ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2652/2009

Asupra admisibilității în principiu a contestație în anulare de față; Prin sentința penală nr. 35/ P din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, secția penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata C.E. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 215 alin. (4) și (5) C. pen., cu aplicabilă art. 75 lit. a) C. pen. În esență, s-a reținut că inculpata nu a comis fapta reținută în sarcina sa, ea mărginindu-se la a completa filele C.E.C., un alt inculpat, U.l., fiind cel care în calitate de administrator, prin semnarea lor, a dat ordin băncii să plătească părții civile sumele înscrise pe aceste file. Din actele existente la dosarul instanței de fond, rezultă că inculpata s-a prezentat în fața acesteia la termenul din 25 octombrie 1999, când a fost audiată.

Prin decizia penală nr. 258/ A din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel Oradea, secția penală, au fost respinse apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și partea civilă împotriva sentinței sus-menționate. Cu ocazia judecării cauzei în apel, inculpata C.E. nu s-a prezentat la niciun termen de judecată însă a fost reprezentată de avocat ales. Prin decizia nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și partea civilă. Au fost casate ambele hotărâri pronunțate anterior și condamnată inculpata C.E., la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. (4) și (5) C. pen., cu referire la art. 215 alin. (2) C. pen., cu aplicabilă art. 75 lit. a) și a art. 74 și 76 C. pen.

Nici cu ocazia judecării cauzei în recurs inculpata C.E. nu a fost prezentă la vreunul dintre termenele de judecată, însă ca și în apel a fost reprezentată de avocat ales, care a pus concluzii atât în scris cât și oral. Împotriva acestei decizii, la data de 8 martie 2002 a formulat contestație în anulare condamnata C.E., invocând cazul prevăzute de art. 386 lit. b) C. proc. pen. și susținând că la termenul la care s-a judecat recursul a fost bolnavă, împrejurare care a împiedicat-o să participe la judecată și pe care nu a putut să o aducă la cunoștința instanței. Prin decizia nr. 2620 din 23 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală a fost respinsă, ca nefondată, contestația în anulare.

La data de 23 februarie 2009, aceeași condamnată a formulat o nouă contestație în a nula reinvocând cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), c) și e) C. proc. pen. În esență, în motivarea contestației s-a susținut că inculpata C.E. nu a fost legal citată de instanța de recurs în vederea audierii, fiind obligatorie citarea ei în acest scop, chiar și cu mandat de aducere, neputând fi condamnată pentru prima dată fără a fi audiată nemijlocit. S-a mai criticat împrejurarea că atât inculpata, cât și ceilalți doi coinculpați din aceeași cauză au fost asistați de același avocat ales, deși aveau interese contrarii, că a fost încălcată procedura de judecată în recurs, care trebuia să se desfășoare în doi timpi (casare și rejudecare la termene diferite).

În fine, s-a mai susținut că prin prisma tuturor probatoriilor de la dosar fapta inculpatei putea constitui cel mult o complicitate la infracțiunea de emitere de cecuri fără acoperire în reglementarea prevăzută de art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934,faptă care la data judecării recursului era prescrisă. În vederea discutării admisibilității în principiu a contestației, Curtea a solicitat instanței de executare date cu privire la începerea executării pedepsei, aceasta comunicând că petenta a fost încarcerată la 24 martie 2009,iar pedeapsa expiră la 23 martie 2014. Curtea reține că pentru a fi admisibilă în principiu o contestație în anulare îndreptată împotriva unei hotărâri penale definitive trebuie îndeplinite cumulativ condițiile enumerate în art. 391alin.

(2) C. proc. pen., respectiv: contestația să fie făcută în termenul prevăzut de lege; motivul invocat să fie dintre cele prevăzută de art. 386 C. proc. pen.; în susținerea contestației să fie depuse ori să se invoce dovezi care sunt la dosar. În privința cazului de contestație prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., Curtea reține că acesta are în vedere situația în care procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii. Altfel spus, este vorba despre încălcarea, la termenul la care cauza a fost judecată de către instanța de recurs, a dispozițiilor legale în materia citării (capitolul II, titlul V. din partea generală a Codului de procedură penală) și a principiului înscris în art. 291 C. proc.

pen., potrivit căruia judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită. În speță, deși a invocat acest caz de contestație, petenta nu a motivat care a fost viciul de procedură incident în cauză la termenul la care instanța de recurs a procedat la soluționarea recursului. În realitate, ceea ce se contestă nu este strict procedura de citare pentru termenul la care cauza s-a judecatei faptul că, în opinia petentei, instanța de recurs avea obligația de a o audia consecutiv casării celor două hotărâri anterioare de achitare jar în vederea rejudecării cauzei care trebuia să se desfășoare la un termen distinct, ulterior celui la care recursul fusese admis, era necesar ca petenta să fie citată.

