ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1079/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1079/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

Examinând actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 356 din 7 decembrie

2008, Tribunalul Bihor a condamnat pe inculpatul T.L. la o pedeapsă rezultantă

de 8 ani închisoare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de fond a reținut că, prin decizia penală nr. 124/A/2006 pronunțată de Curtea

de Apel Oradea în dosarul nr. 325/P/2006, a fost sesizat Tribunalul Bihor cu

rejudecarea cauzei soluționate în prima instanță, prin sentința penală nr. 315/2005

a Tribunalului Bihor, sentință prin care s-a dispus condamnarea inculpatului

T.L.F. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit.

a), g) și i), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. l, pct.

5 din O.U.G. 207/2000 modificată și art. 13 C. pen.

Hotărârea menționată a fost casată întrucât

s-a reținut ca fiind nelegală sub aspectul condamnării exclusive a inculpatului

T.L.F. S-a apreciat că în urma deciziei nr. 44/2001 a Curții de Apel Oradea,

pin care s-a dispus anterior trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de

fond ar fi trebuit să se pronunțe și cu privire la numitul H.C., care a avut

calitate de inculpat și a fost trimis în judecată prin același rechizitoriu,

împreună cu inculpatul T.L.F. Pe cale de consecință, s-a dispus instanței de

fond să se pronunțe și cu privirwe la numitul H.C.

Analizând actele și lucrările dosarului,

instanța de fond a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă

Tribunalul Bihor, înregistrat sub dosar nr. 2608/1999 au fost trimiși în

judecată inculpații H.C., pentru comiterea infracțiunii de furt calificat cu

consecințe deosebit de grave prevăzute, de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a),

g) și i) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) și art. 37 lit.

b) C. pen., faptele de la pct. 1 – pct. 10 din rechizitoriu și T.L.F., pentru

comiterea infracțiunii de furt calificat cu consecințe deosebit de grave,

prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i) și alin. ultim C.

pen., cu aplicabilă art. 41 alin. (2) C. pen., faptele

de la pct. 1 – pct. 9 din rechizitoriu.

S-a reținut în sarcina inculpatului H.C. că,

în perioada octombrie 1997 - martie 1999, la diferite intervale de timp, dar în

realizarea aceleiași rezoluțiuni infracționale, prin efracție sau folosind chei

potrivite, pe timp de zi sau pe timp de noapte, împreună cu inculpatul T.L.F.

sau singur a sustras în dauna a 10 părți vătămate, bunuri în valoare de

221.000.000 lei.

S-a reținut în sarcina inculpatului T.L.F. că,

în perioada octombrie 1997 - martie 1999, la diferite intervale de timp, dar în

realizarea aceleiași rezoluțiuni infracționale, prin efracție sau folosind chei

potrivite, pe timp de zi sau pe timp de noapte, împreună cu inculpatul H.C., a

sustras în dauna a 9 părți vătămate, bunuri în valoare de 216.000.000 lei.

Prin sentința penală nr. 223/1999 a

Tribunalului Bihor, pronunțată în dosarul nr. 2608/1999 s-a dispus condamnarea

inculpatului H.C. la pedeapsa de 12 ani închisoare și interzicerea drepturilor

prevăzută de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani, cu titlu de

pedeapsă complimentară, precum și achitarea inculpatului T.L.F. de sub

învinuirea comiterii infracțiunii prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a),

g) și i) și alin. ultim C. pen., cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen., în

temeiul dispozițiilor art. l 1 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C.

proc. pen.

Prin decizia penală nr. 44/A/2001 a Curții de

Apel Oradea s-au admis apelurile declarate în cauză, s-a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul

H.C. în sensul înlăturării alineatului ultim de la art. 209 C. pen. și s-a

redus pedeapsa aplicată acestui inculpat de la 12 ani închisoare la 5 ani

închisoare.

Cu privire la inculpatul T.L. s-a dispus

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 208 și 209 alin.

(l) lit. a), g) și i) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2)

C. pen., în infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin.

(l) C. pen., pentru care i s-a aplicat pedeapsa de un an și 6 luni închisoare

cu executare în regim de detenție.

