Decizia nr. 1331/2009 — ÎCCJ, Secția penală · Dosar nr. 4731/3/2007 — contestație în anulare

În baza art. 26 C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. a condamnat pe inculpatul K.O., zis „H.” la pedeapsa de 16 ani închisoare. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a condamnat pe același inculpat la pedeapsa de 12 ani închisoare. În baza art. 293 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) a condamnat pe același inculpat la un an închisoare. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, inculpatul K.O. a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare. În baza art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001, aprobată prin Legea nr. 243/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., același inculpat a fost condamnat la un an închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, inculpatul K.O. urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 16 ani închisoare. S-au aplicat prevederile art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen., pe perioada executării pedepsei rezultante. În baza art. 88 C. pen. și art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsă, reținerea și arestarea preventivă de la 24 octombrie 2006 la zi, menținându-se starea de arest a inculpatului.

Prin aceeași sentință, în baza art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 s-a dispus condamnarea inculpatului O.O. la pedeapsa de 15 ani închisoare. În baza art. 88 C. pen. și art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsă, reținerea și arestarea preventivă de la 22 septembrie 2006 la zi, menținându-se starea de arest a inculpatului O.O. S-au aplicat prevederile art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen., pe perioada executării pedepsei.

Tot prin aceeași sentință, în baza art. 26 C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat inculpatul V.G. la pedeapsa de 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și a art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., inculpatul V.G. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, inculpatul V.G., urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-au aplicat prevederile art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen., pe perioada executării pedepsei principale. În baza art. 88 C. pen. și art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsă, reținerea și arestarea preventivă de la 22 septembrie 2006 la zi, menținându-se starea de arest a inculpatului V.G.

În baza art. 26 C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat inculpatul F.M. la pedeapsa de 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) și c) și art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., inculpatul F.M. a fost condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen., au fost contopite pedepsele, inculpatul F.M., urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. S-au aplicat prevederile art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen., pe perioada executării pedepsei principale. În baza art. 88 C. pen. și art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsă reținerea și arestarea preventivă de la 24 octombrie 2006 la zi, menținându-se starea de arest a inculpatului F.M.

Prin aceeași sentință, în baza art. 26 C. pen., raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 a fost condamnat inculpatul A.N., la pedeapsa de 15 ani închisoare. În baza art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare. În baza art. 7 din Legea nr. 39/2003, inculpatul A.N. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani închisoare. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele, inculpatul A.N., urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare. S-au aplicat prevederile art. 71 și 64 lit. a) și b) C. pen., pe perioada executării pedepsei principale. În baza art. 88 C. pen. și art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsă, reținerea și arestarea preventivă de la 24 octombrie 2006 la zi, menținându-se starea de arest a inculpatului F.M. În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și a art. 13 din Legea nr. 39/2003 a fost confiscată toată cantitatea de 9.379,5 gr. heroină și cofeină, precum și ambalajele cu urme de droguri depuse la I.G.P.R. și ridicate conform dovezii seria D nr. 001284 din 7 noiembrie 2006, care se va distruge conform art. 18 din Legea nr. 143/2000, urmând a fi păstrate contraprobe. În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și a art. 13 din Legea nr. 39/2003, a fost confiscată cantitatea de 375,92 gr. cocaină în amestec cu fenacetină, precum și ambalajele cu urme de droguri depuse la I.G.P.R. și ridicate conform