ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1079/2009

La data de 14 octombrie 1997, între orele 7 - 14, împreună cu H.C., în baza unei înțelegeri prealabile, folosind chei potrivite, au pătruns în locuința părții vătămate M.G. din Oradea, B-dul Dacia de unde au sustras un aparat videorecorder, un calculator cu monitor, unitatea centrală, tastatura cu derulator de casete video, un radiocasetofon, un radiocasetofon auto, dischete, o cutie plină cu CD uri și suma de 2.000.000 lei. Bunurile sustrase au fost transportate la locuința inculpatului T.L. cu autoturismul proprietatea sa. O parte din bunuri au fost valorificate la persoane necunoscute iar o parte au fost găsite în locuința inculpatului. Cheia folosită la pătrunderea în locuință a fost confecționată de inculpatul H.C. care aluat mulajul cheii originale cu ocazia unei vizite anterioare.

La data de 23 iunie 1998, între orele 8,00 - 15,30, împreună cu H.C., folosind chei potrivite, inculpatul T.L. a pătruns în locuința părții vătămate B.M. din Oradea, Bd. Decebal, de unde au sustras un videocasetofon, un videoplayer, o cameră video, o combină muzicală, suma de 2.750.000 lei și acțiunile la diferite societăți comerciale. Bunurile sustrase au fost transportate la locuința inculpatului T.L., iar ulterior valorificate, cu excepția combinei muzicale, găsite la locuința sa.

În noaptea de 20 octombrie 1998, prin escaladarea porții și spargerea unui geam, împreună cu H.C. a pătruns în locuința părții vătămate R.Z. din Oradea, str. Crișului de unde au sustras un televizor color, un video, un radiocasetofon, un ceas electronic, un fier de călcat, un receiver pentru antenă parabolică, o geantă diplomat conținând actele și ștampilele firmei părții vătămate și alte bunuri printre care și un certificat de proprietate al autoturismului Austin Rover pe numele R.Z. Bunurile au fost transportate la locuința inculpatului T.L., parte din ele fiind valorificate, iar o altă parte au fost găsite la locuința inculpatului, printre care actele și ștampilele SC C.M.L. SRL, precum și certificatul de proprietate al autoturismului.

La data de 22 decembrie 1998, între orele 5,00 - 6,45, prin forțarea ușii de acces, cei doi inculpați au pătruns în locuința părții vătămate B.M. din Oradea, str. Moldovei de unde au sustras un televizor color și articole de îmbrăcăminte. Televizorul a fost găsit în locuința inculpatului T.L.

La data de 23 octombrie 1998, în jurul orelor 18,00, prin efracție inculpații au pătruns în locuința părții vătămate C.Ș. din Oradea, str. Zimbrului de unde au sustras un calculator, un videocasetofon și o cutie cu CD-uri. Radiocasetofonul a fost lăsat gaj de inculpatul H.C. lui P.G., pe care, în noaptea de 16 ianuarie 1999, a fost sustras de aceiași inculpați, alături de alte bunuri, calculatorul a fost vândut unei persoane neidentificate, iar CD-urile au fost ridicate de organele de poliție de la locuința inculpatului T.L.

În noaptea de 16 ianuarie 1999, prin forțarea ușii de acces, cei doi inculpați au pătruns în locuința părții vătămate P.G. din Oradea, str. Călugăreni de unde au sustras valută, bijuterii, un radiocasetofon cu CD, un radiocasetofon marca, un aparat video, certificate de acționar pe numele părții vătămate și ale fiicei acesteia, toate în valoare de peste 50.000.000 lei.