Prin decizia penală nr. 1559/2002 a Curții

Supreme de Justiție s-au admis recursurile declarate în cauză, s-au casat în

întregime decizia penală nr. 44/A/2001 a Curții de Apel Oradea și sentința

penală nr. 223/1999 a Tribunalului Bihor și s-a dispus rejudecarea cauzei de

către Tribunalul Bihor.

În considerentele deciziei de casare s-a

arătat că inculpatul T.L.F. nu a fost ascultat nici de prima instanță nici de

instanța de apel, deși a fost prezent la numeroase termene de judecată.

De asemenea, instanțele nu au ascultat nici

una din părțile civile și pe nici unul din cei 22 martori propuși prin

rechizitoriul parchetului, iar la termenul de judecată din 11 octombrie 1999,

prima instanță a respins proba cu martori solicitată de inculpați și procuror.

S-au reținut soluțiile contradictorii

pronunțate de cele două instanțe cu privire la vinovăția inculpatului T.L.F. și

cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului H.C.

În urma casării cu trimitere spre rejudecare,

cauza s-a înregistrat la Tribunalul Bihor sub nr. de dosar 6306/R/2002 în care

s-a pronunțat sentința penală nr. 254 din 16 decembrie 2002, definitivă față de

inculpatul H.C. prin decizia penală nr. 48/ A din 20 martie 2003 a Curții de

Apel Oradea.

Prin sentința sus-menționată s-a dispus

condamnarea inculpatului H.C., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i),

cu aplicarea, art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus

disjungerea cauzei față de inculpatul T.L.F., constituindu-se la Tribunalul

Bihor dosarul nr. 9625/2005.

În rejudecare, inculpatul T.L.F. a fost

condamnat prin sentința penală nr. 315/P/2005 a Tribunalului Bihor, la o

pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208

– art. 209 alin. (l) lit. a) și g), cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., cu

referire la art. I pct. 5 din O.U.G. 207/2000 modificată și obligat la

despăgubiri în favoarea părților civile.

Această sentință a fost desființată prin

decizia penală nr. 124/A/2006 a Curții de Apel Oradea ce a sesizat din nou

instanța cu rejudecarea cauzei.

Inculpatul T.L.F. a fost trimis în judecată

pentru comiterea următoarelor fapte:

1.

La data de 14 octombrie 1997, între orele 7 -

14, împreună cu H.C., în baza unei înțelegeri prealabile, folosind chei

potrivite, au pătruns în locuința părții vătămate M.G. din Oradea, B-dul Dacia de

unde au sustras un aparat videorecorder, un calculator cu monitor, unitatea

centrală, tastatura cu derulator de casete video, un radiocasetofon, un

radiocasetofon auto, dischete, o cutie plină cu CD uri și suma de 2.000.000

lei.

Bunurile sustrase au fost transportate la

locuința inculpatului T.L. cu autoturismul proprietatea sa. O parte din bunuri

au fost valorificate la persoane necunoscute iar o parte au fost găsite în

locuința inculpatului.

Cheia folosită la pătrunderea în locuință a

fost confecționată de inculpatul H.C. care aluat mulajul cheii originale cu

ocazia unei vizite anterioare.

2.

La data de 23 iunie 1998, între orele 8,00 - 15,30,

împreună cu H.C., folosind chei potrivite, inculpatul T.L. a pătruns în

locuința părții vătămate B.M. din Oradea, Bd. Decebal, de unde au sustras un

videocasetofon, un videoplayer, o cameră video, o combină muzicală, suma de

2.750.000 lei și acțiunile la diferite societăți comerciale.

Bunurile sustrase au fost transportate la

locuința inculpatului T.L., iar ulterior valorificate, cu excepția combinei

muzicale, găsite la locuința sa.

escaladarea porții și spargerea unui geam, împreună cu H.C. a pătruns în

locuința părții vătămate R.Z. din Oradea, str. Crișului de unde au sustras un

televizor color, un video, un radiocasetofon, un ceas electronic, un fier de

călcat, un receiver pentru antenă parabolică, o geantă diplomat conținând

actele și ștampilele firmei părții vătămate și alte bunuri printre care și un

certificat de proprietate al autoturismului Austin Rover pe numele R.Z.

