie într-o apărare de fond care la fel ca și excepția, ar face inutilă

administrarea de probe în sensul stabilirii și evaluării prejudiciului.

În consecință, s-a apreciat de prima instanță că, ceea ce trebuie

stabilit în

cauză este dacă

situația invocată de reclamantă atrage sau nu incidența art. 504 C. proc. pen.,

în scopul dezdăunării sale pentru prejudiciul suferit,

respectiv, dacă cererea sa este sau nu întemeiată din perspectiva

acestei norme.

După o interpretare

succintă a dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., tribunalul a apreciat

că pentru a exista o eroare judiciară în sensul legii, este necesar ca persoana

să fi fost condamnată definitiv și ulterior, în rejudecare să se pronunțe o

hotărâre definitivă de achitare, condiție care în

speță, nu este îndeplinită, motiv pentru care, instanța de fond a

respins acțiunea

ca neîntemeiată, constatându-se totodată că, Înalta

Curte de Casație și Justiție prin Deciziile civile nr. 3189 din 20 aprilie 2005

și 6976 din 9 decembrie 2004, s-a pronunțat în acest sens.

S-a mai reținut că

din starea de fapt expusă în acțiunea introductivă, rezultă că reclamanta este

nemulțumită de faptul că a fost cercetată penal și trimisă în judecată, fie cu

rea voință, fie din lipsă de profesionalism, fie din conjugarea ambelor motive,

în această situație fiind necesară, ca o condiție

prealabilă, stabilirea răspunderii penale sau disciplinare în sarcina

procurorului

printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cererea de

despăgubiri îndreptată împotriva Statului urmând a fi făcută în termen de 1 an

de la obținerea acestei hotărâri în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Instanța de fond a considerat că nu este vorba de eroare judiciară în procesul

penal în sensul art. 504 C. proc. pen., pentru o faptă săvârșită în cursul

judecății procesului de natură să producă o eroare judiciară, persoana vătămată

are la

îndemână temeiul legal mai sus

menționat, precizându-se că în această situație,

conținutul erorii

judiciare urmează a se stabili de jurisprudență.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B.L.J., solicitând admiterea lui și

schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, iar pe cale de consecință, trimiterea

dosarului în vederea administrării probatoriului și soluționării astfel pe fond

a cauzei.

În motivarea

apelului reclamanta a susținut că, pe de o parte, Ministerul Public nu

justifică participarea din punct de vedere legal în prezenta cauză iar pe de altă

parte, incidența prevederilor art. 504 C. proc. pen. este determinată de faptul

că eroarea judiciară semnifică orice eroare comisă într-o cauză penală constând

în greșita stabilire a faptelor, cu consecința cercetării

penale, trimiterii în judecată sau condamnării pe

nedrept a unei persoane, astfel

încât se poate antrena răspunderea

patrimonială a Statului conform art. 52 alin. (3) din Constituția României. Ca

atare orice eroare judiciară indiferent de modul în care s-a finalizat, cu sau

fără condamnarea persoanei, dă dreptul la reparații patrimoniale și aceasta

pentru că instanța constituțională nu face nici o distincție între persoane

condamnate definitiv, ulterior achitate și persoane achitate fără o condamnare

prealabilă și pentru că în oricare din aceste situații

este inadmisibil ca un cetățean să fie cercetat și judecat și să

suporte pe nedrept

oprobiul public, tratarea ca pe un infractor,

atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, compromiterea pe plan social

și profesional, traumele psihice și fizice pe care le produce aplicarea

prevederilor penale mai ales când atrag și suspendarea din funcție și lipsirea

de orice mijloace de subzistență (cum este cazul magistraților), consecințe pe

care ar trebui să le suporte doar o persoană găsită vinovată.

O altă

critică se referă la faptul că, împărtășind în totalitate concluziile

reprezentantului Ministerului Public și a pârâtului Statul Român, instanța de

fond a respins acțiunea reclamantei în baza excepției inadmisibilității fără a

mai proceda la soluționarea fondului pretențiilor sale.