În noaptea de 23 ianuarie 1999 prin forțarea ușii de acces, inculpații au pătruns în locuința părții vătămate L.I. din Oradea, str. Podului de unde au sustras un aparat video, un televizor color, ambele, obiecte de îmbrăcăminte, un amplificator, un radiocasetofon, două boxe, trei difuzoare și alte bunuri. La data de 5 februarie 1999, între orele 9,00 - 12,00 inculpații au pătruns în locuința părții vătămate S.V. din Oradea, str. Aluminei de unde au sustras valută, bijuterii, aparatură electronică și alte bunuri în valoare de 30.000.000 lei. La data de 2 martie 1999, între orele 7,00 – 11,00, inculpații, folosind chei potrivite, au pătruns în locuința părții vătămate K.T. din Oradea, str. C. Negruzzi de unde au sustras CD-uri, un ceas din aur, un aparat de epilat, bijuterii din aur în valoare de peste 50.000.000 lei. Instanța a avut în vedere, pentru flecare faptă în parte, declarațiile date de inculpatul T.L. în faza de urmărire penală și în faza de judecată, raportat la declarațiile date de H.C. în faza de urmărire penală și în faza de judecată, în calitate de inculpat și apoi dată în instanță în calitate de martor în apărare propus de inculpatul T.L. Audiat în instanță, inculpatul T.L. a negat fiecare din cele 9 furturi pentru care a fost trimis în judecată, justificând faptul că bunurile aparținând părților vătămate au fost găsite la domiciliul său întrucât în perioada 1997 - 1999 se ocupa de cămătărie, respectiv dădea bani cu împrumut la diferite persoane, iar acestea îi garantau împrumuturile cu diverse bunuri mobile. Instanța a reținut că toată aparatura electronică, bijuteriile și bunurile găsite la domiciliul inculpatului T.L. corespund descrierii părților vătămate. Față de probele administrate în cauză s-a reținut ca fiind dovedită vinovăția inculpatului T.L. pentru comiterea furturilor enumerate în rechizitoriu, în calitate de coautor. În baza art. 334 C. proc. pen. și prin aplicarea art. 13 C. pen., instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul T.L. a fost trimis în judecată, din infracțiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (l) lit. a), g) și i) și alin. ultim, cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i) cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 modificată prin art. 4 din Legea nr. 456/2001 și art. 13 C. pen. La individualizarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile de individualizare prevăzută de art. 72 C. pen. și s-a aplicat inculpatului pedeapsa de 8 ani închisoare. Întrucât faptele comise, în perioada octombrie 1997 - martie 1999, sunt concurente cu infracțiunea de șantaj comisă, la data de 7 august 2003, care a făcut obiectul sentinței penale nr. 456/2003 a Judecătoriei Beiuș, modificată prin decizia nr. 172/A/2004 a Curții de Apel Oradea, în baza art. 36 alin. (l) raportat la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentința sus arătată, în pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare. S-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada executată, s-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen., s-a anulat mandatul de executare nr. 730/2003 emis de Judecătoria Beiuș în baza sentinței penale nr. 456/2003 și s-a dispus emiterea unui nou mandat. În ce-l privește pe inculpatul H.C., instanța a constatat că acesta a fost condamnat definitiv, la pedeapsa de 8 ani închisoare, prin sentința penală nr. 254/2002 pronunțată de Tribunalul Bihor, pedeapsă din a cărei executare s-a liberat condiționat, la data de 1 septembrie 2002, în baza sentinței penale nr. 1554 din 25 august 2004 a Judecătoriei Arad. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpatul T.L.F. Parchetul a declarat apel cu privire la inculpatul H.C., solicitând să se dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 10 lit. j) C. proc. pen., întrucât există autoritate de lucru judecat. Inculpatul T.L.F. a solicitat admiterea excepției neregularității sesizării instanței și pe cale de consecință, restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Pe fond a solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. Prin decizia penală nr. 94/ A din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpatul T.L.F., împotriva sentinței penale nr. 356/ P din 7 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor. A fost obligat inculpatul T.L.F. la pata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului și s-a dispus scutirea de amenda judiciară în sumă de 1000 lei aplicată prin încheierea de ședință din 10 iunie 2008. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că la locuința inculpatului T.L. s-au găsit o serie de bunuri provenind din săvârșirea unor infracțiuni de furt în dauna a două părți vătămate, iar din declarațiile unor martori rezultă că mai multe bunuri ce s-au dovedit a fi furate, au fost înstrăinate de către inculpat. S-a mai reținut de asemenea că în locuința părții vătămate S.V. a fost prelevată o urmă de mănușă de pe o cutie cu jucării, care a fost comparată cu mănușile din piele care au fost găsite alături de mănușile chirurgicale, două cagule și două leviere, în portbagajul autoturismului inculpatului și s-a stabilit prin raportul de constatare tehnico-științifică întocmit în cauză că urma ridicată din locuința părții vătămate a fost creată de degetul mare al mănușii pentru mâna dreaptă. În raport de starea de fapt menționată, instanța de apel a reținut că vinovăția inculpatului T.L. a fost pe deplin dovedită, chiar dacă acesta nu a recunoscut faptele și apărându-se în sensul că bunurile găsite în locuința sa aparțin unor persoane care i le-a lăsat drept gaj, întrucât se ocupa de cămătărie. A mai arătat instanța de apel că în mod corect nu au fost reținute apărările inculpatului, declarațiile acestuia fiind contradictorii, iar declarațiile martorilor propuși în apărare au un caracter evaziv, fiind lipsite de valoare probantă. În legătură cu martorii audiați în apărarea inculpatului, s-a reținut că relatările lor pun în evidență dorința acestora de a crea inculpatului o situație favorabilă și nicidecum că ar avea cunoștință despre împrejurări care să servească la aflarea adevărului. Cu privire la pedeapsa aplicată, s-a reținut că aceasta este just individualizată, având în vedere pericolul social deosebit al infracțiunii și persoana inculpatului. S-a mai reținut de către instanța de apel că prezentarea materialului de urmărire penală a avut loc, la data de 29 martie 1999, inculpatul aflându-se în stare de arest, iar rechizitoriul a fost întocmit, la data de 31 martie 1999, neefectuându-se alte acte de cercetare penală după prezentarea materialului de urmărire penală, astfel că nu au fost încălcate dispozițiile art. 253 C. proc. pen. S-a apreciat că nici cererea inculpatului de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond nu poate fi primită întrucât dispoziția din decizia de casare privea pe inculpatul H.C., menținându-se doar că instanța de rejudecare va avea în vedere și motivele invocate de inculpatul T.L., iar în ce privește cererea de audiere a unui număr de 17 martori în apărare, s-a apreciat că audierea a numai 8 martori propuși de inculpat nu a fost de natură a încălca dreptul la apărare și la un proces echitabil al acestuia. În ce privește recursul parchetului, s-a arătat că, pentru a se conforma deciziei de casare, instanța de fond a fost obligată să pronunțe o asemenea soluție, atâta timp cât față de inculpatul H.C. nu s-a exercitat o nouă acțiune penală pentru a se putea înceta procesul penal în baza autorității de lucru judecat. Împotriva deciziei instanței de apel, precum și a sentinței instanței de fond a declarat recurs inculpatul T.L.F., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât nu s-au conformat deciziei de casare și au soluționat cauza fără a se efectua cercetarea judecătorească, instanța de fond nu a fost legal sesizată și în mod greșit s-a pronunțat condamnarea inculpatului pentru faptele reținute în sarcina sa. A susținut că instanța de fond a ignorat dispozițiile deciziei de casare și nu a avut în vedere apărările pe care și le-a făcut, respectiv nu s-au audiat inculpații, martorii propuși în acuzare și în apărare și nu s-a soluționat excepția privind neregularitatea sesizării instanței. Cu privire la excepția neregularității sesizării instanței, a susținut că deși după prezentarea materialului de urmărire penală au fost efectuate noi acte de cercetare penală, nu s-a procedat la o nouă prezentare a materialului de urmărire penală, motiv pentru care, instanța trebuia să procedeze la restituirea cauzei la parchet, fiind încălcate dispozițiile art. 253 C. proc. pen. În ce privește vinovăția inculpatului, s-a arătat că în dosar nu există nicio probă care să dovedească faptul că inculpatul a participat la sustragerea bunurilor sau că s-a aflat la locul săvârșirii faptelor. Recursul inculpatului este nefondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că, prin rechizitoriul din 31 martie 1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, inculpații T.L.F. și H.C. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., reținându-se că, în perioada octombrie 1997 - martie 1999, la diferite intervale de timp dar în realizarea aceleiași rezoluțiuni infracționale au sustras, în dauna părților vătămate bunuri în valoare de 221 milioane lei, inculpatul H.C. și 216 milioane lei, inculpatul T.L.F. Prin sentința penală nr. 223/1999 a Tribunalului Bihor s-a dispus condamnarea inculpatului H.C. la pedeapsa de 12 ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzută de art. 65 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, precum și achitarea inculpatului T.L.F., în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. Prin decizia penală nr. 44/A/2001 a Curții de Apel Oradea s-au admis apelurile declarate în cauză, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul H.C. în sensul înlăturării alineatului ultim de la art. 209 C. pen. și s-a redus pedeapsa aplicată acestui inculpat de la 12 ani închisoare la 5 ani închisoare. Cu privire la inculpatul T.L. s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin. (l) C. pen., pentru care i s-a aplicat pedeapsa de un an și 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție. Prin decizia penală nr. 1559/2002 a Curții Supreme de Justiție s-au admis recursurile declarate în cauză, s-au casat în întregime decizia penală nr. 44/A/2001 a Curții de Apel Oradea și sentința penală nr. 223/1999 a Tribunalului Bihor și s-a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bihor. S-au reținut soluțiile contradictorii pronunțate de cele două instanțe cu privire la vinovăția inculpatului T.L.F. și cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului H.C. În urma casării cu trimitere spre rejudecare, cauza s-a înregistrat la Tribunalul Bihor sub nr. de dosar 6306/R/2002 în care s-a pronunțat sentința penală nr. 254 din 16 decembrie 2002, definitivă față de inculpatul H.C. prin decizia penală nr. 48/ A din 20 martie 2003 a Curții de Apel Oradea. Prin sentința susmenționată s-a dispus condamnarea inculpatului H.C., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i), cu aplicarea, art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus disjungerea cauzei față de inculpatul T.L.F., constituindu-se la Tribunalul Bihor dosarul nr. 9625/2005. În rejudecare, inculpatul T.L.F. a fost condamnat prin sentința penală nr. 315/P/2005 a Tribunalului Bihor, la o pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (l) lit. a) și g), cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. I pct. 5 din O.U.G. 207/2000 modificată și obligat la despăgubiri în favoarea părților civile. Această sentință a fost desființată prin decizia penală nr. 124/A/2006 a Curții de Apel Oradea ce a sesizat din nou instanța cu rejudecarea cauzei. Prin sentința penală nr. 356 din 7 decembrie 2008 a Tribunalului Bihor s-a constatat că inculpatul H.C. a fost condamnat definitivă, la pedeapsa de 8 ani închisoare, prin sentința penală nr. 254/ P din 16 decembrie 2002 a Tribunalului Bihor, definitivă prin decizia penală nrt.48/A/2003 a Curții de Apel Oradea, pedeapsă din a cărei executare s-a liberat condiționat la 1 septembrie 2004 în baza sentinței penale nr. 1554 din 25 august 2004 a Judecătoriei Arad. Prin aceeași sentință s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul T.L.F. și a fost condamnat acest inculpat, la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i) C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 modificată prin art. 4 din Legea nr. 456/2001 și art. 13 C. pen., cu obligarea la plata despăgubirilor civile și a cheltuielilor de judecată. Hotărârea menționată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 94 din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea, prin care s-au respins recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și inculpatul