ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2330/2011

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La data de 2

noiembrie 2007, reclamantul P.M. a chemat în judecată Statul Român, prin

Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța

să fie obligat la plata sumei totale de 2.375.000 Euro, din care 2.000.000 Euro

daune morale și 375.000 Euro daune materiale, pentru arestarea sa pe nedrept,

în perioada 3 noiembrie 1994 – 20 septembrie 1995.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a fost cercetat pentru săvârșirea

infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în cursul

urmăririi penale luându-se împotriva sa măsura arestării preventive, cu

începere de la 3 noiembrie 1994, măsură revocată ulterior de Tribunalul Timiș,

care, prin sentința penală nr. 112 din 12 martie 1997, l-a condamnat la o

pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiționată a

executării pedepsei.

Ulterior, ca urmare a

exercitării căilor de atac, cauza a fost restituită Parchetului de pe lângă

Tribunalul Mehedinți care, într-un final, prin ordonanța nr. 8/P/2002, l-a scos

de sub urmărire penală, în baza art. 249 coroborat cu art. 10 lit. a) și art.

11 lit. b) C. proc. pen.

Mai arată reclamantul

că, arestarea sa pe nedrept i-a provocat o puternică suferință morală și l-a

lipsit de veniturile pe care le realiza ca director de bancă, post pe care-l avea

la data privării de libertate și pe care nu l-a mai putut ocupa ulterior, fiind

nevoit să presteze orice activitate care nu avea legătură cu pregătirea sa

profesională.

Investit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 3910/PI

din 19 decembrie 2008 a respins excepția de inadmisibilitate invocată de pârât,

prin întâmpinare și admițând în parte acțiunea, l-a obligat pe pârât să-i

plătească reclamantului suma de 25.000 Euro sau echivalentul în lei, la data

plății efective, cu titlu de daune morale și suma de 24.798 lei, cu titlu de

daune materiale.

A respins în rest

acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.500 lei,

cheltuieli parțiale de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut în esență că, împrejurarea că o parte din

despăgubirile solicitate de reclamant nu ar fi prevăzute de lege, nu atrage inadmisibilitatea

acțiunii, excepția neputând fi reținută întrucât aceasta ar echivala cu o

denegare de dreptate, în sensul arătat de art. 3 C. civ.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut că declanșarea urmăririi penale, arestarea reclamantului

în intervalul 3 noiembrie 1994 – 20 septembrie 1995 și derularea procesului

penal, finalizat cu condamnarea sa definitivă la pedeapsa închisorii, survenită

la data de 14 decembrie 1999, au avut ca efect, pierderea de către reclamant a

funcției de conducere (director) prestarea unor munci inferioare și schimbarea

mai multor locuri de muncă cu consecința diminuării veniturilor sale inițiale

și influențe negative asupra standardului său de viață, dar și al familiei

sale.

Tot astfel, se mai

arată, la vremea respectivă, cazul reclamantului a fost intens mediatizat în

presa locală, în termeni acuzatori, fapt ce a transmis consumatorilor de presă

mesajul că acesta este cu certitudine vinovat, încălcându-se în felul acesta

prezumția de nevinovăție de care beneficiază orice persoană, până la momentul

pronunțării unei hotărâri penale definitive.

Apelul declarat de P.M.

împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

care, prin decizia nr. 114/A din 28 aprilie 2010 a schimbat în parte sentința

și în consecință a obligat pârâtul, la plata către reclamant a sumei de 238.256

lei, actualizată cu indicele de inflație la data plății, cu titlu de

despăgubiri materiale.

A menținut în rest

sentința.

A respins apelul

declarat de pârât, împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar a apreciat că reclamantului i se cuvin

despăgubiri între data arestării (3 noiembrie 1994) și data emiterii Ordonanței

nr. 8 din 28 octombrie 2002, de scoatere de sub urmărire penală, despăgubiri ce

reprezintă diferența dintre veniturile unui director de bancă și veniturile

realizate de reclamant în această perioadă, al căror cuantum a fost stabilit

prin raportul suplimentar de expertiză, efectuat în apel.

Deși, se arată, nu

este sigur că și în prezent, dacă nu ar fi fost privat de libertate,

reclamantul ar fi deținut tot funcția de director al băncii, este cert însă că

arestarea l-a făcut să piardă această funcție, pe care nu a mai ocupat-o

niciodată.

S-a reținut ca fiind

corectă aprecierea tribunalului, referitoare la daunele cuvenite reclamantului

până la data condamnării definitive, câtă vreme promovarea recursului în anulare

a echivalat cu recunoașterea de către stat a erorii judiciare săvârșite, ceea

ce se constituie prin ea însăși într-o reparație morală a onoarei și demnității

reclamantului.

În cauză, au declarat

recurs în termen legal atât reclamantul P.M., cât și pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Timiș.