Prin decizia

civilă nr. 488/2007 A din 6 decembrie 2007, Curtea de Apel

Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de

apelanta B.L.J.

împotriva sentinței civile nr. 141/D din 17 martie 2006,

pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în întregime în sensul

că a admis în parte acțiunea și în consecință a fost obligat Statul Român la

150.000 RON/lei cu titlu de despăgubiri civile. Totodată a fost obligat Statul

Român să plătească apelantei B.L.J. suma de 67 lei RON cheltuieli de judecată

în apel.

Pentru a se

pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele: excepția privitoare la

dreptul Ministerului Public de a participa în prezenta cauză a fost soluționată

în ședința publică din 22 iunie 2006, când instanța a statuat că fiind

intervenient în baza prevederilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ., în baza unei

cereri de intervenție formulate în scris în dosar nr. 4352/2005 al Tribunalului

Satu Mare (fila 14 din dosar) astfel încât în această calitate putea pune

concluzii și participa la judecată;

-

potrivit prevederilor art. 504 alin. (2)C.

proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul

procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal".

-

alin. (3) din același art. 504 C. proc. pen. precizează că „(....)

restrângerea de libertate în mod nelegal

trebuie stabilită, după caz (....) prin hotărâre definitivă de achitare

(....)".

- noțiunea de

restrângere de „libertate" trebuie înțeleasă în sensul că se referă la

„drepturile și libertățile fundamentale" așa cum sunt ele definite prin

dispozițiile art. 20 din Constituție.

- în cazul

din speță, reclamantei i-a fost restrâns dreptul la muncă, prin măsura

suspendării din funcție dispusă după începerea urmăririi penale și aceasta

pentru că fiind magistrat, operau dispozițiile prevăzute de art. 76 alin. (2)

din Legea nr. 92/1992, iar conform prevederilor art. 83 din Legea nr. 92/1992,

magistratul nu are voie să exercite alte funcții publice sau private cu

excepția funcțiilor didactice în învățământul universitar.

- deși măsura

suspendării din funcție a operat,

ope legis

, actul

declanșator 1-a constituit punerea în mișcare a

acțiunii penale de către procuror

și astfel că, indubitabil că a avut

loc o restrângere a unei „libertăți", în concret,

chiar a unui drept fundamental, dreptul la muncă prevăzut de

dispozițiile art. 41

din Constituție și aceasta în cursul unui proces

penal, soldat cu achitarea în toate fazele procesuale;

- întrucât

finalitatea procesului penal a fost achitarea, iar măsurile dispuse în cadrul

procesului penal au avut ca și consecințe restrângerea unei libertăți înseamnă

că actul sau actele declanșatoare a punerii în mișcare a procesului penal pot

fi asimilate unei erori judiciarei constând într-o greșită stabilire a faptelor

ca încadrându-se în sfera penală și care, au avut drept consecință declanșarea

nejustificat a procesului penal în cazul din speță;

- eroarea

judiciară a fost determinată de o apreciere greșită a existenței unei fapte

penale pentru infracțiunea de fals intelectual respectiv, de reprezentarea

greșită, necorespunzătoare ori incompletă a realității în cazul celeilalte

infracțiuni pentru care a fost pornit procesul penal împotriva reclamantei;

În

consecință, instanța de apel a statuat că, în cazul de față, ne găsim în

prezența restrângerii unei libertăți în mod nelegal în cadrul unui proces

penal, întrucât s-a finalizat cu achitarea inculpatei și ca atare dispozițiile

art. 504 alin. (2) C. proc. pen. își găsesc pe deplin aplicarea, dispoziție

legală ce

nu poate fi interpretată

restrictiv cum în mod greșit a procedat instanța de fond,

respectiv

numai atunci când a existat inițial o condamnare iar ulterior s-a dispus

achitarea.

