ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3892/2009

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 martie 2009, invocând cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), b), d) și e) C. proc. pen., condamnata C.E., a formulat contestație în anulare împotriva Deciziilor penale nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1957/1/2009; nr. 503 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1048/59/2007; nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme Justiție, secția penală. Înalta Curte, examinând motivele invocate de contestatoarea condamnată, prin prisma dispozițiilor art. 386 și următoarele C. proc.

pen., constată că, contestația în anulare formulată de contestatoarea C.E. este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive. Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f) - i) 1 , cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1) 1 ori art. 385 16 alin. (1). Conform dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc.

pen., contestația în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) - c) si e) C. proc. pen., este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. În această etapă procesuală instanța este obligată să examineze dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar. Înalta Curte constată că, cererea de contestație în anulare formulată de contestatoarea C.E.

împotriva Deciziei penale nr. 2652 din 15 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 1957/1/2009 este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Prin decizia penală mai sus menționată a fost respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatoarea condamnată C.E. împotriva Deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. 779/2001. A fost obligată contestatoarea condamnată la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Potrivit dispozițiilor art. 392 C. proc. pen., deciziile pronunțate în contestație în anulare sunt definitive, legea neprevăzând posibilitatea atacării acestora cu vreuna din căile ordinare de atac (apel sau recurs) ori cu o nouă cale extraordinară de atac a contestației în anulare.

În cauză, contestatoarea C.E. a formulat o nouă contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 2652 din 15 iulie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a avut ca obiect contestația în anulare introdusă de aceeași condamnată împotriva Deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în Dosarul nr. 779/2001, contestație care i-a fost respinsă ca inadmisibilă. Potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul procesului penal. În raport de principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit dispozițiilor cuprinse în C. proc. pen., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual penale, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

În raport de dispozițiile art. 392 C. proc. pen., deciziile pronunțate în contestație în anulare de o instanță de recurs nu sunt supuse unei alte căi extraordinare de atac a contestației în anulare, ele fiind definitive. Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul la o nouă contestație în anulare împotriva unei decizii pronunțate de o instanță de recurs, tot în contestație în anulare, stingându-se prin exercitare, astfel încât posibilitatea legală a declarării mai multor contestații în anulare împotriva unei decizii pronunțată în contestație în anulare este exclusă. Din dispozițiile C. proc. pen. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

În speță, hotărârea contestată a dobândit caracter definitiv și, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Înalta Curte constată că în motivarea contestației în anulare formulată, contestatoarea C.E., prin apărătorul ales, a invocat cazurile de contestație prevăzute de dispozițiile art. 386 lit. a), c), în realitate din motivare rezultă că este incident cazul de la lit. b) și e) C. proc.

pen., susținând, pe de o parte, că nu a fost legal citată de instanța de recurs în vederea audierii, fiind obligatorie citarea ei în acest scop, chiar și cu mandat de aducere, neputând fi condamnată pentru prima dată fără a fi audiată nemijlocit, iar pe de altă parte că, la termenul la care s-a judecat recursul a fost în imposibilitate obiectivă de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare. Examinând actele și lucrările din dosar, Înalta Curte constată că prin sentința penală nr. 35/P din 14 februarie 2000 a Tribunalului Bihor, secția penală, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata C.E. pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (4) și (5) C. pen.

cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. În esență, s-a reținut că inculpata nu a comis fapta reținută în sarcina sa, mărginindu-se la a completa filele C.E.C., un alt inculpat, respectiv U.I., fiind cel care, în calitate de administrator, prin semnarea filelor C.E.C., a dat ordin băncii să plătească părții civile sumele înscrise pe aceste file. Din actele existente la dosarul instanței de fond, a rezultat că inculpata s-a prezentat în fața acestei instanțe la termenul din 25 octombrie 1999, când a fost audiată (fila 36 dosar fond). Prin Decizia penală nr. 258/ A din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel Oradea, secția penală, au fost respinse apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și de partea civilă împotriva sentinței mai sus-menționate.