Bunurile au fost transportate la locuința

inculpatului T.L., parte din ele fiind valorificate, iar o altă parte au fost

găsite la locuința inculpatului, printre care actele și ștampilele SC C.M.L.

SRL, precum și certificatul de proprietate al autoturismului.

5,00 - 6,45, prin forțarea ușii de acces, cei doi inculpați au pătruns în

locuința părții vătămate B.M. din Oradea, str. Moldovei de unde au sustras un

televizor color și articole de îmbrăcăminte. Televizorul a fost găsit în

locuința inculpatului T.L.

orelor 18,00, prin efracție inculpații au pătruns în locuința părții vătămate C.Ș.

din Oradea, str. Zimbrului de unde au sustras un calculator, un videocasetofon

și o cutie cu CD-uri.

Radiocasetofonul a fost lăsat gaj de

inculpatul H.C. lui P.G., pe care, în noaptea de 16 ianuarie 1999, a fost

sustras de aceiași inculpați, alături de alte bunuri, calculatorul a fost

vândut unei persoane neidentificate, iar CD-urile au fost ridicate de organele

de poliție de la locuința inculpatului T.L.

forțarea ușii de acces, cei doi inculpați au pătruns în locuința părții

vătămate P.G. din Oradea, str. Călugăreni de unde au sustras valută, bijuterii,

un radiocasetofon cu CD, un radiocasetofon marca, un aparat video, certificate

de acționar pe numele părții vătămate și ale fiicei acesteia, toate în valoare

de peste 50.000.000 lei.

forțarea ușii de acces, inculpații au pătruns în locuința părții vătămate L.I.

din Oradea, str. Podului de unde au sustras un aparat video, un televizor

color, ambele, obiecte de îmbrăcăminte, un amplificator, un radiocasetofon,

două boxe, trei difuzoare și alte bunuri.

La data de 5 februarie 1999, între orele

9,00 - 12,00

inculpații au pătruns în

locuința părții vătămate S.V. din Oradea, str. Aluminei de unde au sustras

valută, bijuterii, aparatură electronică și alte bunuri în valoare de

30.000.000 lei.

La data de 2 martie

1999, între orele 7,00 – 11,00, inculpații, folosind chei

potrivite, au pătruns în locuința părții vătămate K.T.

din Oradea, str. C. Negruzzi de unde au sustras CD-uri, un ceas din aur, un

aparat de epilat, bijuterii din aur în valoare de peste 50.000.000 lei.

Instanța a avut în vedere, pentru flecare

faptă în parte, declarațiile date de inculpatul T.L. în faza de urmărire penală

și în faza de judecată, raportat la declarațiile date de H.C. în faza de

urmărire penală și în faza de judecată, în calitate de inculpat și apoi dată în

instanță în calitate de martor în apărare propus de inculpatul T.L.

Audiat în instanță, inculpatul T.L. a negat

fiecare din cele 9 furturi pentru care a fost trimis în judecată, justificând

faptul că bunurile aparținând părților vătămate au fost găsite la domiciliul

său întrucât în perioada 1997 - 1999 se ocupa de cămătărie, respectiv dădea

bani cu împrumut la diferite persoane, iar acestea îi garantau împrumuturile cu

diverse bunuri mobile.

Instanța a reținut că toată aparatura

electronică, bijuteriile și bunurile găsite la domiciliul inculpatului T.L.

corespund descrierii părților vătămate.

Față de probele administrate în cauză s-a

reținut ca fiind dovedită vinovăția inculpatului T.L. pentru comiterea

furturilor enumerate în rechizitoriu, în calitate de coautor.

În baza art. 334 C. proc. pen. și prin

aplicarea art. 13 C. pen., instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice

a faptei pentru care inculpatul T.L. a fost trimis în judecată, din

infracțiunea prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (l) lit. a), g) și i) și alin.

ultim, cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art.

