ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2330/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 2 noiembrie 2007, reclamantul P.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumei totale de 2.375.000 Euro, din care 2.000.000 Euro daune morale și 375.000 Euro daune materiale, pentru arestarea sa pe nedrept, în perioada 3 noiembrie 1994 – 20 septembrie 1995. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a fost cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în cursul urmăririi penale luându-se împotriva sa măsura arestării preventive, cu începere de la 3 noiembrie 1994, măsură revocată ulterior de Tribunalul Timiș, care, prin sentința penală nr. 112 din 12 martie 1997, l-a condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Ulterior, ca urmare a exercitării căilor de atac, cauza a fost restituită Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinți care, într-un final, prin ordonanța nr. 8/P/2002, l-a scos de sub urmărire penală, în baza art. 249 coroborat cu art. 10 lit. a) și art. 11 lit. b) C. proc. pen. Mai arată reclamantul că, arestarea sa pe nedrept i-a provocat o puternică suferință morală și l-a lipsit de veniturile pe care le realiza ca director de bancă, post pe care-l avea la data privării de libertate și pe care nu l-a mai putut ocupa ulterior, fiind nevoit să presteze orice activitate care nu avea legătură cu pregătirea sa profesională.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 3910/PI din 19 decembrie 2008 a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârât, prin întâmpinare și admițând în parte acțiunea, l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 25.000 Euro sau echivalentul în lei, la data plății efective, cu titlu de daune morale și suma de 24.798 lei, cu titlu de daune materiale. A respins în rest acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.500 lei, cheltuieli parțiale de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că, împrejurarea că o parte din despăgubirile solicitate de reclamant nu ar fi prevăzute de lege, nu atrage inadmisibilitatea acțiunii, excepția neputând fi reținută întrucât aceasta ar echivala cu o denegare de dreptate, în sensul arătat de art. 3 C. civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că declanșarea urmăririi penale, arestarea reclamantului în intervalul 3 noiembrie 1994 – 20 septembrie 1995 și derularea procesului penal, finalizat cu condamnarea sa definitivă la pedeapsa închisorii, survenită la data de 14 decembrie 1999, au avut ca efect, pierderea de către reclamant a funcției de conducere (director) prestarea unor munci inferioare și schimbarea mai multor locuri de muncă cu consecința diminuării veniturilor sale inițiale și influențe negative asupra standardului său de viață, dar și al familiei sale. Tot astfel, se mai arată, la vremea respectivă, cazul reclamantului a fost intens mediatizat în presa locală, în termeni acuzatori, fapt ce a transmis consumatorilor de presă mesajul că acesta este cu certitudine vinovat, încălcându-se în felul acesta prezumția de nevinovăție de care beneficiază orice persoană, până la momentul pronunțării unei hotărâri penale definitive.

Apelul declarat de P.M. împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin decizia nr. 114/A din 28 aprilie 2010 a schimbat în parte sentința și în consecință a obligat pârâtul, la plata către reclamant a sumei de 238.256 lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu titlu de despăgubiri materiale. A menținut în rest sentința. A respins apelul declarat de pârât, împotriva aceleiași hotărâri. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar a apreciat că reclamantului i se cuvin despăgubiri între data arestării (3 noiembrie 1994) și data emiterii Ordonanței nr. 8 din 28 octombrie 2002, de scoatere de sub urmărire penală, despăgubiri ce reprezintă diferența dintre veniturile unui director de bancă și veniturile realizate de reclamant în această perioadă, al căror cuantum a fost stabilit prin raportul suplimentar de expertiză, efectuat în apel.

Deși, se arată, nu este sigur că și în prezent, dacă nu ar fi fost privat de libertate, reclamantul ar fi deținut tot funcția de director al băncii, este cert însă că arestarea l-a făcut să piardă această funcție, pe care nu a mai ocupat-o niciodată. S-a reținut ca fiind corectă aprecierea tribunalului, referitoare la daunele cuvenite reclamantului până la data condamnării definitive, câtă vreme promovarea recursului în anulare a echivalat cu recunoașterea de către stat a erorii judiciare săvârșite, ceea ce se constituie prin ea însăși într-o reparație morală a onoarei și demnității reclamantului. În cauză, au declarat recurs în termen legal atât reclamantul P.M., cât și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș.