Cu ocazia judecării cauzei în apel, inculpata C.E. nu s-a prezentat la niciun termen de judecată, însă a fost reprezentată de avocat ales. Prin Decizia penală nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, (atacată la rândul ei în prezenta cauză cu contestație în anulare) au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea și de partea civilă. Au fost casate ambele hotărâri pronunțate anterior și a fost condamnată inculpata C.E. la o pedeapsă de 5 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 215 alin. (4) și (5) C. pen.

cu referire la art. 215 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a), art. 74 și art. 76 C. pen. Nici cu ocazia judecării cauzei în recurs, inculpata C.E. nu a fost prezentă la vreunul dintre termenele de judecată, însă ca și în apel a fost reprezentată de avocat ales, care a pus concluzii atât în scris, cât și oral. Împotriva acestei decizii, la data de 8 martie 2002 a formulat contestație în anulare condamnata C.E., care a invocat cazul prevăzut de art. 386 lit. b) C. proc. pen., susținând că la termenul la care s-a judecat recursul a fost bolnavă, împrejurare care a împiedicat-o să participe la judecată și pe care nu a putut să o aducă la cunoștința instanței. Prin Decizia penală nr. 2620 din 23 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, a fost respinsă ca nefondată contestația în anulare.

La data de 23 februarie 2009, aceeași condamnată a formulat o nouă contestație în anulare, invocând cazurile prevăzute de art. 386 lit. a), c) și e) C. proc. pen., contestație care a fost respinsă ca inadmisibilă și care a făcut obiectul Deciziei penale nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie atacată la rândul ei - așa cum s-a arătat anterior - cu o nouă contestație în anulare în prezenta cauză. În privința cazului de contestație prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte reține că acesta are în vedere situația în care procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii.

Altfel spus, este vorba despre încălcarea, la termenul la care cauza a fost judecată de către instanța de recurs, a dispozițiilor legale în materia citării (capitolul II, titlul V din partea generală a C. proc. pen.) și a principiului înscris în art. 291 C. proc. pen., potrivit căruia judecata poate avea loc numai dacă părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită. În speță, deși a invocat acest caz de contestație, condamnata C.E. nu a motivat care a fost viciul de procedură incident în cauză la termenul la care instanța de recurs a procedat la soluționarea recursului.

În realitate, ceea ce s-a contestat nu a fost strict procedura de citare pentru termenul la care cauza s-a judecat, ci faptul că, în opinia contestatoarei, instanța de recurs avea obligația de a o audia, consecutiv casării celor două hotărâri anterioare de achitare, iar în vederea rejudecării cauzei, care trebuia să se desfășoare la un termen distinct, ulterior celui la care recursul fusese admis, era necesar ca petenta să fie citată. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a invocat în cadrul acestui prim motiv de contestație este de fapt o presupusă încălcare de către instanța de recurs a procedurii de judecată (la un singur termen, iar nu în doi timpi) și nu a procedurii de citare, aspect care însă nu poate fi supus cenzurării pe calea contestației în anulare, prin prisma niciunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 386 C. proc.

pen. În privința cazului de contestație prevăzut la art. 386 lit. e) C. proc. pen., acesta are în vedere neaudierea inculpatului prezent de către instanța de recurs, când aceasta era obligatorie potrivit legii, respectiv în situațiile în care inculpatul nu fusese audiat de către instanțele de fond și apel ori când aceste instanțe nu pronunțaseră împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare. În speță, Înalta Curte constată în primul rând că, judecarea definitivă a cauzei în care contestatoarea a avut calitatea de inculpat s-a petrecut în anul 2001, cu mult timp înainte de a fi fost instituite (prin Legea nr. 356/2006), atât obligația ascultării inculpatului în recurs (în cazurile menționate anterior), cât și a cazului de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. e) C. proc.

pen., prin care, nesocotirea acestei obligații, poate fi remediată. În al doilea rând, chiar dacă s-ar trece peste acest impediment ce ține de neretroactivitatea legii, Înalta Curte constată că inculpata C.E. nu a fost prezentă la niciunul dintre termenele pe care cauza sa le-a avut în recurs, inclusiv la cel la care cauza a fost judecată, situație în care nu mai poate invoca neascultarea sa, chiar prin prisma dreptului la un proces echitabil. În acest context, Înalta Curte reține că nimeni nu poate invoca propria culpă pentru a obține protejarea unui drept procesual (nemo auditur propriam turpitudinem allegans), părțile trebuind să manifeste bună-credință în exercitarea acestor drepturi.