208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i) cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen.,

cu referire la art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 modificată prin art. 4 din

Legea nr. 456/2001 și art. 13 C. pen.

La individualizarea pedepsei s-au avut în

vedere criteriile de individualizare prevăzută de art. 72 C. pen. și s-a

aplicat inculpatului pedeapsa de 8 ani închisoare.

Întrucât faptele comise, în perioada

octombrie 1997 - martie 1999, sunt concurente cu infracțiunea de șantaj comisă,

la data de 7 august 2003, care a făcut obiectul sentinței penale nr. 456/2003 a

Judecătoriei Beiuș, modificată prin decizia nr. 172/A/2004 a Curții de Apel

Oradea, în baza art. 36 alin. (l) raportat la art. 33 lit. a), art. 34 lit. b)

C. pen., s-a contopit pedeapsa aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 3 ani

închisoare, aplicată inculpatului prin sentința sus arătată, în pedeapsa cea

mai grea de 8 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsa aplicată, perioada

executată, s-a făcut aplicarea art. 71 și 64 C. pen., s-a anulat mandatul de

executare nr. 730/2003 emis de Judecătoria Beiuș în baza sentinței penale nr. 456/2003

și s-a dispus emiterea unui nou mandat.

În ce-l privește pe inculpatul H.C., instanța

a constatat că acesta a fost condamnat definitiv, la pedeapsa de 8 ani

închisoare, prin sentința penală nr. 254/2002 pronunțată de Tribunalul Bihor,

pedeapsă din a cărei executare s-a liberat condiționat, la data de 1 septembrie

2002, în baza sentinței penale nr. 1554 din 25 august 2004 a Judecătoriei Arad.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bihor și inculpatul T.L.F.

Parchetul a declarat apel cu privire la

inculpatul H.C., solicitând să se dispună încetarea procesului penal în temeiul

art. 10 lit. j) C. proc. pen., întrucât există autoritate de lucru judecat.

Inculpatul T.L.F. a solicitat admiterea

excepției neregularității sesizării instanței și pe cale de consecință,

restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale. Pe fond a

solicitat achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 94/ A din 14

octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,

s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

Tribunalul Bihor și inculpatul T.L.F., împotriva sentinței penale nr. 356/ P

din 7 decembrie 2007 pronunțată de Tribunalul Bihor.

A fost obligat inculpatul T.L.F. la pata

sumei de 200 lei cheltuieli judiciare statului și s-a dispus scutirea de amenda

judiciară în sumă de 1000 lei aplicată prin încheierea de ședință din 10 iunie

2008.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că la locuința

inculpatului T.L. s-au găsit o serie de bunuri provenind din săvârșirea unor

infracțiuni de furt în dauna a două părți vătămate, iar din declarațiile unor

martori rezultă că mai multe bunuri ce s-au dovedit a fi furate, au fost

înstrăinate de către inculpat.

S-a mai reținut de asemenea că în locuința

părții vătămate S.V. a fost prelevată o urmă de mănușă de pe o cutie cu jucării,

care a fost comparată cu mănușile din piele care au fost găsite alături de

mănușile chirurgicale, două cagule și două leviere, în portbagajul

autoturismului inculpatului și s-a stabilit prin raportul de constatare

tehnico-științifică întocmit în cauză că urma ridicată din locuința părții

vătămate a fost creată de degetul mare al mănușii pentru mâna dreaptă.

În raport de starea de fapt menționată,

instanța de apel a reținut că vinovăția inculpatului T.L. a fost pe deplin

dovedită, chiar dacă acesta nu a recunoscut faptele și apărându-se în sensul că

bunurile găsite în locuința sa aparțin unor persoane care i le-a lăsat drept

gaj, întrucât se ocupa de cămătărie.

A mai arătat instanța de apel că în mod

corect nu au fost reținute apărările inculpatului, declarațiile acestuia fiind

contradictorii, iar declarațiile martorilor propuși în apărare au un caracter

evaziv, fiind lipsite de valoare probantă.