Prin faptul

că procesul penal, declanșat dintr-o eroare în cazul din speță, a durat aproape

1 an și jumătate și în toată această perioadă reclamanta a fost victima unei

măsuri ce i-a restrâns drepturi și libertăți fundamentale producându-i prejudicii

grave, instanța de apel a apreciat că s-a încălcat și

dreptul la un proces echitabil și soluționarea lui într-un termen

rezonabil, drept

prevăzut și de art. 21 alin. (3) din Constituție pentru

că statul avea obligația să ia toate măsurile ce se impun pentru a împiedica

declanșarea umilințelor, suferințelor și oprobiului public la care pe nedrept

reclamanta a fost supusă,

mai ales că încă

înainte de începerea urmăririi penale, reclamanta fiind acuzată

de

corupție în mass-media și presă, încălcându-se și prezumția de nevinovăție

consacrată de prevederile art. 23 alin. (1) din Constituție ba chiar și unul

din principiile de bază ale procesului penal consacrat de prevederile art. 1 alin.

(2) C. proc. pen., potrivit căruia procesul penal trebuie să contribuie „la

apărarea persoanei, drepturilor și libertăților acesteia".

Pentru toate

cele de mai sus, instanța de apel a constatat că în mod greșit instanța de fond

a apreciat în cazul din speță că nu ne aflăm în prezența unei erori judiciare

și deci greșit a admis excepția invocată de Ministerul Public și a respins

acțiunea ca neîntemeiată, motiv pentru care, a admis ca fondat apelul și a

schimbat în întregime sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea,

obligând statul în baza prevederilor art. 504 alin. (2) și (3), art. 505-506 C.

proc. pen. la 150.000 lei RON despăgubiri civile (daune morale) pentru

prejudiciile cauzate reclamantei în cursul procesului penal, iar în baza

prevederilor art. 274 C. proc. civ. la 67 lei RON cheltuieli de judecată reprezentând

taxă expertiză medico-legală.

La stabilirea

cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere faptul că reclamanta avea

calitatea de magistrat, că durata restrângerii dreptului la muncă a fost de

aproape 1 an și jumătate, că restrângerea acestui drept a generat un stres și

un disconfort psihic și chiar fizic în plus și i-a adus atingere demnității,

onoarei, i-a zdruncinat încrederea în capacitățile personale, profesionale și a

făcut ca, chiar și după finalizarea procesului penal, să continue să fie privită

cu suspiciune de societate, chiar de unii colegi magistrați și a făcut să aibă

temeri și dubii un timp cu privire la faptul că va putea fi mamă și va putea

avea copii și o familie.

Împotriva

deciziei civile nr. 488/2007 A din 6 decembrie 2007 pronunțate de Curtea de

Apel Oradea, termen legal au declarat și motivat recurs: reclamanta B.L.J.,

precum și pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice

prin D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

În motivarea

recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

reclamanta arată că decizia pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea

legii întrucât atunci când a procedat la stabilirea cuantumului despăgubirilor

cuvenite, acestea nu asigură o reparare integrală a pagubei suferite.

Or, evidențiază recurenta-reclamantă în argumentarea acestei critici, o

reparare

integrală a

prejudiciului suferit se poate analiza prin acordarea unor

despăgubiri în limita cuantumului solicitat de

către aceasta.

În recursul

său pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Satu Mare, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

solicită modificarea în tot a hotărârii recurate, menținerea hotărârii primei

instanțe, și pe cale de consecință respingerea acțiunii civile promovată de

reclamanta B.L.J., critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 504 alin.

(1) C. proc. pen.

Pârâtul

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție, în recursul său, întemeiat în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, formulează critici de nelegalitate

cu privire la faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea

legii, instanța de apel dând o interpretare greșită a textelor de lege

corespunzătoare situației de fapt.

Înalta Curte de

Casație și Justiție va admite recursurile pentru considerentele expuse în cele

ce urmează.