dovezii seria D nr. 001206 din 11 octombrie 2006, care se va distruge conform art. 18 din Legea nr. 143/2000, urmând a fi păstrate contraprobe. În baza art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și a art. 13 din Legea nr. 39/2003, a fost confiscată cantitatea de 1795 gr. cafeina în amestec cu paracetamol, depusă la C.C.D. I. J.P. de Frontieră Giurgiu și ridicate conform dovezii seria A nr. 29099 din 31 ianuarie 2007, care se va distruge conform art. 18 din Legea nr. 143/2000, urmând a fi păstrate contraprobe. În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpatul K.N. a cântarului electronic aflat în custodia I.G.P.R. - S.C.S.T.I. În baza art. 17 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 a fost confiscată de la inculpatul E.Y. suma de 3.900 euro în echivalent în lei la cursul B.N.R. la data executării măsurii, sumă obținută din săvârșirea infracțiunilor. S-a dispus restituirea către unii dintre inculpați a telefoanelor mobile și a cartelelor SIM. În baza art. 117 C. pen., s-a dispus expulzarea inculpaților K.O., I.K., E.Y., A.N., O.O. către țările ai căror cetățeni sunt, respectiv unde își au domiciliul (pentru cei care au dublă cetățenie), după executarea pedepselor principale rezultante. În esență, instanța a reținut că, în perioada 1 ianuarie 2006 - 23 octombrie 2006, în repetate rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul K.O. a intermediat și a ajutat la introducerea pe teritoriul României, din Turcia, a unor importante cantități de heroină, împrejurări în care, la data de 23 octombrie 2006, a fost introdusă în România, prin portul Constanța, județul Constanța, de către inculpații Y.E. și I.K., marinari pe vasul comercial „Y.K.”, cantitatea de aproximativ 9,500 kg. heroină (drog de mare risc), sub forma a 11 pachete ambalate în bandă adezivă, droguri ce erau destinate, în final, comercializării pe raza municipiului București de către acest inculpat împreună cu inculpații V.G., A.N., V.Ș. și F.M., precum și cu alte persoane. Inculpatul K.O. a deținut, a vândut și oferit importante cantități de heroină și cocaină mai multor persoane iar în vederea săvârșirii acestor fapte a inițiat și constituit un grup infracțional organizat, format din mai multe persoane (unele aflate în Turcia și Belgia) printre care se aflau și inculpații. Același inculpat a sprijinit și activitatea rețelei de narcotraficanți, prin aceea că în perioada 24 decembrie 2005 - 11 octombrie 2006, în repetate rânduri a trecut în mod ilegal frontiera de stat a României, folosindu-se de o identitate falsă, legitimându-se cu un pașaport turcesc obținut pe o falsă identitate (K.B.), folosită și în faza arestării preventive. Inculpatul O.O. a introdus pe teritoriul României cantitatea de 375 gr. cocaină, drog de mare risc, pe care a transportat-o din Belgia până în București, ascunsă într-o geantă în compartimentul de bagaje al autocarului aparținând SC E. SRL, în vederea traficării acestor droguri cu inculpații V.G., K.O., A. N. și alții. Și acest inculpat a aderat la un grup infracțional format din inculpații în cauză și alte persoane. Inculpatul V.G., zis „G.” a ajutat și înlesnit introducerea pe teritoriul României, la data de 21 septembrie 2006, a cantității de 375 gr. cocaină, drog de mare risc, de către inculpatul O.O., care a transportat-o din Belgia până în București, în modul menționat mai sus, în vederea traficării de către acest inculpat împreună cu inculpații K.O., A.N. și alții. Anterior acestei fapte, împreună cu alți inculpați implicați în cauză (K.O., F.M., A.N. a deținut, transportat, intermediat și oferit importante cantități de heroină și cocaină aderând la grupul infracțional organizat format din inculpați și alte persoane și sprijinind prin activitatea sa infracțională funcționarea rețelei de narcotraficanți. Inculpatul F.M., în perioada 1 ianuarie 2006 - 23 octombrie 2006, în repetate rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a ajutat și înlesnit introducerea pe teritoriul României, din Turcia, a unor importante cantități de heroină, împrejurări în care la data de 23 octombrie 2006, a fost introdusă de către inculpații Y.K. și Y.E., cetățeni turci (marinari pe vasul comercial Y.K.), pe teritoriul românesc, prin portul Constanța, cantitatea de aproximativ 9,500 kg. heroină, droguri destinate comercializării. Și acest inculpat a aderat la grupul infracțional organizat și a sprijinit, prin activitatea sa, funcționare rețelei de narcotraficanți. Inculpatul A.N., zis „Y.”, în perioada 1 ianuarie 2006 - 23 octombrie 2006, în repetate rânduri, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a ajutat și înlesnit introducerea pe teritoriul României, din Turcia