ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2652/2009
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2652/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra admisibilității în principiu a contestație în anulare de față;
Prin sentința penală nr. 35/ P din 14 februarie 2000 a Tribunalului
Bihor, secția penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c)
C. proc. pen., a fost achitată inculpata C.E. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută
de art. 215 alin. (4) și (5) C. pen., cu aplicabilă
art. 75 lit. a) C. pen.
În esență, s-a reținut că inculpata nu a
comis fapta reținută în
sarcina sa, ea mărginindu-se la a
completa filele C.E.C., un alt inculpat, U.l., fiind cel care în calitate de
administrator, prin semnarea lor, a dat ordin băncii să plătească părții civile
sumele înscrise pe aceste file.
Din actele existente la dosarul instanței de fond, rezultă că
inculpata s-a prezentat în fața acesteia la
termenul din 25 octombrie 1999,
când a fost audiată.
Prin decizia penală nr. 258/ A din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel
Oradea, secția penală, au fost respinse apelurile declarate de către Parchetul
de pe lângă Tribunalul Bihor și partea civilă împotriva sentinței
sus-menționate.
Cu ocazia judecării cauzei în apel, inculpata
C.E. nu
s-a prezentat la niciun termen de judecată însă a
fost reprezentată de avocat ales.
Prin decizia nr. 4380 din 17 octombrie
2001 a Curții Supreme
de Justiție, secția penală,
au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Oradea și partea civilă.
Au fost casate ambele hotărâri pronunțate anterior și condamnată
inculpata C.E., la 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzută
de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii
prevăzută
de art. 26 raportat la art. 215 alin. (4) și (5) C. pen., cu
referire la art. 215 alin. (2) C. pen., cu aplicabilă art. 75 lit.
a) și a art. 74 și 76 C. pen.
Nici cu ocazia judecării cauzei în recurs inculpata C.E. nu a fost
prezentă la vreunul dintre termenele de judecată, însă ca și în apel a fost
reprezentată de avocat ales, care a pus concluzii atât în scris cât și oral.
Împotriva acestei decizii, la data de 8 martie 2002 a formulat contestație
în anulare condamnata C.E., invocând cazul prevăzute de art. 386 lit. b) C. proc.
pen. și susținând că la termenul la care s-a judecat recursul a fost bolnavă, împrejurare
care a împiedicat-o să participe la judecată și pe care nu a putut să o aducă
la cunoștința instanței.
Prin decizia nr. 2620 din 23 mai 2002 a Curții Supreme de
Justiție,
secția penală a fost respinsă, ca nefondată, contestația în
anulare.
La data de 23 februarie 2009, aceeași
condamnată a formulat
o nouă contestație în a nula
reinvocând
cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), c) și e)
C. proc. pen.
În esență, în motivarea contestației s-a susținut că inculpata
C.E. nu a fost legal citată de instanța de recurs
în vederea
audierii, fiind obligatorie citarea ei în acest scop, chiar
și cu mandat de aducere, neputând fi condamnată pentru prima dată fără a fi
audiată nemijlocit.
S-a mai criticat împrejurarea că atât inculpata, cât și ceilalți doi
coinculpați din aceeași cauză au fost asistați de același avocat ales, deși
aveau interese contrarii, că a fost încălcată procedura de judecată în recurs, care
trebuia să se desfășoare în doi timpi (casare și rejudecare la termene
diferite).
În fine, s-a mai susținut că prin prisma tuturor probatoriilor de la
dosar fapta inculpatei putea constitui cel mult o complicitate la infracțiunea
de emitere de cecuri fără acoperire în reglementarea prevăzută de art. 84 pct. 2
din Legea nr. 59/1934,faptă care la data judecării recursului era prescrisă.
În vederea discutării admisibilității în principiu a contestației,
Curtea a solicitat instanței de executare date cu
privire la
începerea executării pedepsei, aceasta comunicând că petenta
a fost încarcerată la 24 martie 2009,iar pedeapsa expiră la 23 martie 2014.
