ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 791/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Judecata la fond

Prin cererea introductivă înregistrată, la 11 aprilie

2008, pe rolul Tribunalului Timiș, reclamantul M.M. a solicitat obligarea

pârâtului S.R. prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea pagubei

materiale și a daunei morale pentru privarea de libertate în mod nelegal în ce-l

privește pe reclamant ca persoană fizică pentru perioada 07 aprilie 1995 - 02

iunie 1995; repararea pagubei materiale și a daunei morale în ce privește SC A.S.

SRL, pe care o reprezintă ca asociat unic și administrator, pagube materiale și

daune morale legate de imposibilitatea desfășurării activității societății din

perioada de arest preventiv datorită confiscării unui tir și a blocării

activității de transport al altui tir, întrucât odată cu arestarea sa i-au fost

ridicate și indisponibilizate toate documentele de funcționare a societății,

ceea ce a dus la imposibilitatea realizării de venituri.

Prin sentința civilă nr. l325/ PI din 12 mai 2009,

Tribunalul Timiș

a admis în parte

acțiunea reclamantului și a obligat pârâtul la plata a 56.000 lei cu titlu de

daune morale și 8984 lei, reprezentând daune materiale, precum și 4500 lei

cheltuieli de judecată, instanța reținând că, din conținutul dosarului de

urmărire penală rezultă că pe numele reclamantului M.M. s-a emis la data de 08

aprilie 1995 o ordonanță de reținere pentru 24 de ore, apoi după expirarea

termenului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a emis pe numele acestuia

mandat de arestare preventivă pentru 5 zile, respectiv 09 aprilie 1995 -13

aprilie 1995, prelungit ulterior pentru o perioadă de 25 zile din 13 aprilie 1995

până la 07 mai 1995, măsura arestării preventive fiind revocată la data de 28

aprilie 1995, împotriva acesteia declarându-se recurs, iar punerea în libertate

a reclamantului s-a realizat la data de 02 iunie 1995. Prin sentința penală nr.

508 din 7 martie 2007, reclamantul a fost achitat, hotărârea rămânând

definitivă prin respingerea apelurilor de către Tribunalul Timiș și respectiv a

recursurilor de către Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 209/ R

din 25 februarie 2008.

Față de aceste aspecte, prima instanță a reținut

incidența dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., iar, raportat la art. 505 C.

proc. pen., din prisma duratei arestului preventiv, a valorilor morale

nesocotite si a veniturilor nerealizate, a concluzionat că se impune repararea

pagubelor morale și materiale suferite de reclamant. În privința societății

reclamante, instanța a reținut că art. 504 C. proc. pen., îndreptățește la

despăgubiri numai persoanele fizice.

Judecata în apel

Împotriva sentinței civile nr. l325/ PI din 12 mai 2009

a Tribunalului Timiș au declarat apel atât reclamantul și societatea SC A.S. SRL

Timișoara, solicitând mărirea cuantumului daunelor morale la suma de 150.000

lei, repararea integrală a prejudiciului cauzat persoanei juridice SC A.S. SRL,

ca urmare a afectării imaginii și prestigiului firmei și acordarea de

despăgubiri inclusiv pentru cei 13 ani de judecată, respectiv din aprilie 1995

până în februarie 2008, precum și Ministerul Finanțelor Publice București prin

D.G.F.P. Timiș, acesta solicitând schimbarea sentinței și înlăturarea obligării

S.R. prin Ministerul Finanțelor la plata daunelor morale de 56.000 Ron și daune

materiale de 8.984 Ron.

Prin decizia civilă nr. 248/ A din 5 noiembrie 2009,

Curtea de Apel Timișoara

a admis apelul

reclamantului, a schimbat în parte sentința atacată în sensul că a majorat

cuantumul daunelor morale la 66.000 lei, a menținut restul dispozițiilor

sentinței și a respins apelul pârâtului și cel declarat de SC A.S. SRL.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

reținut că justificarea acestei majorări a daunelor morale se impune ținând

seama inclusiv de starea psihică și psihoafectivă de disconfort pe care

reclamantul a trebuit să o suporte, atât pe perioada arestării preventive în

anul 1995, dar și în continuare până în anul 2008, dată la care soluția de

achitare a rămas definitivă.