a unor importante cantități de heroină, împrejurări în care la data de 23 octombrie 2006 a fost introdusă de inculpații I.K. și Y.E. Cantitatea de aproximativ 9,500 kg. heroină destinată comercializării în municipiul București de către ceilalți inculpați, aderând la un grup infracțional organizat, format din ceilalți inculpați și alte persoane, unele aflate pe teritoriile Turciei și Belgiei. Inculpații au recunoscut și regretat faptele. Prin decizia penală nr. 2 din 8 ianuarie 2008, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpații V.G., O.O., K.O., A.N. și F.M. împotriva sentinței penale nr. 907 din 25 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală. A computat detenția pentru inculpații V.G. și O.O. de la 22 septembrie 2006 la zi, iar pentru inculpații K.O., A.N. și F.M. de la 24 octombrie 2006 la zi și a menținut starea de arest a inculpaților. Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpații V.G., O.O., K.O., A.N. și F.M., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18 și 14 C. proc. pen., solicitând reducerea pedepselor și achitarea pentru infracțiunile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 26 raportat la art. 3 din Legea nr. 143/2000 (A.N., K.O., O.O.). În cazul greșitei individualizări a pedepsei, inculpații au solicitat aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen. (K.O., O.O.), art. 16 din Legea nr. 143/2000 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 (F.M.). Înalta Curte, examinând cauza sub aspectele invocate, a constatat că recursurile declarate de inculpații K.O., A.N., O.O. și V.G. sunt nefondate, iar recursul declarat de inculpatul F.M. este fondat, pentru motivele care urmează: 1. Referitor la inculpatul V.G., care a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., susținând că îi sunt aplicabile și dispozițiile art. 16 din Legea nr. 143/2000 și respectiv ale art. 19 din Legea nr. 682/2002, Înalta Curte consideră că nu sunt incidente, în privința sa, aceste prevederi, instanțele individualizând corect pedepsele stabilite acestui inculpat, precum și pedeapsa rezultantă aplicată. Într-adevăr, inculpatului V.G. nu îi sunt aplicabile prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002, deoarece nu are calitatea de martori, ci de coinculpat în aceeași cauză cu K.O. Astfel, relatările inculpatului V.G. nu pot fi considerate „mărturii” împotriva unui coinculpat, chiar dacă ele au fost de natură a confirma acuzațiile aduse acestui inculpat (K.O.). V.G. a fost ascultat în calitate de inculpat, iar nu de martor, așa încât nu poate beneficia de prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002, care se referă, în exclusivitate, la martori. Totodată, nu poate fi considerat un denunț în sensul prevăzut de art. 16 din Legea nr. 143/2000, declarația sa referitoare la un alt coinculpat în aceeași cauză. De altfel, instanțele au avut în vedere sinceritatea inculpatului V. G. și atitudinea sa cooperantă, aplicându-i circumstanțele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) și c) C. pen. și reducându-i pedepsele stabilite și pedeapsa rezultantă. 2. Referitor la recurentul inculpat O.O., care a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 14, solicitând achitarea sa pentru fapta prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, precum și reducerea pedepsei prin aplicarea circumstanțelor atenuante, Înalta Curte consideră că și acest recurs este nefondat. Astfel, vinovăția inculpatului pentru săvârșirea tuturor infracțiunilor de care a fost acuzat a fost corect stabilită din modalitatea în care ele au fost săvârșite, relatată de ceilalți inculpați, cantitatea de droguri găsită în geanta din compartimentul de bagaje adusă din Belgia, fiind dovedită, de asemenea și aderarea sa la un grup infracțional organizat. Totodată, Înalta Curte reține că pedepsele au fost corect stabilite, iar pedeapsa rezultantă a fost legal aplicată, avându-se în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor, prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv, gravitatea faptelor, persoana inculpatului și concursul de infracțiuni, toate având un grad ridicat de pericol social. 3. Referitor la inculpatul K.O., zis „H.”, Înalta Curte consideră că în cauză nu sunt incidente cazurile de casare invocate, respectiv art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen., deoarece, probele administrate în cauză (declarațiile coinculpaților Y.K., Y.E. și însăși declarațiile date de inculpatul K.O.) confirmă săvârșirea și tuturor faptelor penale, pe care însuși inculpatul nu le contestă, în primele sale declarații. în același timp, în raport cu multitudinea infracțiunilor săvârșite, cu caracterul continuat al acestora, cu cantitatea mare de droguri la introducerea căreia în țară a ajutat (aproximativ 9,500 kg. heroină), cu consecințele pe care le-ar fi avut consumul a circa 250.000 doze heroină, pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului este corespunzătoare acestui pericol social pe care îl prezintă atât faptele comise, cât și persoana inculpatului. 