În legătură cu martorii audiați în apărarea

inculpatului, s-a reținut că relatările lor pun în evidență dorința acestora de

a crea inculpatului o situație favorabilă și nicidecum că ar avea cunoștință

despre împrejurări care să servească la aflarea adevărului.

Cu privire la pedeapsa aplicată, s-a reținut

că aceasta este just individualizată, având în vedere pericolul social deosebit

al infracțiunii și persoana inculpatului.

S-a mai reținut de către instanța de apel că

prezentarea materialului de urmărire penală a avut loc, la data de 29 martie

1999, inculpatul aflându-se în stare de arest, iar rechizitoriul a fost

întocmit, la data de 31 martie 1999, neefectuându-se alte acte de cercetare

penală după prezentarea materialului de urmărire penală, astfel că nu au fost

încălcate dispozițiile art. 253 C. proc. pen.

S-a apreciat că nici cererea inculpatului de

trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța de fond nu poate fi primită

întrucât dispoziția din decizia de casare privea pe inculpatul H.C.,

menținându-se doar că instanța de rejudecare va avea în vedere și motivele

invocate de inculpatul T.L., iar în ce privește cererea de audiere a unui număr

de 17 martori în apărare, s-a apreciat că audierea a numai 8 martori propuși de

inculpat nu a fost de natură a încălca dreptul la apărare și la un proces

echitabil al acestuia.

În ce privește recursul parchetului, s-a arătat

că, pentru a se conforma deciziei de casare, instanța de fond a fost obligată

să pronunțe o asemenea soluție, atâta timp cât față de inculpatul H.C. nu s-a

exercitat o nouă acțiune penală pentru a se putea înceta procesul penal în baza

autorității de lucru judecat.

Împotriva deciziei instanței de apel, precum

și a sentinței instanței de fond a declarat recurs inculpatul T.L.F.,

criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie întrucât nu s-au conformat

deciziei de casare și au soluționat cauza fără a se efectua cercetarea

judecătorească, instanța de fond nu a fost legal sesizată și în mod greșit s-a

pronunțat condamnarea inculpatului pentru faptele reținute în sarcina sa.

A susținut că instanța de fond a ignorat

dispozițiile deciziei de casare și nu a avut în vedere apărările pe care și

le-a făcut, respectiv nu s-au audiat inculpații, martorii propuși în acuzare și

în apărare și nu s-a soluționat excepția privind neregularitatea sesizării

instanței.

Cu privire la excepția neregularității

sesizării instanței, a susținut că deși după prezentarea materialului de

urmărire penală au fost efectuate noi acte de cercetare penală, nu s-a procedat

la o nouă prezentare a materialului de urmărire penală, motiv pentru care,

instanța trebuia să procedeze la restituirea cauzei la parchet, fiind încălcate

dispozițiile art. 253 C. proc. pen.

În ce privește vinovăția inculpatului, s-a

arătat că în dosar nu există nicio probă care să dovedească faptul că

inculpatul a participat la sustragerea bunurilor sau că s-a aflat la locul

săvârșirii faptelor.

Recursul inculpatului este nefondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului rezultă că, prin rechizitoriul din 31 martie 1999 al Parchetului de

pe lângă Tribunalul Bihor, inculpații T.L.F. și H.C. au fost trimiși în

judecată pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat cu consecințe

deosebit de grave, prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i) și alin.

ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., reținându-se că, în

perioada octombrie 1997 - martie 1999, la diferite intervale de timp dar în

realizarea aceleiași rezoluțiuni infracționale au sustras, în dauna părților

vătămate bunuri în valoare de 221 milioane lei, inculpatul H.C. și 216 milioane

lei, inculpatul T.L.F.

Prin sentința penală nr. 223/1999 a

Tribunalului Bihor s-a dispus condamnarea inculpatului H.C. la pedeapsa de 12

ani închisoare și interzicerea drepturilor prevăzută de art. 65 lit. a) și b)

C. pen., pe o perioadă de 3 ani, precum și achitarea inculpatului T.L.F., în

temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 44/A/2001 a Curții de

Apel Oradea s-au admis apelurile declarate în cauză, s-a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul H.C.