Curtea reține că pentru a fi admisibilă în principiu o contestație în
anulare îndreptată împotriva unei hotărâri penale definitive trebuie
îndeplinite cumulativ condițiile enumerate în art. 391alin. (2) C. proc. pen., respectiv:
contestația să fie făcută în
termenul
prevăzut de lege; motivul invocat să fie dintre cele prevăzută de
art.
386 C. proc. pen.; în susținerea contestației să fie depuse ori să se invoce
dovezi care sunt la dosar.
În privința cazului de contestație prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc.
pen., Curtea reține că acesta are în vedere situația în care procedura de
citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de
recurs nu a fost îndeplinită conform legii.
Altfel spus, este vorba despre încălcarea, la termenul la care cauza a
fost judecată de către instanța de recurs, a dispozițiilor legale în materia
citării (capitolul II, titlul V. din partea generală a Codului de procedură
penală) și a principiului înscris în art. 291 C. proc. pen., potrivit căruia
judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este
îndeplinită.
În speță, deși a invocat acest caz de
contestație, petenta nu a
motivat care a fost viciul de
procedură incident în cauză la termenul la care instanța de recurs a procedat
la soluționarea recursului.
În realitate, ceea ce se contestă nu este strict procedura de citare
pentru termenul la care cauza s-a judecatei faptul că, în opinia petentei, instanța
de recurs avea obligația de a o audia
consecutiv
casării celor două hotărâri anterioare de achitare jar în
vederea
rejudecării cauzei care trebuia să se desfășoare la un termen distinct, ulterior
celui la care recursul fusese admis, era necesar ca petenta să fie citată.
Cu alte cuvinte, ceea ce se invocă în cadrul acestui prim motiv de
contestație este de fapt o presupusă încălcare de către instanța de recurs a
procedurii de judecată (la un singur termen, iar nu în doi timpi), și nu a
procedurii de citare, aspect care însă nu poate fi supus cenzurării pe calea
contestației în anulare, prin prisma niciunuia dintre cazurilor expres și
limitativ prevăzute în art. 386 C. proc. pen. (aceeași fiind situația și în ce
privește presupusa
încălcare a dreptului la
apărare, prin reprezentarea de către același
avocat a mai multor
inculpați ce aveau interese contrarii).
În privința cazului de contestație prevăzut la art. 386 lit. e) C. proc.
pen., acesta are în vedere neaudierea inculpatului prezent de către instanța de
recurs, când aceasta era obligatorie potrivit legii, respectiv în situațiile în
care inculpatul nu fusese audiat de către
instanțele
de fond și apel ori când aceste instanțe nu pronunțaseră
împotriva
inculpatului o hotărâre de condamnare.
În speță, Curtea constată în primul rând că judecarea definitivă a
cauzei în care contestatoarea a avut calitatea de inculpat s-a petrecut în anul
2001, cu mult timp înainte de a fi fost instituite (prin Legea nr. 356/2006)
atât obligația ascultării inculpatului în recurs (în cazurile menționate
anterior), cât și a cazului de
contestație
în anulare prevăzut în art. 386 lit. e), prin care nesocotirea
acestei
obligații poate fi remediată.
În al doilea rând, chiar dacă s-ar trece peste acest impediment ce ține
de neretroactivitatea legii, Curtea constată că inculpata C.E. nu a fost
prezentă la niciunul dintre termenele pe care cauza sa Ie-a avut în recurs,
inclusiv la cel la care cauza a fost judecată, situație în care nu mai poate
invoca neascultarea sa, chiar prin prisma dreptului la un proces echitabil.
În acest context, Curtea reține că nimeni nu poate invoca propria culpă
pentru a obține protejarea unui drept procesual (nemo auditur propriam
turpitudinem allegans), părțile trebuind să manifeste bună-credință în
exercitarea acestor drepturi.
Or, dacă s-ar accepta susținerile contestatoarei, aceasta ar echivala
cu o încurajare a abuzului de drept, căci ar însemna că, deși inculpatul nu s-a
prezentat în fața instanței de recurs și nu a fost audiat, el are automat
dreptul la o nouă judecare a recursului, pe calea contestație în anulare, de
care va uza ori de câte ori soluția inițială îl va nemulțumi, cum este și cazul
în speță.