Cu alte cuvinte, ceea ce se invocă în cadrul acestui prim motiv de contestație este de fapt o presupusă încălcare de către instanța de recurs a procedurii de judecată (la un singur termen, iar nu în doi timpi), și nu a procedurii de citare, aspect care însă nu poate fi supus cenzurării pe calea contestației în anulare, prin prisma niciunuia dintre cazurilor expres și limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. (aceeași fiind situația și în ce privește presupusa încălcare a dreptului la apărare, prin reprezentarea de către același avocat a mai multor inculpați ce aveau interese contrarii). În privința cazului de contestație prevăzut la art. 386 lit. e) C. proc.

pen., acesta are în vedere neaudierea inculpatului prezent de către instanța de recurs, când aceasta era obligatorie potrivit legii, respectiv în situațiile în care inculpatul nu fusese audiat de către instanțele de fond și apel ori când aceste instanțe nu pronunțaseră împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. În speță, Curtea constată în primul rând că judecarea definitivă a cauzei în care contestatoarea a avut calitatea de inculpat s-a petrecut în anul 2001, cu mult timp înainte de a fi fost instituite (prin Legea nr. 356/2006) atât obligația ascultării inculpatului în recurs (în cazurile menționate anterior), cât și a cazului de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. e), prin care nesocotirea acestei obligații poate fi remediată.

În al doilea rând, chiar dacă s-ar trece peste acest impediment ce ține de neretroactivitatea legii, Curtea constată că inculpata C.E. nu a fost prezentă la niciunul dintre termenele pe care cauza sa Ie-a avut în recurs, inclusiv la cel la care cauza a fost judecată, situație în care nu mai poate invoca neascultarea sa, chiar prin prisma dreptului la un proces echitabil. În acest context, Curtea reține că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține protejarea unui drept procesual (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), părțile trebuind să manifeste bună-credință în exercitarea acestor drepturi.

Or, dacă s-ar accepta susținerile contestatoarei, aceasta ar echivala cu o încurajare a abuzului de drept, căci ar însemna că, deși inculpatul nu s-a prezentat în fața instanței de recurs și nu a fost audiat, el are automat dreptul la o nouă judecare a recursului, pe calea contestație în anulare, de care va uza ori de câte ori soluția inițială îl va nemulțumi, cum este și cazul în speță. Mai mult, dincolo de o încurajare a abuzului de drept, s-ar crea și o inechitate din perspectiva judecării în lipsă a inculpaților legal citați: între cei condamnați pentru prima dată de către instanța de recurs (și care pot obține, ca efect al propriei conduite, o nouă judecare a recursului pe calea contestație în anulare) și cei condamnați în primă instanță și/sau în apel (care nu pot parcurge decât o singură dată calea de atac a recursului).

Pe de altă parte, în speță nu se poate face abstracție de împrejurarea că inculpata C.E. a lipsit nu doar la toate termenele din recurs, ci și la cele din apel, deși cunoștea (în condițiile în care permanent a fost reprezentată de avocat ales) că prin căile de atac exercitate de parchet se tinde la condamnarea sa, fiind astfel în propriul său interes prezența în fața instanțelor de apel și recurs, pentru a-și putea exercita dreptul la apărare, inclusiv prin solicitarea de a fi audiată direct și nemijlocit de către aceste instanțe. De altfel, conduita procesuală a contestatoarei pare a fi simptomatică, în condițiile în care aceasta nu a putut fi încarcerată în executare pedepsei stabilite de către instanța de recurs decât după circa 7 ani și jumătate de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Susținerile contestatoarei, în sensul că judecarea recursului trebuia făcută în doi timpi, ceea ce impunea citarea sa în vederea audierii la rejudecare, dincolo de împrejurarea că exced cadrul limitat al contestației în anulare, au la bază o interpretare proprie a normelor procedurale din materia recursului. Rejudecarea cauzei după casare nu are loc separat în toate cazurile, ci numai în situația în care instanța de recurs consideră necesară administrarea unor probe, altele decât cele care sunt admisibile în recurs potrivit art. 385 14 C. proc. pen. Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție nu reține spre rejudecare cauzele în care este necesară administrarea de probe, ci dispune rejudecarea acestora de către instanțele ale căror hotărâri au fost casate, ceea ce înseamnă că în toate celelalte cazuri de rejudecare, instanța supremă soluționează recursul și procedează la rejudecarea cauzei la un singur termen.

În fine, în ce privește cazul de contestație prevăzut la art. 386lit. c) C. proc. pen., acesta are în vedere situația în care instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ),cu privire la care existau probe la dosar. Deși contestatoarea a invocat acest caz, ea face referiri la chestiuni de fapt și de încadrare juridică, considerând că fapta comisă întrunește elementele constitutive ale altei infracțiuni decât cea pentru care a fost condamnată, iar în raport de noua încadrare, ținând seama de data săvârșirii și a limitelor de pedeapsă răspunderea penală este prescrisă, caz de încetare a procesului penal.

Or, pentru a fi admisibil acest caz de contestație în anulare, incidența vreunei cauze de încetare a procesului penal trebuie să rezulte direct din actele pe care instanța de recurs Ie-a avut în dosarul cauzei, iar nu indirect, prin stabilirea unei alte situații de fapt și/sau încadrări juridice, așa cum se solicită în speță. În concluzie, Curtea reține că simpla invocare a unui caz dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., nu poate conduce la admiterea în principiu a contestației în anulare, căci într-o asemenea ipoteză această fază prealabilă ar fi practic inutilă jar scopul urmărit de legiuitor, acela de a institui un filtru pentru cererile care, la o primă examinare, prin raportare însă la situația din speță, nu se circumscriu acestei căi extraordinare de atac, nu ar mai fi realizat.

Din această perspectivă, Curtea constată că motivării în fapt a contestației în anulare nu îi corespund decât formal cazurile de contestație invocate, astfel încât această cale extraordinară de atac este în speță inadmisibilă și urmează a fi respinsă ca atare cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea condamnată C.E. împotriva deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul nr. 779/2001. Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 iulie 2009.