în sensul înlăturării alineatului ultim de la art. 209 C. pen. și s-a redus

pedeapsa aplicată acestui inculpat de la 12 ani închisoare la 5 ani închisoare.

Cu privire la inculpatul T.L. s-a dispus

schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 208 și 209 alin.

(l) lit. a), g) și i) și alin. ultim C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2)

C. pen., în infracțiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 alin.

(l) C. pen., pentru care i s-a aplicat pedeapsa de un an și 6 luni închisoare

cu executare în regim de detenție.

Prin decizia penală nr. 1559/2002 a Curții

Supreme de Justiție s-au admis recursurile declarate în cauză, s-au casat în

întregime decizia penală nr. 44/A/2001 a Curții de Apel Oradea și sentința

penală nr. 223/1999 a Tribunalului Bihor și s-a dispus rejudecarea cauzei de

către Tribunalul Bihor.

S-au reținut soluțiile contradictorii

pronunțate de cele două instanțe cu privire la vinovăția inculpatului T.L.F. și

cu privire la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului H.C.

În urma casării cu trimitere spre rejudecare,

cauza s-a înregistrat la Tribunalul Bihor sub nr. de dosar 6306/R/2002 în care

s-a pronunțat sentința penală nr. 254 din 16 decembrie 2002, definitivă față de

inculpatul H.C. prin decizia penală nr. 48/ A din 20 martie 2003 a Curții de

Apel Oradea.

Prin sentința susmenționată s-a dispus

condamnarea inculpatului H.C., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i),

cu aplicarea, art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus

disjungerea cauzei față de inculpatul T.L.F., constituindu-se la Tribunalul

Bihor dosarul nr. 9625/2005.

În rejudecare, inculpatul T.L.F. a fost

condamnat prin sentința penală nr. 315/P/2005 a Tribunalului Bihor, la o

pedeapsă de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208

– art. 209 alin. (l) lit. a) și g), cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., cu

referire la art. I pct. 5 din O.U.G. 207/2000 modificată și obligat la

despăgubiri în favoarea părților civile.

Această sentință a fost desființată prin

decizia penală nr. 124/A/2006 a Curții de Apel Oradea ce a sesizat din nou

instanța cu rejudecarea cauzei.

Prin sentința penală nr. 356 din 7 decembrie

2008 a Tribunalului Bihor s-a constatat că inculpatul H.C. a fost condamnat

definitivă, la pedeapsa de 8 ani închisoare, prin sentința penală nr. 254/ P

din 16 decembrie 2002 a Tribunalului Bihor, definitivă prin decizia penală

nrt.48/A/2003 a Curții de Apel Oradea, pedeapsă din a cărei executare s-a

liberat condiționat la 1 septembrie 2004 în baza sentinței penale nr. 1554 din

25 august 2004 a Judecătoriei Arad.

Prin aceeași sentință s-a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul T.L.F.

și a fost condamnat acest inculpat, la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 208 și 209 alin. (l) lit. a), g) și i)

C. pen., cu aplicarea, art. 41 alin. (2) C. pen., cu referire la art. I pct. 5

din O.U.G. nr. 207/2000 modificată prin art. 4 din Legea nr. 456/2001 și art. 13

C. pen., cu obligarea la plata despăgubirilor civile și a cheltuielilor de

judecată.

Hotărârea menționată a rămas definitivă prin

decizia penală nr. 94 din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel Oradea, prin care

s-au respins recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și

inculpatul T.L.

Conformându-se dispozițiilor date prin

decizia de casare, instanța de fond a procedat la verificarea lucrărilor

dosarului și a reținut că în ce privește inculpatul H.C., acesta a fost

condamnat definitiv printr-o hotărâre anterioară, soluție menținută de instanța

de apel, care a constatat cu privire la acest inculpat că nu se poate reține

autoritate de lucru judecat și ca atare, în mod corect a respins apelul

declarat de parchet.