Mai mult, dincolo de o încurajare a abuzului de drept, s-ar crea și o
inechitate din perspectiva judecării în lipsă a inculpaților legal citați:
între cei condamnați pentru prima dată de către
instanța de recurs (și care pot obține, ca efect al propriei conduite,
o
nouă judecare a recursului pe calea contestație în anulare) și cei
condamnați în primă instanță și/sau în apel (care nu pot parcurge decât o
singură dată calea de atac a recursului).
Pe de altă parte, în speță nu se poate face abstracție de împrejurarea
că inculpata C.E. a lipsit nu doar la toate termenele din recurs, ci și la cele
din apel, deși cunoștea (în
condițiile în
care permanent a fost reprezentată de avocat ales) că
prin căile de atac
exercitate de parchet se tinde la condamnarea
sa,
fiind astfel în propriul său interes prezența în fața instanțelor de apel și
recurs, pentru a-și putea exercita dreptul la apărare, inclusiv
prin
solicitarea de a fi audiată direct și nemijlocit de către aceste instanțe.
De altfel, conduita procesuală a contestatoarei pare a fi simptomatică,
în condițiile în care aceasta nu a putut fi încarcerată în executare pedepsei
stabilite de către instanța de recurs decât după circa 7 ani și jumătate de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
Susținerile contestatoarei, în sensul că judecarea recursului trebuia
făcută în doi timpi, ceea ce impunea citarea sa în vederea audierii la
rejudecare, dincolo de împrejurarea că exced cadrul
limitat al contestației în anulare, au la bază o interpretare proprie a
normelor procedurale din materia recursului.
Rejudecarea cauzei după casare nu are loc
separat în toate
cazurile, ci numai în situația în care
instanța de recurs consideră necesară administrarea unor probe, altele decât
cele care sunt admisibile în recurs potrivit art. 385
14
C. proc.
pen.
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție nu reține spre
rejudecare cauzele în care este necesară administrarea de
probe, ci dispune rejudecarea acestora de către
instanțele ale căror
hotărâri au fost casate, ceea ce înseamnă că în
toate celelalte cazuri de rejudecare, instanța supremă soluționează recursul și
procedează la rejudecarea cauzei la un
singur termen.
În fine, în ce privește cazul de contestație prevăzut la art. 386lit. c)
C. proc. pen., acesta are în vedere situația în care instanța de recurs nu s-a
pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele
prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i
1
),cu privire la care
existau probe la dosar.
Deși contestatoarea a invocat acest caz, ea face referiri la chestiuni
de fapt și de încadrare juridică, considerând că fapta
comisă întrunește elementele constitutive ale altei infracțiuni decât
cea
pentru care a fost condamnată, iar în raport de noua încadrare, ținând seama de
data săvârșirii și a limitelor de pedeapsă răspunderea penală este prescrisă,
caz de încetare a procesului penal.
Or, pentru a fi admisibil acest caz de contestație în anulare,
incidența vreunei cauze de încetare a procesului
penal trebuie să
rezulte direct din actele pe care instanța de recurs
Ie-a avut în
dosarul cauzei, iar nu
indirect, prin stabilirea unei alte situații de fapt
și/sau încadrări
juridice, așa cum se solicită în speță.
În concluzie,
Curtea reține că simpla invocare a
unui caz dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., nu poate conduce la
admiterea în principiu a contestației în anulare, căci într-o asemenea ipoteză
această fază prealabilă ar fi practic inutilă jar scopul urmărit de legiuitor,
acela de a institui un filtru pentru cererile care, la o primă examinare, prin
raportare însă la situația din speță, nu se circumscriu acestei căi
extraordinare de atac, nu ar mai fi realizat.
Din această perspectivă, Curtea constată că motivării în fapt a
contestației în anulare nu îi corespund decât formal cazurile de
contestație invocate, astfel încât această cale
extraordinară de atac
este în speță inadmisibilă și urmează a fi
respinsă ca atare cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor judiciare
către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU
ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în
anulare formulată de
contestatoarea condamnată C.E.
împotriva deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunțată de Curtea
Supremă de Justiție în dosarul nr. 779/2001.
Obligă contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 lei cu titlu de
cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15
iulie 2009.