Or, dacă s-ar accepta susținerile contestatoarei, aceasta ar echivala cu o încurajare a abuzului de drept, căci ar însemna că, deși inculpatul nu s-a prezentat în fața instanței de recurs și nu a fost audiat, el are automat dreptul la o nouă judecare a recursului, pe calea contestației în anulare, de care va uza ori de câte ori soluția inițială îl va nemulțumi, cum este și cazul în speță. Mai mult, dincolo de o încurajare a abuzului de drept, s-ar crea și o inechitate, din perspectiva judecării în lipsă a inculpaților legal citați: între cei condamnați pentru prima dată de către instanța de recurs (și care pot obține, ca efect al propriei conduite, o nouă judecare a recursului pe calea contestației în anulare) și cei condamnați în primă instanță și/sau în apel (care nu pot parcurge decât o singură dată calea de atac a recursului).

Pe de altă parte, în speță nu se poate face abstracție de împrejurarea că inculpata C.E. a lipsit nu doar la toate termenele din recurs, ci și la cele din apel, deși cunoștea (în condițiile în care permanent a fost reprezentată de avocat ales), că prin căile de atac exercitate de Parchet se tinde la condamnarea sa, fiind astfel în propriul său interes prezența în fața instanțelor de apel și recurs, pentru a-și putea exercita dreptul la apărare, inclusiv prin solicitarea de a fi audiată direct și nemijlocit de către aceste instanțe. De altfel, contestatoarea a avut aceeași conduită procesuală, în condițiile în care aceasta nu a putut fi încarcerata în executarea pedepsei stabilite de către instanța de recurs, decât după circa 7 ani și jumătate de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (a fost încarcerată abia la data de 24 martie 2009). În concluzie, Înalta Curte reține că simpla invocare a unui caz dintre cele prevăzute de art. 386 C. proc.

pen. nu poate conduce la admiterea în principiu a contestației în anulare, căci într-o asemenea ipoteză această fază prealabilă ar fi practic inutilă, iar scopul urmărit de legiuitor - acela de a institui un filtru pentru cererile care, la o primă examinare, prin raportare însă la situația din speță, nu se circumscriu acestei căi extraordinare de atac - nu ar mai fi realizat. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că motivării în fapt a contestației în anulare nu îi corespund decât formal cazurile de contestație invocate, astfel încât această cale extraordinară de atac este în speță inadmisibilă.

Pe de altă parte, Înalta Curte, examinând actele Dosarului nr. 1957/1/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care s-a pronunțat Decizia penală nr. 2652 din 15 iulie 2009 (prin care a fost respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de aceeași condamnată împotriva Deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție) constată că: - la soluționarea respectivei contestații în anulare au fost avute în vedere aceleași cazuri prevăzute de dispozițiile art. 386 lit. a), b) și e) C. proc. pen., invocate de C.E., în prezenta contestație în anulare formulată și că, - Decizia penală nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, atacată la rândul ei în prezenta cauză cu contestație în anulare, a fost verificată pe calea aceleiași căi extraordinare de atac, prin Decizia penală nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Întrucât hotărârea pronunțată în prima contestație în anulare este definitivă, ea capătă autoritate de lucru judecat (res judicata pro veritate habetur). Autoritatea lucrului judecat are drept efect imposibilitatea formulării unei noi contestații în anulare având același obiect, conform principiului non bis in idem. În cauză, respectiv în prezenta contestație în anulare operează de plin drept principiul autorității de lucru judecat, existând identitate de obiect, de persoană, de calitate procesuală, inclusiv în ceea ce privește cazurile de contestație în anulare invocate. La termenul din 9 noiembrie 2009, contestatoarea C.E., prin memoriul depus la dosar, a precizat că înțelege să extindă motivele de contestație în anulare, invocând și cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc.

pen., susținând că împotriva sa s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, respectiv Decizia penală nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și sentința penală nr. 147/2007 a Tribunalului Arad. Înalta Curte, examinând și acest nou motiv de contestație invocat de condamnata C.E., prin prisma dispozițiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen., constată că, contestația în anulare este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Contestația în anulare prin care se invocă motivul prevăzut în art. 386 lit. d) C. proc. pen. privește hotărârile penale definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei. Este ceea ce rezultă din formularea art. 386 lit. d) C. proc.

