ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2628/2013

Asupra cererii de contestație în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 5 februarie 2013 numitul C.S. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 3418 din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 11/59/2012. Prin Decizia penală nr. 3418 din 23 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul C.S. împotriva sentinței penale nr. 62/PI din data 26 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală. A obligat recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 62/PI din 26 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondată plângerea formulată de petent împotriva Rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 247/P/2011 și nr. 845/II/2/2011. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin plângerea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr. 19242/325/2011 la data de 05 septembrie 2011, petentul C.S. a solicitat desființarea Rezoluțiilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara nr. 247/P/2011 și 845/II/2/2011 pe motiv că nu s-a efectuat o cercetare completă și că se impune completarea cercetărilor cu o expertiză tehnică.

Prin sentința penală nr. 2291 din 05 septembrie 2011 Judecătoria Timișoara a dispus declinarea competenței în favoarea acestei instanțe, cauza fiind înregistrată la Curtea de Apel Timișoara la data de 05 ianuarie 2012, sub nr. 11/59/2012. Analizând plângerea instanța de fond a reținut că prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, sub nr. 247/P/2007, petentul C.S. a solicitat tragerea la răspundere penală a intimatei C.G. - judecător la Judecătoria Timișoara, pentru comiterea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. de art. 246 cp, motivând că în Dosarul nr. 17627/325/2010, instrumentat de intimată și în care avea calitatea de pârât, el nu a fost citat, iar dosarul a fost soluționat la primul termen de judecată.

Prin rezoluția din data de 15 iunie 2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, a dispus neînceperea urmăririi penale. Împotriva acestei rezoluții a formulat plângere petentul care a fost respinsă de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara prin Rezoluția nr. 845/II/2/2022 din data de 19 iulie 2011. Curtea de Apel a constatat că procurorul, în mod întemeiat a apreciat că nu există date sau indicii temeinicie din care să rezulte că intimata nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu cu ocazia soluționării cauzei privind Dosarul nr. 17627/325/2010. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petentul solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței penale și rejudecând să se admită plângerea așa cum a fost formulată.

Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte a constatat că recursul este inadmisibil pentru următoarele considerente: Pentru a decide astfel Înalta Curte a reținut că legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces. Recunoașterea unei căi de atac în situații neprevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

S-a mai reținut că instanța de fond, Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a soluționat plângerea petentului împotriva rezoluțiilor procurorului de netrimitere în judecată la 26 martie 2012, când a pronunțat sentința nr. 62/PI, așa încât, în mod legal, hotărârea criticată a rămas definitivă, conform dispozițiilor art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., așa cum au fost ele anterior modificate, prin prevederile art. 18 pct. 39 din Legea nr. 202/2010. Prin urmare, sentința penală nr. 62/PI din 26 martie 2012, fiind pronunțată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu face parte dintre hotărârile arătate în cuprinsul art. 24 alin. (1) din legea menționată, astfel că nu e supusă căilor ordinare de atac.

Față de cele arătate anterior Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a respins recursul declarat de petentul C.S., ca inadmisibil, întrucât a fost îndreptat împotriva unei hotărâri definitive, conform art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., așa cum era acest text în vigoare la data pronunțării sentinței atacate. Împotriva Deciziei penale nr. 3418 din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 11/59/2012, contestatorul C.S. a formulat prezenta cerere de contestație în anulare. În motivarea demersului său contestatorul a arătat că „soluțiile sunt date abuziv” în final solicitând casarea acestora și trimiterea cauzei la parchet în vederea efectuării unei cercetări reale și corecte.

Înalta Curte examinând cererea formulată prin prisma dispozițiilor art. 386 și următoarele C. proc. pen., constată că prezenta contestație în anulare este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia sunt remediate erori ce nu pot fi înlăturate pe alte căi, fiind deci o cale de anulare pentru vicii și nulități relativ la actele de procedură, ce trebuie folosită numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, cu respectarea termenelor în care titularii acesteia o pot formula, contribuind astfel la consolidarea principiului stabilității hotărârilor judecătorești definitive. Tocmai caracterul de cale extraordinară a contestației în anulare constituie o garanție că această cale de atac nu va deveni o posibilitate la îndemâna oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care trebuie să le producă hotărârile judecătorești definitive.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. f)-i) 1 , cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1) 1 ori art. 385 16 alin. (1). Conform dispozițiilor art. 391 alin. (1) C. proc.

pen., contestația în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 386 lit. a)-c) și e) C. proc. pen. este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, astfel că, înainte de a se pronunța asupra cererii de contestație, instanța este obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. În această etapă procesuală, instanța verifică dacă cererea introdusă privește o hotărâre definitivă, dacă este introdusă în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se întemeiază contestația este unul din cele limitativ prevăzute de art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul contestației s-au depus ori se invocă dovezi existente la dosar. Prin art. 129 din Constituția României, revizuită, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul procesului penal.

În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Mai mult, potrivit dispozițiilor cuprinse în C. proc. pen., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător. Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual penale, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri sau a unei căi de atac formulate, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Legea procesual penală, prin norme imperative, a stabilit un sistem al căilor de atac menit a asigura, concomitent, prestigiul justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești care să corespundă legii și adevărului și care să evite provocarea oricărei vătămări materiale sau morale părților din proces. Conform dispozițiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., admisibilitatea în principiu a contestației în anulare este condiționată de îndeplinirea cumulativă a cerințelor privind respectarea termenului de exercitare prevăzut de legea procesual-penală, arătarea de motive prevăzute în art. 386 C. proc. pen., precum și invocarea de dovezi în sprijinul căii extraordinare de atac exercitate, care se depun sau se află la dosarul cauzei.

Cum contestatorul în cererea formulată nu a invocat nici unul din motivele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. arătând doar generic că hotărârile sunt abuzive, se constată că nu este îndeplinită una din cerințele de a căror îndeplinire cumulativă este condiționată admiterea în principiu a contestației în anulare, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., respectiv arătarea motivelor prevăzute de art. 386 C. proc. pen. În consecință, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de contestație în anulare formulată de contestatorul C.S. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. contestatorul va fi obligat la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul C.S. împotriva Deciziei penale nr. 3418 din 23 octombrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 11/59/2012. Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 06 septembrie 2013.