ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6110/2009

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 9 august 2005, reclamanta B.L.J. a chemat în judecată, în calitate de pârât Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2.000.000 Euro sau contravaloarea în lei cu titlu de despăgubiri civile ca urmare a cercetării penale, trimiterii în judecată și cercetării pe nedrept pentru comiterea infracțiunilor de fals intelectual și celor asimilate faptelor de corupție, prevăzute de art. 289 C. pen. și respectiv art. 11 din Legea nr. 78/2000. În drept au fost invocate dispozițiile art. 504 - 507 C. proc. pen. și art. 998, art. 999 C. civ.

În fapt, reclamanta a susținut că în anul 1998 a fost promovată la Tribunalul Bihor, fiindu-i repartizate o serie de dosare în calitate de judecător sindic. Anterior acestui an, a activat ca judecător la altă instanță, iar în anul 1991 a absolvit cursurile I.M.M. A mai arătat că eforturile și competența profesională cu privire la soluționarea dosarului referitor la SC O. SA au fost unanim apreciate în presa locală în anul 2001 pentru care ulterior în anul 2002 să se dispună cercetarea sa penală și apoi trimiterea în judecată, situație care s-a repercutat dramatic asupra existenței sale. Reclamanta a arătat că a fost supusă unor traume psihice, morale și sufletești care i-au afectat ireversibil viața.

Din punct de vedere fizic, a dobândit afecțiuni cardiace și a suportat un avort spontan iar din punct de vedere socio-profesional a fost percepută de către cei din jurul său ca o adevărată infractoare de drept comun. Elocvente în acest sens au fost anunțurile repetate făcute la posturile de radio și televiziune prin care era semnalată începerea cercetării penale dar și articolele apărute în presă. Reclamanta a susținut că a fost umilită prin obligația instituită pe nedrept de a da declarații interminabile în fața organelor de cercetare penală și apoi a instanțelor judecătorești. Prin sentința penală nr. 5/2003 a Curții de Apel Oradea s-a dispus achitarea reclamantei-inculpate, pentru ambele infracțiuni reținute în sarcina sa prin rechizitoriu, soluția fiind menținută și în recurs prin decizia penală nr. 1169/2004.

Cu toate acestea, procurorul General a promovat recurs în anulare, recurs ce a fost respins prin decizia nr. 100/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Față de aceste împrejurări reclamanta a susținut că se demonstrează încrâncenarea de care s-a dat dovadă în scopul condamnării sale cu orice preț, pornindu-se de la ideea preconcepută a vinovăției sale. Evident, i s-a adus o gravă atingere onoarei și reputației, sens în care a invocat art. 52 alin. (3) din Constituție prin raportare la art. 405 - 407 C. proc. pen. Prin încheierea de ședință din 25 noiembrie 2005 dată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 5197/2005, s-a admis cererea de abținere formulată de toți judecătorii din cadrul Tribunalului Bihor și s-a dispus trimiterea cauzei spre soluționare la Tribunalul Satu Mare.

In fața instanței, legal investite, reclamanta a precizat cuantumul pretențiilor. La termenul de judecată din 20 februarie 2006, a intervenit în proces în condițiile art. 45 C. proc. civ. Ministerul Public prin procuror P.V.M., aceasta depunând note de ședință referitoare la netemeinicia acțiunii în condițiile în care în speță nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 504 C. proc. pen. Susținând oral argumentele expuse prin înscrisul de la filele 14-16 procurorul s-a referit la lipsa unei condiții necesare antrenării răspunderii Statului Român pe temeiul invocat de reclamantă și anume inexistența unei condamnări definitive, considerând că examinarea acestei condiții este prealabilă discutării probelor perspectivă din care se constituie într-o veritabilă excepție de fond.

Excepția invocată a fost pusă în discuția părților la termenul de judecată din 20 februarie 2006. Prin sentința civilă nr. 141/D din 17 martie 2006, Tribunalul Satu Mare a admis excepția invocată de Ministerul Public și în consecință a respins ca neîntemeiată acțiunea în despăgubiri exercitată de reclamanta B.L.J., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat prin consilier juridic al D.G.F.P. Satu Mare. Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanta a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului Național Anticorupție întocmit în dosar nr. 92/P/2002, că prin sentința penală nr. 5 din 28 martie 2003 a Curții de Apel Oradea aceasta a fost achitată, soluție ce a fost menținută în recurs, iar recursul în anulare declarat de Procurorul General a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 100 din 11 aprilie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea prima instanță a reținut că, întrucât reclamanta nu a fost condamnată definitiv, achitarea nedispunându-se ca urmare a rejudecării după o prealabilă condamnare definitivă, procurorul a invocat această împrejurare ca fiind de natură a înlătura aplicarea art. 504 C. proc. pen., neîndeplinirea acestei dispoziții fiind invocată ca o excepție de fond, considerându-se că eventuala sa admitere ar face inutilă administrarea de probe. În realitate, prima instanță a apreciat că această susținere invocată se constituie într-o apărare de fond care la fel ca și excepția, ar face inutilă administrarea de probe în sensul stabilirii și evaluării prejudiciului. În consecință, s-a apreciat de prima instanță că, ceea ce trebuie stabilit în cauză este dacă situația invocată de reclamantă atrage sau nu incidența art. 504 C. proc.