În recursul său,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul critică

hotărârea din apel, sub două aspecte:

- aprecierea greșită

asupra cuantumului daunelor morale, care nu sunt de natură, în limitele

stabilite, să-i ofere reparația cuvenită, în raport de împrejurările care i-au

lezat grav demnitatea și reputația socială și profesională;

- a fost greșit

apreciat și cuantumul danelor materiale care, trebuiau acordate nu numai până

la data emiterii ordonanței de scoatere de sub urmărire penală ci până la

momentul comunicării acesteia. Astfel, până la această dată, reclamantul nu

avea cunoștință de noua sa situație juridică și nu putea încerca căutarea unui loc

de muncă, cât mai corespunzător pregătirii sale.

În recursul declarat

de Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice a

județului Timiș, se critică hotărârile, pronunțate în cauză, după cum urmează:

- hotărârea de primă

instanță, a fost dată de un tribunal necompetent, în condițiile în care, în

funcție de domiciliul reclamantului, competența teritorială revenea

Tribunalului Mehedinți;

- în mod greșit

Statul Român, a fost obligat la plata unor daune care exced perioadei de

executare a măsurii privative de libertate, în condițiile în care, incidența

art. 504 C. proc. pen., circumscrie despăgubirile morale și materiale la

prejudiciile cauzate prin eroarea judiciară;

- greșit au fost

cuantificate și daunele materiale la suma de 238.256 lei, acest prejudiciu

fiind incert, avându-se în vedere că nu se putea stabili cu certitudine dacă

reclamantul ar fi ocupat în continuare aceeași funcție de director de bancă;

- daunele morale, în

sumă de 25.000 Euro, acordate reclamantului, sunt deasemenea exagerate și nu

rezultă dacă privesc ambele capete de cerere (distincte) din acțiunea

reclamantului referitoare la perioada executării închisorii pe nedrept, în urma

condamnării definitive și la prejudiciul ocazionat de desfășurarea procesului

penal, în toate fazele acestuia.

Recursurile se

privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce

succed.

Analizând motivele de

casare, formulate de ambele părți, referitoare la cuantificarea daunelor morale

și materiale se constată că atât arestarea preventivă cât și intentarea procesului

penal pentru fapte în legătură cu serviciul său, au pricinuit reclamantului o

vătămare adusă onoarei, demnității, a creditului moral și a poziției sociale pe

care acesta a avut-o anterior.

Prin detențiunea

ilegală și prin faptele imputate în procesul penal, care în final s-au dovedit

a nu fi reale, reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului

profesional, unul din aspectele care definește persoana umană.

Probele administrate

în cauză demonstrează că arestarea preventivă, desfășurarea procesului penal

cât și mediatizarea acestuia, a afectat în egală măsură și pe membrii familiei

reclamantului, cărora acesta – avându-se în vedere imposibilitatea ocupării

unei funcții potrivit expertizei sale – nu le-a mai putut asigura același nivel

de trai, ca acela de dinaintea punerii în mișcare a acțiunii penale.

Cât privește

despăgubirile cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat, se

constată că instanța de control judiciar a apreciat corect cuantumul acestuia,

nefiind depășite limitele unei reparații integrale, echitabile și adecvate,

pentru suferințele încercate de reclamant și familia sa.

Astfel, se apreciază

că suma acordată ca daune morale este în măsură să asigure victimei erorii

judiciare, o satisfacție cu caracter compensatoriu, în așa fel încât,

dimensiunea reparațiunii să fie, dacă nu integrală, măcar, pe cât posibil,

suficientă și proporțională cu prejudiciul suferit.

Tot astfel, cu

referire la despăgubirile materiale, chiar dacă într-adevăr, nimeni nu poate

garanta că reclamantul și-ar fi păstrat funcția de director al băncii, nu poate

fi negat raportul de cauzalitate dintre declanșarea procesului penal și

pierderea acestei funcții, astfel că în mod corect s-a apreciat că

reclamantului i se cuvin despăgubiri materiale și ulterior punerii în

libertate, până la data emiterii ordonanței de scoatere de sub urmărire penală

(nr. 8 din 28 octombrie 2002), dată la care se poate afirma că s-a clarificat

situația juridică a celui în cauză și, cel puțin teoretic, ar fi existat

posibilitatea repunerii în funcția anterior deținută.

Cât privește excepția

invocată de recurentul pârât, întemeiată pe dispozițiile art. 506 alin. (3) C.

proc. pen., aceasta nu poate fi primită în condițiile în care, din toate actele

cauzei rezultă că, la data sesizării primei instanțe, reclamantul locuia în

municipiul Timișoara.

Referitor la perioada

pentru care reclamantului i se cuvin daune morale, ambele instanțe au reținut

corect că aceasta se întinde până la data condamnării definitive, atâta vreme

cât însăși promovarea recursului în anulare echivalează cu recunoașterea de

către stat a erorii judiciare săvârșite, ceea ce se constituie, în sine, într-o

reparație morală a onoarei și demnității reclamantului.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul P.M. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 114/A din 28 aprilie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 martie 2011.