Apelul declarat de către Ministerul Economiei și

Finanțelor București prin D.G.F.P. Timiș a fost respins prin raportare la

jurisprudența C.E. și N.C. referitoare la răspunderea pentru eroarea judiciară,

potrivit cărora, în caz de eroare judiciară, statul trebuie să răspundă, în

numele prepușilor săi respectiv organele judiciare penale care au greșit.

Apelul SC A.S. SRL a fost, de asemenea, respins ca

nefondat, cu motivarea că pretinsul prejudiciu material al persoanei juridice

nu se află în legătură de conexitate directă cu situația parcursă de către

reclamant, activitatea economică a persoanei juridice fiind supusă unor norme

comerciale și fiscale independente de situația personală a asociatului M.M.

Prin decizia nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 s-a admis

cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 248/ A din 5

noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, cu suma de 10.000 lei

cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.

Judecata în recurs

Împotriva deciziei civile nr. 248/ A din 5 noiembrie

2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs reclamantul,

în nume propriu și în calitate de asociat unic și administrator al SC A.S. SRL

Timișoara, iar pârâtul a declarat recurs împotriva deciziilor nr. 248/ A din 5

noiembrie 2009 și nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 ale Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Recursul reclamanților a fost încadrat în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile sale vizând cuantumul

daunelor morale și materiale acordate, arătând că acestea sunt neacoperitoare

pentru prejudiciul suferit mai bine de 13 ani. Se susține că instanța de apel

nu a acordat cheltuielile de judecată.

Recursul pârâtului, încadrat în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., privește cheltuielile de judecată acordate reclamantului

în apel, solicitând respingerea, respectiv reducerea acestora. Se solicită

respingerea acțiunii reclamantului, ca inadmisibilă, căci în speță nu sunt

incidente art. 504 – art. 506 C. proc. pen., deci nu se pot acorda daune morale

sau materiale, iar în ce privește daunele materiale solicitate în numele SC A.S.

SRL, arată că în perioada arestării nelegale societatea a funcționat,

neproducându-se nici un prejudiciu.

Analizând recursurile din prisma criticilor invocate,

Înalta

Curte constată că acestea nu pot fi

primite, pentru motivele ce succed:

Conform practicii constante a C.E.D.O., atunci când

drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin măsuri ce s-au

dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a

prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât și a prejudiciului

moral.

Spre deosebire de acțiunea în daune pentru prejudicii

materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privința existenței,

cât și a întinderii, la acțiunea în daune morale certitudinea poate purta numai

cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia.

Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din

perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului. Acest

lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi

stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o

persoană la alta, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

C.E. însăși, atunci când acordă despăgubiri morale,

nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Or, judecând în echitate, Înalta Curte apreciază că

suma majorată acordată reclamantului de instanța de apel cu titlu de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparație

completă pentru atingerea adusă onoarei, reputației și persoanei reclamantului,

atât în ce privește viața sa privată, cât și viața socială. Suma de 66.000 lei

este îndestulătoare, în raport de impactul psihic suferit de reclamant și de

familia sa, de consecințele negative create în plan familial și social și de

intensitatea cu care aceste consecințe au fost resimțite.

Dispozițiile art. 505 C. proc. pen., stabilesc

criteriile în funcție de care se determină acordarea despăgubirilor pentru

prejudiciul suferit dar nu stabilește și criterii de cuantificare a acestora.

Deci, nu se poate reține încălcarea și aplicarea

greșită a acestui text de lege.

În mod corect instanța de apel a avut în vedere, ca

și criterii de cuantificare a prejudiciului moral, perioada arestării

preventive și repercusiunile acesteia până în anul 2008.

Față de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că

nu se justifică majorarea cuantumului daunelor morale la 150.000 lei,

solicitată de reclamant.

Referitor la daunele materiale se susține doar că

acestea au fost dovedite și greșit nu au fost acordate, fără a se indica

dispozițiile legale încălcate.

Or, argumentele privitoare la interpretarea probelor,

la cuantumul acordat de instanțe în alte cauze cu același obiect, la caracterul

insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanța de apel privesc o

eventuală netemeinicie a deciziei, care nu poate fi analizată de instanța de

recurs.