pen., în scopul dezdăunării sale pentru prejudiciul suferit, respectiv, dacă cererea sa este sau nu întemeiată din perspectiva acestei norme. După o interpretare succintă a dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., tribunalul a apreciat că pentru a exista o eroare judiciară în sensul legii, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv și ulterior, în rejudecare să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare, condiție care în speță, nu este îndeplinită, motiv pentru care, instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, constatându-se totodată că, Înalta Curte de Casație și Justiție prin Deciziile civile nr. 3189 din 20 aprilie 2005 și 6976 din 9 decembrie 2004, s-a pronunțat în acest sens.

S-a mai reținut că din starea de fapt expusă în acțiunea introductivă, rezultă că reclamanta este nemulțumită de faptul că a fost cercetată penal și trimisă în judecată, fie cu rea voință, fie din lipsă de profesionalism, fie din conjugarea ambelor motive, în această situație fiind necesară, ca o condiție prealabilă, stabilirea răspunderii penale sau disciplinare în sarcina procurorului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cererea de despăgubiri îndreptată împotriva Statului urmând a fi făcută în termen de 1 an de la obținerea acestei hotărâri în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Instanța de fond a considerat că nu este vorba de eroare judiciară în procesul penal în sensul art. 504 C. proc.

pen., pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului de natură să producă o eroare judiciară, persoana vătămată are la îndemână temeiul legal mai sus menționat, precizându-se că în această situație, conținutul erorii judiciare urmează a se stabili de jurisprudență. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B.L.J., solicitând admiterea lui și schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, iar pe cale de consecință, trimiterea dosarului în vederea administrării probatoriului și soluționării astfel pe fond a cauzei. În motivarea apelului reclamanta a susținut că, pe de o parte, Ministerul Public nu justifică participarea din punct de vedere legal în prezenta cauză iar pe de altă parte, incidența prevederilor art. 504 C. proc.

pen. este determinată de faptul că eroarea judiciară semnifică orice eroare comisă într-o cauză penală constând în greșita stabilire a faptelor, cu consecința cercetării penale, trimiterii în judecată sau condamnării pe nedrept a unei persoane, astfel încât se poate antrena răspunderea patrimonială a Statului conform art. 52 alin. (3) din Constituția României.

Ca atare orice eroare judiciară indiferent de modul în care s-a finalizat, cu sau fără condamnarea persoanei, dă dreptul la reparații patrimoniale și aceasta pentru că instanța constituțională nu face nici o distincție între persoane condamnate definitiv, ulterior achitate și persoane achitate fără o condamnare prealabilă și pentru că în oricare din aceste situații este inadmisibil ca un cetățean să fie cercetat și judecat și să suporte pe nedrept oprobiul public, tratarea ca pe un infractor, atingerea adusă onoarei, demnității și reputației, compromiterea pe plan social și profesional, traumele psihice și fizice pe care le produce aplicarea prevederilor penale mai ales când atrag și suspendarea din funcție și lipsirea de orice mijloace de subzistență (cum este cazul magistraților), consecințe pe care ar trebui să le suporte doar o persoană găsită vinovată.

O altă critică se referă la faptul că, împărtășind în totalitate concluziile reprezentantului Ministerului Public și a pârâtului Statul Român, instanța de fond a respins acțiunea reclamantei în baza excepției inadmisibilității fără a mai proceda la soluționarea fondului pretențiilor sale. Prin decizia civilă nr. 488/2007 A din 6 decembrie 2007, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de apelanta B.L.J. împotriva sentinței civile nr. 141/D din 17 martie 2006, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în întregime în sensul că a admis în parte acțiunea și în consecință a fost obligat Statul Român la 150.000 RON/lei cu titlu de despăgubiri civile. Totodată a fost obligat Statul Român să plătească apelantei B.L.J.

suma de 67 lei RON cheltuieli de judecată în apel. Pentru a se pronunța astfel instanța de apel a reținut următoarele: excepția privitoare la dreptul Ministerului Public de a participa în prezenta cauză a fost soluționată în ședința publică din 22 iunie 2006, când instanța a statuat că fiind intervenient în baza prevederilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ., în baza unei cereri de intervenție formulate în scris în dosar nr. 4352/2005 al Tribunalului Satu Mare (fila 14 din dosar) astfel încât în această calitate putea pune concluzii și participa la judecată; - potrivit prevederilor art. 504 alin. (2)C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal". - alin. (3) din același art. 504 C. proc.