4. Referitor la recursul declarat de inculpatul A.N. care a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 alin. (1) pct. 18 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată, de asemenea, că este nefondat sub ambele aspecte. Sub un prim aspect, Înalta Curte a constatat că nu s-a comis nicio gravă eroare de fapt care să fi avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite de condamnare, deoarece, săvârșirea de către acest inculpat a infracțiunii prevăzute de art. 26 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 a fost dovedită cu declarațiile date de inculpatul K.O., I.K. și Y.E. cu procesele-verbale de supraveghere și de prindere în flagrant, neexistând niciun dubiu cu privire la complicitatea inculpatului A.N. la infracțiunea menționată. Sub al doilea aspect vizând aplicarea unei pedepse greșit individualizate, Înalta Curte reține că pedeapsa de 15 ani închisoare stabilită pentru această infracțiune, pedeapsă aplicată și ca pedeapsă rezultantă, este corespunzătoare gravității deosebite a faptei de complicitate la introducerea în România a unei cantități de aproximativ 9,500 kg. heroină, drog de mare risc, cu consecințe nefaste pentru sănătatea consumatorilor de droguri și care ar fi putut produce agravarea sănătății acestora sau chiar decesul unui număr mare de persoane. S-a constatat, totodată, pericolul social deosebit pe care îl prezintă acest inculpat, prin faptele grave comise. Prin urmare, referitor la individualizarea pedepsei, Înalta Curte a reținut că s-a făcut cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 alin. (1) C. pen. Referitor la inculpatul F.M., Înalta Curte reține că sunt incidente în cauză prevederile art. 385 9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., întrucât instanțele au individualizat greșit pedepsele stabilite, precum și pedeapsa rezultantă, prin greșita neaplicare a dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, modificată, pentru infracțiunile prevăzute de această lege și a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ambele vizând stabilirea unor limite ale pedepselor reduse la jumătate. Astfel, așa cum a rezultat din referatul cu propunere de luare a măsurii arestării preventive față de P.M.F. al D.I.I.C.O.T. - St. , săvârșirea de către acest învinuit a infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 rezultă din denunțul formulat de F.M. și l.J.l., precum și din încheierea din 23 mai 2007 a Tribunalului București, prin care s-a luat măsura preventivă solicitată de parchet. Prin urmare, făcându-se dovada că inculpatul F.M. a denunțat și facilitat identificarea și tragerea la răspundere penală a altei persoane care a săvârșit infracțiuni legate de droguri, acesta beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunile comise, infracțiuni care se încadrează în cele prevăzute la art. 2 - art. 10 din aceeași lege, conform art. 16 din Legea nr. 143/2000. Totodată, sunt aplicabile și prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002, cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, care are consecințele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 143/2000, cu referire la alte infracțiuni decât cele prevăzute în art. 16 din legea sus-menționată, declarațiile de martor date de F.M. fiind esențiale pentru trimiterea în judecată a acestui învinuit. Înalta Curte reține temeinicia recursului formulat de inculpatul F. M., doar sub acest aspect, nu și cu referire la art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., deoarece probele administrate în cauză (declarațiile inculpatului K.O., interceptări ale convorbirilor telefonice, recunoașterea parțială a acestui inculpat) dovedesc participarea și a acestui inculpat la săvârșirea infracțiunilor pentru care a fost trimis în judecată penală și condamnat. Nu există niciun dubiu referitor la vinovăția inculpatului. În consecință, Înalta Curte a admis recursul declarat de inculpatul F.M., doar sub aspectul individualizării greșite a pedepsei, prin neaplicarea prevederilor art. 16 din Legea nr. 143/2000 și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002. Prin aplicarea acestor prevederi și reducerea la jumătate a limitelor de pedepse, s-a redus (în urma descontopirii pedepsei rezultante și a repunerii în pedepsele componente) de la 15 