T.L. Conformându-se dispozițiilor date prin decizia de casare, instanța de fond a procedat la verificarea lucrărilor dosarului și a reținut că în ce privește inculpatul H.C., acesta a fost condamnat definitiv printr-o hotărâre anterioară, soluție menținută de instanța de apel, care a constatat cu privire la acest inculpat că nu se poate reține autoritate de lucru judecat și ca atare, în mod corect a respins apelul declarat de parchet. Critica formulată de inculpatul T.L.F. cu privire la împrejurarea că în cauză nu a fost efectuată cercetarea judecătorească întrucât nu au fost audiați inculpații și martorii, nu s-a pronunțat cu privire la inculpatul H.C. și nu s-a pronunțat cu privire la excepția privind neregularitatea instanței, nu poate fi primită. Astfel, cum s-a arătat mai sus, instanța de fond s-a pronunțat cu privire la inculpatul H.C., dar și cu privire la apărările inculpatului T.L.F., astfel cum s-a dispus prin decizia de casare. Prin decizia de casare nu s-a dispus reaudierea inculpaților și a martorilor, dar instanța de fond a procedat la analiza tuturor probelor administrate în cauză, inclusiv a declarațiilor date de inculpați și martori în faza de urmărire penală și în faza de judecată și a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, atât cu privire la situația de fapt cât și cu privire la vinovăția inculpatului. Împrejurarea că nu au fost audiați toți martorii propuși în apărare de către inculpat, nu este de natură a încălca dreptul la apărare și la un proces echitabil al acestuia, instanța de apel reținând în mod corect că dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., invocate de inculpat nu obligă la audierea tuturor martorilor propuși, autoritățile locale având autoritatea de a aprecia pertinența probei solicitate. Inculpatul T.L.F. a criticat hotărârile pronunțate și cu privire la faptul că nu a fost audiat, încălcându-se încă odată dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. și pentru care se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că la instanța de fond, inculpatul T.L.F. nu a fost prezent la nici un termen, iar la instanța de apel a fost prezent la termenele din 10 iunie 2008 și 9 septembrie 2008, când cauza s-a amânat pentru lipsa apărătorului său ales, iar la data de 30 septembrie 2008, când s-a prezentat avocatul ales, a lipsit inculpatul. Față de această împrejurare, critica este nefondată. În ce privește critica privind neregularitatea sesizării instanței, se constată că prezentarea materialului de urmărire penală față de inculpatul T.L.F. a avut loc la data de 29 martie 1999, conform procesului verbal, iar rechizitoriul a fost emis la data de 31 martie 1999, instanța fiind legal sesizată, fără a se constata încălcări ale dispozițiilor art. 253 C. proc. pen. La data de 31 martie 1999 a fost emis rechizitoriul și a fost investită instanța de judecată cu faptele reținute în sarcina inculpaților, eventualele acte de urmărire penală efectuate după data emiterii rechizitoriului, neavând relevanță în cauză, atâta vreme cât vinovăția inculpatului a fost stabilită pe baza materialului de urmărire penală deja prezentat. În ce privește critica legată de vinovăția inculpatului, hotărârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice. Din analiza probelor dosarului rezultă fără dubiu că inculpatul T.L.F. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de furt reținută în sarcina sa, dovedindu-se participarea sa la toate sustragerile menționate în cauză. Pe parcursul cercetării judecătorești au fost audiați inculpații, părțile vătămate și martorii, declarațiile acestora fiind analizate pe larg de instanța de fond cu ocazia rejudecării și evidențiate de instanța de apel cu ocazia judecării apelului, în raport de fiecare faptă pusă în sarcina inculpatului și în raport de apărările pe care acesta și le-a făcut și în raport de care s-a concluzionat cu privire la vinovăția inculpatului. Față de cele menționate, Înalta Curte constată că hotărârile pronunțate de instanța de fond și de instanța de apel sunt legale și temeinice, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, motiv pentru care în baza art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen., urmează a fi respins. Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.