pen. precizează că „(… ) restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz (… ) prin hotărâre definitivă de achitare (… )". - noțiunea de restrângere de „libertate" trebuie înțeleasă în sensul că se referă la „drepturile și libertățile fundamentale" așa cum sunt ele definite prin dispozițiile art. 20 din Constituție. - în cazul din speță, reclamantei i-a fost restrâns dreptul la muncă, prin măsura suspendării din funcție dispusă după începerea urmăririi penale și aceasta pentru că fiind magistrat, operau dispozițiile prevăzute de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, iar conform prevederilor art. 83 din Legea nr. 92/1992, magistratul nu are voie să exercite alte funcții publice sau private cu excepția funcțiilor didactice în învățământul universitar.

- deși măsura suspendării din funcție a operat, ope legis , actul declanșator 1-a constituit punerea în mișcare a acțiunii penale de către procuror și astfel că, indubitabil că a avut loc o restrângere a unei „libertăți", în concret, chiar a unui drept fundamental, dreptul la muncă prevăzut de dispozițiile art. 41 din Constituție și aceasta în cursul unui proces penal, soldat cu achitarea în toate fazele procesuale; - întrucât finalitatea procesului penal a fost achitarea, iar măsurile dispuse în cadrul procesului penal au avut ca și consecințe restrângerea unei libertăți înseamnă că actul sau actele declanșatoare a punerii în mișcare a procesului penal pot fi asimilate unei erori judiciarei constând într-o greșită stabilire a faptelor ca încadrându-se în sfera penală și care, au avut drept consecință declanșarea nejustificat a procesului penal în cazul din speță; - eroarea judiciară a fost determinată de o apreciere greșită a existenței unei fapte penale pentru infracțiunea de fals intelectual respectiv, de reprezentarea greșită, necorespunzătoare ori incompletă a realității în cazul celeilalte infracțiuni pentru care a fost pornit procesul penal împotriva reclamantei; În consecință, instanța de apel a statuat că, în cazul de față, ne găsim în prezența restrângerii unei libertăți în mod nelegal în cadrul unui proces penal,

întrucât s-a finalizat cu achitarea inculpatei și ca atare dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. își găsesc pe deplin aplicarea, dispoziție legală ce nu poate fi interpretată restrictiv cum în mod greșit a procedat instanța de fond, respectiv numai atunci când a existat inițial o condamnare iar ulterior s-a dispus achitarea.

Prin faptul că procesul penal, declanșat dintr-o eroare în cazul din speță, a durat aproape 1 an și jumătate și în toată această perioadă reclamanta a fost victima unei măsuri ce i-a restrâns drepturi și libertăți fundamentale producându-i prejudicii grave, instanța de apel a apreciat că s-a încălcat și dreptul la un proces echitabil și soluționarea lui într-un termen rezonabil, drept prevăzut și de art. 21 alin. (3) din Constituție pentru că statul avea obligația să ia toate măsurile ce se impun pentru a împiedica declanșarea umilințelor, suferințelor și oprobiului public la care pe nedrept reclamanta a fost supusă, mai ales că încă înainte de începerea urmăririi penale, reclamanta fiind acuzată de corupție în mass-media și presă, încălcându-se și prezumția de nevinovăție consacrată de prevederile art. 23 alin. (1) din Constituție ba chiar și unul din principiile de bază ale procesului penal consacrat de prevederile art. 1 alin. (2) C. proc.

pen., potrivit căruia procesul penal trebuie să contribuie „la apărarea persoanei, drepturilor și libertăților acesteia". Pentru toate cele de mai sus, instanța de apel a constatat că în mod greșit instanța de fond a apreciat în cazul din speță că nu ne aflăm în prezența unei erori judiciare și deci greșit a admis excepția invocată de Ministerul Public și a respins acțiunea ca neîntemeiată, motiv pentru care, a admis ca fondat apelul și a schimbat în întregime sentința apelată în sensul că a admis în parte acțiunea, obligând statul în baza prevederilor art. 504 alin. (2) și (3), art. 505-506 C. proc. pen. la 150.000 lei RON despăgubiri civile (daune morale) pentru prejudiciile cauzate reclamantei în cursul procesului penal, iar în baza prevederilor art. 274 C. proc.

civ. la 67 lei RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă expertiză medico-legală. La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere faptul că reclamanta avea calitatea de magistrat, că durata restrângerii dreptului la muncă a fost de aproape 1 an și jumătate, că restrângerea acestui drept a generat un stres și un disconfort psihic și chiar fizic în plus și i-a adus atingere demnității, onoarei, i-a zdruncinat încrederea în capacitățile personale, profesionale și a făcut ca, chiar și după finalizarea procesului penal, să continue să fie privită cu suspiciune de societate, chiar de unii colegi magistrați și a făcut să aibă temeri și dubii un timp cu privire la faptul că va putea fi mamă și va putea avea copii și o familie.