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., la 8 ani închisoare și 3 ani interzicerea acelorași drepturi, pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000. De asemenea, prin aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000, s-a redus de la 10 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 5 ani închisoare și 2 ani interzicerea acelorași drepturi. Pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, prin aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002, pedeapsa a fost redusă de la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., la 3 ani închisoare și 2 ani interzicerea acelorași drepturi. Pentru motivele expuse, recursurile declarate de inculpații K.O., A.N., O.O. și V.G. împotriva deciziei penale nr. 2 din 8 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală, au fost respinse, ca nefondate. Recursul declarat de recurentul inculpat F.M. a fost admis pentru argumentele expuse mai sus. În baza arat. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată recurentului inculpat F.M., durata reținerii și arestării preventive de la 24 octombrie 2006 la 19 decembrie 2008. În baza aceluiași text, s-a dedus din pedepsele aplicate acelorași recurenți inculpați, durata reținerii și a arestării preventive, astfel: de la 22 septembrie 2006 la 19 decembrie 2008, pentru recurenții inculpați V.G. și O.O. și de la 24 octombrie 2006 la 19 decembrie 2008 pentru recurenții inculpați K.O. și A.N. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea recurenților inculpați K.O., A.N., O.O. și V.G. la plata sumelor de câte 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Onorariul cuvenit interpretului de limbă turcă, s-a plătit din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul K.O., ce a avut calitatea de recurent inculpat în recurs, al cărei temei în drept, îl constituie art. 386 lit. a) C. proc. pen., în sensul că acesta nu a fost citat la ultimul termen de judecată, cel din 12 decembrie 2008, solicitând admiterea contestației, anularea în întregime a hotărârii atacate și repunerea cauzei în recurs. În motivarea contestației, contestatorul prin apărător a arătat soluția pronunțată în recurs, hotărâre împotriva căreia formulează această contestație pentru că procedura de citare a sa, în calitate de recurent inculpat pentru ultimul termen, cel din 12 decembrie 2008 nu a fost îndeplinită. Contestatorul, prin apărător a mai menționat că instanța a rămas în pronunțare în repetate rânduri, până la 19 decembrie 2008, că verificase ultima dată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive la data de 17 octombrie 2008, astfel că, din cauza amânărilor repetate ale pronunțării această măsură urma să expire cu doză zile înainte de pronunțarea deciziei. În mod total surprinzător și nelegal, în data de 12 decembrie 2008, la un termen la care nu fusese citat, curtea din oficiu, a luat în discuție legalitatea luării și menținerii arestării preventive față de inculpații K.O., O.O., V.G. și F.M., constatând legalitatea și temeinicia acestei măsuri. Având în vedere faza de judecată, instanța a încălcat dispozițiile imperative ale art. 314 alin. (1) și (2) C. proc. pen., art. 2 1 , art. 5 2 , art. 6 3 , art. 8 4 C. proc. pen., prejudiciindu-l grav prin simplul fapt că nu a avut cunoștință despre acest termen de judecată. În situația în care onorata instanță a apreciat că judecata era încheiată la termenul din 12 decembrie 2008, atunci apreciază că a încălcat dispozițiile art. 300 2 C. proc. pen., conform cărora instanța este datoare să verifice în cursul judecății legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive. În drept, contestatorul, prin apărător a precizat că își întemeiază contestația în anulare pe dispozițiile art. 386 - art. 392 C. proc. pen., dovada contestației făcând-o cu actele aflate în dosar, la care a făcut trimitere. La termenul de judecată de la 12 februarie 2009, Înalta Curte față de lipsa dosarului nr. 4731/3/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în care s-a pronunțat decizia contestată a amânat cauza la 26 martie 2009, așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, aflată la dosarul Înaltei Curți. La termenul de judecată de la 26 martie 2009, Înalta Curte față de lipsa de apărare a contestatorului, aflat în stare de arest a amânat cauza la 9 aprilie 2009, dispunând efectuarea unei adrese la Baroul București în vederea desemnării unui apărător din oficiu, potrivit consemnărilor din încheierea de la acea dată, aflată la dosarul Înaltei Curți. La termenul de astăzi, nu s-a dispus citarea contestatorului, în conformitate cu dispozițiile art. 391 alin. (1) C. proc. pen., pentru apărarea sa, prezentându-se apărător desemnat din oficiu, avocat B.A. Înalta Curte a apreciat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul asupra admisibilității în principiu a contestației în anulare. Apărătorul contestatorului a lăsat la apreciere admiterea contestației, în raport cu motivele depuse la dosar. Reprezentantul Ministerului Public a pus concluzii de respingere, ca inadmisibilă în principiu a contestației în anulare formulate, întrucât motivele invocate nu sunt dintre cele prevăzute de lege, arătând, totodată, că actul atacat nu este supus acestei căi de atac, respectiv încheierea de amânare de pronunțare. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul K.O., sub aspectul admisibilității în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen. , Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestația în anulare pentru considerentele ce se vor arăta. Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei. Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual. Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce reprezintă o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive. În conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, sunt prevăzute cazurile de contestație în anulare, statuându-se că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1 1 ) ori art. 385 16 alin. (1). De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e ), fără citarea părților. (2) Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.” Înalta Curte, verificând contestația în anulare formulată de contestatorul K.O. și întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la admisibilitatea în principiu, a constatat că aceasta este inadmisibilă. Dispozițiile art. 386 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., prevăd că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii. Altfel spus, cazul de contestație în anulare menționat se referă la neîndeplinirea legală a procedurii de citare pentru judecata care are loc la instanța de recurs. Prin modul de reglementare a dispozițiilor art. 386 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. , legiuitorul dă posibilitatea verificării modului în care au fost respectate anumite garanții procesuale pe care le au părțile în procesul penal și anume dreptul de a fi prezente la judecata recursului, precum și exercitarea dreptului la apărare, în condițiile unei ședințe publice, orale și contradictorii. În sensul celor arătate, prezența concomitentă a părților este asigurată prin procedura de citare a acestora și în fața instanței de recurs, în condițiile art. 385 11 alin. (1) și (2) C. proc. pen., dându-li-se posibilitatea administrării de probe în limitele conferite de lege, susținerii și dezvoltării criticilor formulate ca motive de recurs. Potrivit art. 385 11 alin. (1) și (2) C. proc. pen., „(1) Judecarea recursului se face cu citarea părților. (2) Judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezența inculpatului, când acesta se află în stare de deținere.” Dispozițiile ce reglementează recursul în ansamblul său sunt prevăzute la secțiunea a ll-a din Capitolul III „Căile de atac ordinare” și în cadrul Titlului II Judecata, așa încât normele speciale privind recursul se completează cu normele generale ce guvernează judecata. În conținutul dispozițiilor art. 305 C. proc. pen., referitoare la soluționarea cauzei se prevede că „Deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac de îndată după încheierea dezbaterilor. Pentru motive temeinice, deliberarea și pronunțarea pot fi amânate cel mult 15 zile.” De asemenea, prevederile art. 310 C. proc. pen., privind pronunțarea hotărârii statuează că „(1) Hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată asistat de grefier. (2) La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează. Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de pronunțare.” Totodată, în dispozițiile art. 311 alin. (2) și (3) C. proc. pen., referitoare la felul hotărârilor se reglementează că „(2) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului, recursului, recursului în interesul legii, precum și hotărârea pronunțată de instanța de recurs în rejudecarea cauzei se numește decizie. (3) Toate celelalte hotărâri date de instanțe în cursul judecății se numesc încheieri.” Din analiza părții introductive a deciziei penale nr. 4204 din 19 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 4731/3/2007 ce face obiectul contestației în anulare din prezenta cauză rezultă că „dezbaterile au fost consemnate în încheierea ședinței din 14 noiembrie 2008, ce face parte integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea deciziei s-a amânat la 28 noiembrie 2008, 4 decembrie, 12 decembrie și apoi la 19 decembrie”, când s-a dat decizia mai sus menționată. Din examinarea încheierii de ședință de la 14 noiembrie 2008 dată în cauza mai sus menționată rezultă că „s-au prezentat recurenții inculpați K.O., aflat în stare de arest, asistat de avocați C.I. și B.C.M., apărători aleși, A.N., aflat în stare de arest, asistat de avocat M.G., apărător ales, O.O., aflat în stare de arest, asistat de avocat M.C., apărător ales, V.G., în stare de arest, asistat de apărător ales, avocat T.C. și recurentul inculpat F.M., în stare de arest, asistat de avocat P.D., apărător ales. S-a prezentat interpretul de limbă turcă G.F. Procedura de citare a fost îndeplinită.”