Critica formulată de inculpatul T.L.F. cu

privire la împrejurarea că în cauză nu a fost efectuată cercetarea

judecătorească întrucât nu au fost audiați inculpații și martorii, nu s-a

pronunțat cu privire la inculpatul H.C. și nu s-a pronunțat cu privire la

excepția privind neregularitatea instanței, nu poate fi primită.

Astfel, cum s-a arătat mai sus, instanța de

fond s-a pronunțat cu privire la inculpatul H.C., dar și cu privire la

apărările inculpatului T.L.F., astfel cum s-a dispus prin decizia de casare.

Prin decizia de casare nu s-a dispus reaudierea inculpaților și a martorilor,

dar instanța de fond a procedat la analiza tuturor probelor administrate în

cauză, inclusiv a declarațiilor date de inculpați și martori în faza de

urmărire penală și în faza de judecată și a pronunțat o hotărâre legală și

temeinică, atât cu privire la situația de fapt cât și cu privire la vinovăția

inculpatului.

Împrejurarea că nu au fost audiați toți

martorii propuși în apărare de către inculpat, nu este de natură a încălca

dreptul la apărare și la un proces echitabil al acestuia, instanța de apel

reținând în mod corect că dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., invocate de

inculpat nu obligă la audierea tuturor martorilor propuși, autoritățile locale

având autoritatea de a aprecia pertinența probei solicitate.

Inculpatul T.L.F. a criticat hotărârile

pronunțate și cu privire la faptul că nu a fost audiat, încălcându-se încă

odată dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. și pentru care se impune casarea cu

trimitere spre rejudecare a cauzei.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte

constată că la instanța de fond, inculpatul T.L.F. nu a fost prezent la nici un

termen, iar la instanța de apel a fost prezent la termenele din 10 iunie 2008

și 9 septembrie 2008, când cauza s-a amânat pentru lipsa apărătorului său ales,

iar la data de 30 septembrie 2008, când s-a prezentat avocatul ales, a lipsit

inculpatul. Față de această împrejurare, critica este nefondată.

În ce privește critica privind neregularitatea

sesizării instanței, se constată că prezentarea materialului de urmărire penală

față de inculpatul T.L.F. a avut loc la data de 29 martie 1999, conform

procesului verbal, iar rechizitoriul a fost emis la data de 31 martie 1999,

instanța fiind legal sesizată, fără a se constata încălcări ale dispozițiilor art.

253 C. proc. pen.

La data de 31 martie 1999 a fost emis

rechizitoriul și a fost investită instanța de judecată cu faptele reținute în

sarcina inculpaților, eventualele acte de urmărire penală efectuate după data

emiterii rechizitoriului, neavând relevanță în cauză, atâta vreme cât vinovăția

inculpatului a fost stabilită pe baza materialului de urmărire penală deja

prezentat.

În ce privește critica legată de vinovăția

inculpatului, hotărârile pronunțate în cauză sunt legale și temeinice.

Din analiza probelor dosarului rezultă fără

dubiu că inculpatul T.L.F. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de furt

reținută în sarcina sa, dovedindu-se participarea sa la toate sustragerile

menționate în cauză.

Pe parcursul cercetării judecătorești au fost

audiați inculpații, părțile vătămate și martorii, declarațiile acestora fiind

analizate pe larg de instanța de fond cu ocazia rejudecării și evidențiate de

instanța de apel cu ocazia judecării apelului, în raport de fiecare faptă pusă

în sarcina inculpatului și în raport de apărările pe care acesta și le-a făcut

și în raport de care s-a concluzionat cu privire la vinovăția inculpatului.

Față de cele menționate, Înalta Curte

constată că hotărârile pronunțate de instanța de fond și de instanța de apel

sunt legale și temeinice, iar recursul declarat de inculpat este nefondat,

motiv pentru care în baza art. 385

15

pct. l lit. b) C. proc. pen.,

urmează a fi respins.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va

fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul T.L.F. împotriva deciziei penale nr. 94/ A din 14 octombrie 2008, pronunțată

de Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 25 martie

2009.