În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul critică hotărârea din apel, sub două aspecte: - aprecierea greșită asupra cuantumului daunelor morale, care nu sunt de natură, în limitele stabilite, să-i ofere reparația cuvenită, în raport de împrejurările care i-au lezat grav demnitatea și reputația socială și profesională; - a fost greșit apreciat și cuantumul danelor materiale care, trebuiau acordate nu numai până la data emiterii ordonanței de scoatere de sub urmărire penală ci până la momentul comunicării acesteia. Astfel, până la această dată, reclamantul nu avea cunoștință de noua sa situație juridică și nu putea încerca căutarea unui loc de muncă, cât mai corespunzător pregătirii sale.

În recursul declarat de Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, se critică hotărârile, pronunțate în cauză, după cum urmează: - hotărârea de primă instanță, a fost dată de un tribunal necompetent, în condițiile în care, în funcție de domiciliul reclamantului, competența teritorială revenea Tribunalului Mehedinți; - în mod greșit Statul Român, a fost obligat la plata unor daune care exced perioadei de executare a măsurii privative de libertate, în condițiile în care, incidența art. 504 C. proc.

pen., circumscrie despăgubirile morale și materiale la prejudiciile cauzate prin eroarea judiciară; - greșit au fost cuantificate și daunele materiale la suma de 238.256 lei, acest prejudiciu fiind incert, avându-se în vedere că nu se putea stabili cu certitudine dacă reclamantul ar fi ocupat în continuare aceeași funcție de director de bancă; - daunele morale, în sumă de 25.000 Euro, acordate reclamantului, sunt deasemenea exagerate și nu rezultă dacă privesc ambele capete de cerere (distincte) din acțiunea reclamantului referitoare la perioada executării închisorii pe nedrept, în urma condamnării definitive și la prejudiciul ocazionat de desfășurarea procesului penal, în toate fazele acestuia.

Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed. Analizând motivele de casare, formulate de ambele părți, referitoare la cuantificarea daunelor morale și materiale se constată că atât arestarea preventivă cât și intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul său, au pricinuit reclamantului o vătămare adusă onoarei, demnității, a creditului moral și a poziției sociale pe care acesta a avut-o anterior. Prin detențiunea ilegală și prin faptele imputate în procesul penal, care în final s-au dovedit a nu fi reale, reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului profesional, unul din aspectele care definește persoana umană.

Probele administrate în cauză demonstrează că arestarea preventivă, desfășurarea procesului penal cât și mediatizarea acestuia, a afectat în egală măsură și pe membrii familiei reclamantului, cărora acesta – avându-se în vedere imposibilitatea ocupării unei funcții potrivit expertizei sale – nu le-a mai putut asigura același nivel de trai, ca acela de dinaintea punerii în mișcare a acțiunii penale. Cât privește despăgubirile cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat, se constată că instanța de control judiciar a apreciat corect cuantumul acestuia, nefiind depășite limitele unei reparații integrale, echitabile și adecvate, pentru suferințele încercate de reclamant și familia sa.

Astfel, se apreciază că suma acordată ca daune morale este în măsură să asigure victimei erorii judiciare, o satisfacție cu caracter compensatoriu, în așa fel încât, dimensiunea reparațiunii să fie, dacă nu integrală, măcar, pe cât posibil, suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit. Tot astfel, cu referire la despăgubirile materiale, chiar dacă într-adevăr, nimeni nu poate garanta că reclamantul și-ar fi păstrat funcția de director al băncii, nu poate fi negat raportul de cauzalitate dintre declanșarea procesului penal și pierderea acestei funcții, astfel că în mod corect s-a apreciat că reclamantului i se cuvin despăgubiri materiale și ulterior punerii în libertate, până la data emiterii ordonanței de scoatere de sub urmărire penală (nr. 8 din 28 octombrie 2002), dată la care se poate afirma că s-a clarificat situația juridică a celui în cauză și, cel puțin teoretic, ar fi existat posibilitatea repunerii în funcția anterior deținută.

Cât privește excepția invocată de recurentul pârât, întemeiată pe dispozițiile art. 506 alin. (3) C. proc. pen., aceasta nu poate fi primită în condițiile în care, din toate actele cauzei rezultă că, la data sesizării primei instanțe, reclamantul locuia în municipiul Timișoara. Referitor la perioada pentru care reclamantului i se cuvin daune morale, ambele instanțe au reținut corect că aceasta se întinde până la data condamnării definitive, atâta vreme cât însăși promovarea recursului în anulare echivalează cu recunoașterea de către stat a erorii judiciare săvârșite, ceea ce se constituie, în sine, într-o reparație morală a onoarei și demnității reclamantului. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.M. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 114/A din 28 aprilie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 martie 2011.