Examinarea

legalității deciziei recurate nu poate fi făcută în afara raportării soluției

pronunțate de instanța de apel și cea de fond la temeiul de drept al cererii,

întrucât judecătorul este chemat să rețină din probatoriile administrate în

cauză numai aspectele de fapt relevante pentru dispozițiile legale pe care

reclamantul își întemeiază cererea.

Sub acest

aspect, instanța de recurs constată că temeiul de drept al acțiunii, potrivit

mențiunii făcute în cererea de chemare în judecată (fila nr. 4 din dosarul

tribunalului), l-au constituit dispozițiile art. 504-507 C. proc. pen. și art.

998-999 C. civ.

Reclamanta nu

a făcut ulterior, pe parcursul judecării cauzei, în primă

instanță ori în instanța de apel, nicio precizare

referitoare la temeiul de drept al

acțiunii și cu atât mai puțin în

sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., pe care a înțeles să își sprijine

pretențiile.

Prima instanță a

admis excepția invocată de Ministerul Public și în consecință a respins ca

neîntemeiată acțiunea în despăgubiri exercitată de reclamanta B.L.J., în

contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București

reprezentat prin consilier juridic al D.G.F.P. Satu Mare, soluție pe care și-a

întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., omițând să se

pronunțe cu privire dispozițiile art. 998-998 C. civ., la care reclamanta a

făcut referire expresă, astfel cum am arătat mai sus.

La rândul ei,

instanța de apel și-a întemeiat soluția de admitere a apelului declarat de

reclamantă pe dispozițiile aceleiași prevederi menționând în considerentele

deciziei pronunțate că, în cazul de față, ne găsim în prezența

restrângerii unei libertăți în mod nelegal în

cadrul unui proces penal, întrucât s-

a finalizat cu achitarea inculpatei

și ca atare dispozițiile art. 504 alin. (2)C. proc. pen. își găsesc pe deplin

aplicarea, dispoziție legală ce nu poate fi interpretată restrictiv cum în mod

greșit a procedat instanța de fond, respectiv numai atunci când a existat

inițial o condamnare iar ulterior s-a dispus achitarea.

Se constată

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre de admitere a

apelului cu prețul substituirii temeiului de

drept al acțiunii, viciu care afectează

legalitatea deciziei cu

prejudicierea directă a părții, și anume a reclamantei.

Astfel, instanța

de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. teza

I

care

dispun că "în cazul in care se constata că, în mod greșit, prima instanță

a rezolvat procesul fără a intra in cercetarea fondului ori judecata s-a făcut

în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa

hotărârea atacata și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe".

Caracterul

imperativ al dispozițiilor legale menționate care privește și impune ordinea

firească a procesului, se întemeiază pe necesitatea asigurării celor doua grade

de jurisdicție. Exigența acestui principiu se impune nu numai

în interesul părților ci și pentru respectarea

competenței materiale a instanțelor deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să

fie soluționat de instanța competentă.

Pe de altă

parte, omisiunea instanțelor de a arăta care sunt motivele de fapt și de drept

pentru care cererile reclamantei sunt sau nu întemeiate, așa cum prevede art.

261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului care face

imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de recurs.

Cum

instanțele nu au verificat și nu s-au pronunțat pe fondul litigiului din

perspectiva art. 998-999 C. civ., Înalta Curte va admite recursurile și, în

temeiul art. 312 alin.(3) teza întâi C. proc. civ., va dispune casarea deciziei

pronunțate în cauză de Curtea de Apel Oradea și trimiterea cauzei spre

rejudecare Tribunalului Satu Mare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I DE

Admite

recursurile declarate de reclamanta B.L.J. și de pârâții Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei nr. 488 A din data de 6 decembrie

2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă.

Casează

decizia recurată și sentința civilă nr. 141/D din 17 martie 2006 a Tribunalului

Satu Mare și trimite cauza spre rejudecare, Tribunalului Satu Mare.

Irevocabilă.