ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2628/2013

Asupra cererii de

contestație în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 5 februarie 2013

numitul C.S. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 3418

din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în Dosarul nr. 11/59/2012.

Prin Decizia penală nr.

3418 din 23 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.S. împotriva

sentinței penale nr. 62/PI din data 26 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală.

A obligat recurentul

petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța a reținut următoarele:

Prin sentința penală nr.

62/PI din 26 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată

plângerea formulată de petent împotriva Rezoluțiilor Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara nr. 247/P/2011 și nr. 845/II/2/2011.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin plângerea înregistrată la

Judecătoria Timișoara sub nr. 19242/325/2011 la data de 05 septembrie 2011,

petentul C.S. a solicitat desființarea Rezoluțiilor Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara nr. 247/P/2011 și 845/II/2/2011 pe motiv că nu s-a

efectuat o cercetare completă și că se impune completarea cercetărilor cu o

expertiză tehnică.

Prin sentința penală nr.

2291 din 05 septembrie 2011 Judecătoria Timișoara a dispus declinarea

competenței în favoarea acestei instanțe, cauza fiind înregistrată la Curtea de

Apel Timișoara la data de 05 ianuarie 2012, sub nr. 11/59/2012. Analizând

plângerea instanța de fond a reținut că prin plângerea înregistrată la

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, sub nr. 247/P/2007, petentul C.S.

a solicitat tragerea la răspundere penală a intimatei C.G. - judecător la

Judecătoria Timișoara, pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, prev. de art. 246 cp, motivând că în Dosarul nr. 17627/325/2010,

instrumentat de intimată și în care avea calitatea de pârât, el nu a fost

citat, iar dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată.

Prin rezoluția din

data de 15 iunie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a dispus

neînceperea urmăririi penale.

Împotriva acestei

rezoluții a formulat plângere petentul care a fost respinsă de Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin Rezoluția nr. 845/II/2/2022

din data de 19 iulie 2011.

Curtea de Apel a

constatat că procurorul, în mod întemeiat a apreciat că nu există date sau

indicii temeinicie din care să rezulte că intimata nu și-a îndeplinit

atribuțiile de serviciu cu ocazia soluționării cauzei privind Dosarul nr. 17627/325/2010.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petentul solicitând admiterea căii de atac, casarea

sentinței penale și rejudecând să se admită plângerea așa cum a fost formulată.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte a constatat că recursul este

inadmisibil pentru următoarele considerente:

Pentru a decide

astfel Înalta Curte a reținut că legea procesual penală, prin norme imperative,

a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul

justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și

adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale

părților din proces.

Recunoașterea unei

căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o

încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare

ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

S-a mai reținut că

instanța de fond, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a soluționat

plângerea petentului împotriva rezoluțiilor procurorului de netrimitere în

judecată la 26 martie 2012, când a pronunțat sentința nr. 62/PI, așa încât, în

mod legal, hotărârea criticată a rămas definitivă, conform dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., așa cum au fost ele anterior modificate, prin

prevederile art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010.

Prin urmare, sentința

penală nr. 62/PI din 26 martie 2012, fiind pronunțată după intrarea în vigoare

a Legii nr. 202/2010, nu face parte dintre hotărârile arătate în cuprinsul art.

24 alin. (1) din legea menționată, astfel că nu e supusă căilor ordinare de

atac.

Față de cele arătate

anterior Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) lit. a) C.

proc. pen., a respins recursul declarat de petentul C.S., ca inadmisibil,

întrucât a fost îndreptat împotriva unei hotărâri definitive, conform art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., așa cum era acest text în vigoare la data

pronunțării sentinței atacate.

Împotriva Deciziei penale

nr. 3418 din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

pronunțată în Dosarul nr. 11/59/2012, contestatorul C.S. a formulat prezenta

cerere de contestație în anulare.

În motivarea

demersului său contestatorul a arătat că „soluțiile sunt date abuziv” în final

solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei la parchet în vederea

efectuării unei cercetări reale și corecte.

Înalta Curte

examinând cererea formulată prin prisma dispozițiilor art. 386 și următoarele C.

proc. pen., constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă

pentru următoarele considerente:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori

ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii

și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în

cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în

care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea

principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive.

Tocmai caracterul de

cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această

cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de

înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești

definitive.

Potrivit

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de

citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de

recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre

această împiedicare;

c) când instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre

cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i)

1

, cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva

unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.

385

14

alin. (1)

1

ori art. 385

16

alin. (1).

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (1) C. proc. pen., contestația în anulare întemeiată pe

dispozițiile art. 386 lit. a)-c) și e) C. proc. pen. este supusă unei

verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se

pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze

admisibilitatea în principiu a cererii.

În această etapă

procesuală, instanța verifică dacă cererea introdusă privește o hotărâre

definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen.,

dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ

prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au

depus ori se invocă dovezi existente la dosar.

Prin art. 129 din

Constituția României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia

părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective

încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul

procesului penal.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în C. proc. pen., legiuitorul a impus în sarcina

persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile,

ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual penale, aceleași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau a unei căi de atac

formulate, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin

legea procesuală.

Legea procesual

penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a

asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri

judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite

provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces.

Conform dispozițiilor

art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației

în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind

respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual-penală,

arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de

dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se

află la dosarul cauzei.

Cum contestatorul în

cererea formulată nu a invocat nici unul din motivele prevăzute de art. 386 C.

proc. pen. arătând doar generic că hotărârile sunt abuzive, se constată că nu

este îndeplinită una din cerințele de a căror îndeplinire cumulativă este

condiționată admiterea în principiu a contestației în anulare, potrivit art. 391

alin. (2) C. proc. pen., respectiv arătarea motivelor prevăzute de art. 386 C.

proc. pen.

În consecință, Înalta

Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de contestație în anulare formulată

de contestatorul C.S.

Totodată, în baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100

lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul C.S. împotriva Deciziei

penale nr. 3418 din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, pronunțată în Dosarul nr. 11/59/2012.

Obligă contestatorul

la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 06 septembrie 2013.