. Totodată, din încheierea mai sus menționată rezultă referatul efectuat de către magistratul asistent, amplele concluzii ale părților, după care curtea, având nevoie de timp pentru deliberare și văzând prevederile art. 3 din Protocolul privind stabilirea onorariilor pentru avocații care acordă asistență juridică în materie penală și cererea apărătorilor din oficiu C.l. și G.M. de acordare a onorariului până la încetarea delegației prin prezentarea apărătorului ales a dispus amânarea pronunțării la 28 noiembrie 2008 și a acordat onorariu apărătorilor din oficiu C.l. și G.M., sumă ce va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. De asemenea, rezultă potrivit mențiunilor făcute că instanța a amânată succesiv pronunțarea la datele de 4 decembrie 2008 și 12 decembrie 2008, în aceeași compunere, având nevoie de timp pentru deliberare, iar la termenul de la 12 decembrie 2008 a dispus amânarea pronunțării deciziei la 19 decembrie 2008 și în baza art. 300 2 și a art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., a constatat legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpaților K.O., A.N., O.O., V. G. și F.M., măsură pe care a menținut-o, iar la data de 19 decembrie 2008 a fost pronunțată decizia penală menționată, a cărei minută se află la dosarul instanței de recurs. Înalta Curte, examinând actele procedurale mai sus menționate, față de motivele concrete invocate de contestatorul K.O., respectiv neparticiparea sa la data de 12 decembrie 2008, dată la care era amânată pronunțarea și la care s-a dispus, din nou, amânarea pronunțării la 19 decembrie 2008, constatându-se ca legală și temeinică măsura arestării preventive a acestuia, pentru ca la 19 decembrie 2008 să fie soluționat recursul, prin decizia menționată, prin prisma cazului de contestație prevăzut la art. 386 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. și a celorlalte prevederi al căror conținut a fost evidențiat, constată ca fiind inadmisibilă contestația în anulare formulată, deoarece motivele arătate de contestatorul K.O. exced condițiilor legale supuse verificării și prevăzute expres de legiuitor. Astfel, contestatorul, deși a formulat contestație în anulare împotriva unei hotărâri definitive și anume a deciziei pronunțate de instanța de recurs, pe care a indicat-o, acesta a învederat, însă, critici referitoare la o încheiere de amânare a pronunțării, act procedural ce nu este supus examinării pe calea contestației în anulare, cale extraordinară de atac al cărei obiect îl vizează numai hotărâri penale definitive, potrivit art. 386 alin. (1) cu referire la art. 311 alin. (2) C. proc. pen. Altfel spus, etapa ulterioară judecății și anume pronunțarea hotărârii la care părțile nu se citează, în condițiile art. 306 cu referire la art. 310 C. proc. pen., nu face obiectul examinării prin prisma cazului de contestație în anulare invocat, care se referă în mod explicit doar la neîndeplinirea procedurii de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs și anume numai la faza în care au fost formulate cereri, administrate probe în limitele prevăzute de lege, au fost susținute concluzii asupra recursului. De altfel, în contextul cauzei a rezultat că, la data de 14 noiembrie 2008, recurentul inculpat K.O., arestat a fost prezent personal și asistat de avocați C.I. și B.C.M., apărători aleși, fiindu-i asigurată traducerea, prin intermediul interpretului de limbă turcă, iar concluziile fiecăruia din avocații săi, din faza dezbaterilor au fost consemnate în încheierea de la acea dată și care face parte integrantă din decizia pronunțată, asigurându-i-se dreptul complet la apărare, atât prin prezență, cât și prin asistența calificată a avocaților aleși. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul K.O. împotriva deciziei penale nr. 4204 din 19 decembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosar nr. 4731/3/2007. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare către stat din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.