Împotriva deciziei civile nr. 488/2007 A din 6 decembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, termen legal au declarat și motivat recurs: reclamanta B.L.J., precum și pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta arată că decizia pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea legii întrucât atunci când a procedat la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, acestea nu asigură o reparare integrală a pagubei suferite.

Or, evidențiază recurenta-reclamantă în argumentarea acestei critici, o reparare integrală a prejudiciului suferit se poate analiza prin acordarea unor despăgubiri în limita cuantumului solicitat de către aceasta. În recursul său pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită modificarea în tot a hotărârii recurate, menținerea hotărârii primei instanțe, și pe cale de consecință respingerea acțiunii civile promovată de reclamanta B.L.J., critica vizând greșita aplicare a dispozițiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen. Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în recursul său, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ, formulează critici de nelegalitate cu privire la faptul că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea legii, instanța de apel dând o interpretare greșită a textelor de lege corespunzătoare situației de fapt. Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursurile pentru considerentele expuse în cele ce urmează. Examinarea legalității deciziei recurate nu poate fi făcută în afara raportării soluției pronunțate de instanța de apel și cea de fond la temeiul de drept al cererii, întrucât judecătorul este chemat să rețină din probatoriile administrate în cauză numai aspectele de fapt relevante pentru dispozițiile legale pe care reclamantul își întemeiază cererea. Sub acest aspect, instanța de recurs constată că temeiul de drept al acțiunii, potrivit mențiunii făcute în cererea de chemare în judecată (fila nr. 4 din dosarul tribunalului), l-au constituit dispozițiile art. 504-507 C. proc.

pen. și art. 998-999 C. civ. Reclamanta nu a făcut ulterior, pe parcursul judecării cauzei, în primă instanță ori în instanța de apel, nicio precizare referitoare la temeiul de drept al acțiunii și cu atât mai puțin în sensul dispozițiilor art. 998-999 C. civ., pe care a înțeles să își sprijine pretențiile. Prima instanță a admis excepția invocată de Ministerul Public și în consecință a respins ca neîntemeiată acțiunea în despăgubiri exercitată de reclamanta B.L.J., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice București reprezentat prin consilier juridic al D.G.F.P. Satu Mare, soluție pe care și-a întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., omițând să se pronunțe cu privire dispozițiile art. 998-998 C. civ., la care reclamanta a făcut referire expresă, astfel cum am arătat mai sus.

La rândul ei, instanța de apel și-a întemeiat soluția de admitere a apelului declarat de reclamantă pe dispozițiile aceleiași prevederi menționând în considerentele deciziei pronunțate că, în cazul de față, ne găsim în prezența restrângerii unei libertăți în mod nelegal în cadrul unui proces penal, întrucât s- a finalizat cu achitarea inculpatei și ca atare dispozițiile art. 504 alin. (2)C. proc. pen. își găsesc pe deplin aplicarea, dispoziție legală ce nu poate fi interpretată restrictiv cum în mod greșit a procedat instanța de fond, respectiv numai atunci când a existat inițial o condamnare iar ulterior s-a dispus achitarea. Se constată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre de admitere a apelului cu prețul substituirii temeiului de drept al acțiunii, viciu care afectează legalitatea deciziei cu prejudicierea directă a părții, și anume a reclamantei.

Astfel, instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 297 C. proc. civ. teza I care dispun că "în cazul in care se constata că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra in cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacata și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe". Caracterul imperativ al dispozițiilor legale menționate care privește și impune ordinea firească a procesului, se întemeiază pe necesitatea asigurării celor doua grade de jurisdicție. Exigența acestui principiu se impune nu numai în interesul părților ci și pentru respectarea competenței materiale a instanțelor deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluționat de instanța competentă.

Pe de altă parte, omisiunea instanțelor de a arăta care sunt motivele de fapt și de drept pentru care cererile reclamantei sunt sau nu întemeiate, așa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanța de recurs. Cum instanțele nu au verificat și nu s-au pronunțat pe fondul litigiului din perspectiva art. 998-999 C. civ., Înalta Curte va admite recursurile și, în temeiul art. 312 alin.(3) teza întâi C. proc. civ., va dispune casarea deciziei pronunțate în cauză de Curtea de Apel Oradea și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Satu Mare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C I DE

Admite recursurile declarate de reclamanta B.L.J. și de pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei nr. 488 A din data de 6 decembrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Casează decizia recurată și sentința civilă nr. 141/D din 17 martie 2006 a Tribunalului Satu Mare și trimite cauza spre rejudecare, Tribunalului Satu Mare. Irevocabilă.