pen., în care se face referire la hotărâri definitive pronunțate împotriva unei persoane pentru aceeași faptă, adică la hotărâri prin care a fost rezolvată acțiunea penală. Cazul de contestație în anulare prevăzut în art. 386 lit. d) C. proc. pen. presupune existența unei duble identități, o identitate de persoană, în sensul că hotărârile penale definitive au fost pronunțate împotriva aceleiași persoane și o identitate de faptă (identitate de obiect), în sensul că hotărârile au fost pronunțate pentru aceeași faptă. Examinând actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză nu este îndeplinită condiția pronunțării împotriva aceleiași persoane (a contestatoarei C.E.) a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Astfel: - prin Decizia penală nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, așa cum s-a arătat anterior, a fost respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de aceeași contestatoare împotriva Deciziei penale nr. 4380 din 17 octombrie 2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, decizie prin care s-a dispus condamnarea acesteia la o pedeapsă de 5 ani închisoare; - prin sentința penală nr. 146 din 11 aprilie 2007 pronunțată de Tribunalul Arad a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuienta C.E. și, pe cale de consecință, au fost anulate sentința penală nr. 35 din 14 februarie 20000 pronunțată de Tribunalul Bihor, Decizia penală nr. 258/ A din 14 decembrie 2000 a Curții de Apel Oradea și Decizia penală nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, iar în rejudecare: În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitată inculpata C.E. (fiica lui T. și A.) pentru complicitate la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 215 alin. (4) și (5) C. pen. A fost respinsă cererea formulată de partea civilă SC C. SA Ploiești reprezentată de SC E. SRL Ploiești - lichidator, cu sediul în Ploiești, județul Prahova pentru obligarea inculpatei la plata despăgubirilor civile. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, inculpata C.E., în calitate de contabil șef al Societății SC U. SRL nu a avut vreo contribuție în a-i determina, alături de ceilalți doi inculpați, U.I. și I.G., pe reprezentanții părții vătămate să încheie contractul din 13 aprilie 1998 și să accepte cele 11 file C.E.C.

pentru plata prețului convenit prin contract. Rezultă așadar că, prin cele două hotărâri invocate de contestatoarea C.E. (una având ca obiect contestație în anulare, iar cealaltă având ca obiect o cerere de revizuire) nu s-a soluționat, în mod definitiv, fondul vreunei cauze împotriva acesteia, respectiv cele două hotărâri nu sunt hotărâri prin care să fi fost rezolvată în mod definitiv vreo acțiune penală îndreptată împotriva acesteia. De altfel, sentința penală nr. 146 din 11 aprilie 2007 a Tribunalului Arad a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, iar Curtea de Apel Timișoara, prin Decizia penală nr. 142/ A din 9 octombrie 2008 a admis apelul declarat de parchet, a desființat sentința penală nr. 146 din 11 aprilie 2007 și, rejudecând cauza: În temeiul art. 403 C. proc.

pen., raportat la art. 394 C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de condamnata C.E. împotriva sentinței penale nr. 35/PI din 14 februarie 2000 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosarul nr. 3905/1999. Condamnata C.E., nemulțumită de această hotărâre, a atacat-o cu recurs, în termen legal, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia penală nr. 503 din 13 februarie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 1048/59/2007 a respins ca nefondat recursul declarat de revizuienta condamnată C.E. împotriva Deciziei penale nr. 142/ A din 9 octombrie 2008 a Curții de Apel Timișoara. Deși contestatoarea C.E.

printr-o precizare ulterioară a susținut că, contestația în anulare formulată vizează și această ultimă decizie, respectiv Decizia penală nr. 503 din 13 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea constată că, și sub acest aspect, contestația în anulare este inadmisibilă, nefiind invocat vreunul din cazurile prevăzute în art. 386 C. proc. pen. Având în vedere cele menționate mai sus, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 391 alin. (1) și (2) C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea C.E. împotriva Deciziilor penale: nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1957/1/2009; nr. 503 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1048/59/2007; nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme Justiție, secția penală.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga contestatoarea la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea C.E. împotriva Deciziilor penale: nr. 2652 din 15 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1957/1/2009; nr. 503 din 13 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1048/59/2007; nr. 4380 din 17 octombrie 2001 a Curții Supreme Justiție, secția penală. Obligă contestatoarea la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 23 noiembrie 2009.