Interpretarea probelor și stabilirea situației de

fapt pe baza lor sunt atribute ale instanțelor de fond, în timp ce recursul

poate fi declarat în prezent doar pentru motive de nelegalitate, expres și

limitativ prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., prevăd

posibilitatea modificării ori casării unor hotărâri, doar pentru motive de

nelegalitate. în condițiile abrogării pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. (prin art.

I pct. III

1

din O.U.G. nr. 138/2000), motivele de netemeinicie nu

mai pot face obiectul analizei instanței de recurs.

În ce privește critica ce vizează neacordarea

cheltuielilor de judecată efectuate în apel, reclamantul ignoră decizia civilă nr.

7/ A din 14 ianuarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-a admis

cererea de completare a deciziei civile nr. 248/ A din 5 noiembrie 2009 a

aceleiași instanțe, prin care pârâtul S.R. prin Ministerul Finanțelor Publice a

fost obligat la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată,

către reclamant.

Publice

Pârâtul critică hotărârile pronunțate de instanțele

inferioare, ca fiind pronunțate cu neobservarea dispozițiilor art. 504 – art. 506

C. proc. pen., arătând că reclamantul nu a fost condamnat definitiv de

instanțele penale.

Or, prin sentința penală nr. 508 din 7 martie 2007,

reclamantul a fost achitat, hotărârea rămânând definitivă prin respingerea

apelurilor de către Tribunalul Timiș și respectiv a recursurilor de către

Curtea de Apel Timișoara, prin decizia penală nr. 209/ R din 25 februarie 2008,

ceea ce denotă că măsura arestării a avut un caracter nelegal, astfel că sunt

incidente dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen.

În ceea ce privește critica potrivit căreia acțiunea

reclamantului ar fi inadmisibilă, raportat la temeiul de drept invocat,

respectiv prevederile codului de procedură penală, Curtea va constata că prin art.

96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, se menționează expres că repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt

stabilite de Codul de procedură penală.

Statul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor este

cel care răspunde patrimonial pentru toate acțiunile urmare cărora o persoană

suferă o pagubă prin săvârșirea unor erori judiciare, atât în accepțiunea

Codului de procedură penală, cât și în cea a Legii nr. 303/2004.

Curtea de Apel a constatat în mod corect că

reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptățit.

În prezent, posibilitatea reparării bănești a

daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice

ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora. Repararea

materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de

principiu, de prevederile art. 998 – art. 999 C. civ., care folosesc termenul

de prejudiciu, fără a distinge între cel material și cel moral, cât și de unele

dispoziții legale speciale, printre care chiar art. 505 C. proc. pen.

Dispozițiile legale menționate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de

bani folosind termenul de „paguba suferită” fără a distinge între prejudiciul

moral și cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparației „se

ține seama (..) și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei

celui privat de libertate (..)”, art. 505 C. proc. pen. trebuie interpretat în

acord cu principiul enunțat anterior în sensul că are în vedere inclusiv

prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii

reparației pecuniare.

Probele administrate dovedesc că, în cauză, prin

eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului,

că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul

reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind

incontestabil atât din perspectiva art. 504 și urm. C. proc. pen., cât și din

perspectiva art. 5 din C.E.D.O.

Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată

fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru

determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui

prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei

imposibilități de stabilire a unei corespondențe exacte între cuantumul acestei

despăgubiri și gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune

morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori

nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată

de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a

aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și pot fi astfel supuse

puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi

evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de

manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și

gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum, o sumă de bani este

potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale menționate și a principiilor de drept

aplicabile în această materie.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, recurentul susține că acesta nu este dovedit prin probele

administrate.

Modul de interpretare a dovezilor administrate nu

poate fi însă cenzurat pe calea recursului, în condițiile în care prevederile art.

304 pct. 11 C. proc. civ., care permiteau exercitarea controlului judiciar sub

acest aspect au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr.

138/2000.

În fine, un ultim motiv de recurs invocat de pârâtul

S.R. este acela referitor la greșita sa obligarea la plata cheltuielilor de

judecată în apel prin decizia civilă nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 a Curții de

Apel Timișoara.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., „partea

care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de

judecată”.

Or, prin decizia civilă nr. 284/ A din 5 noiembrie

2009, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamantului M.M., respingând

apelul pârâtului S.R. prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin decizia

civilă nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010 a aceleiași instanțe s-a dispus

completarea dispozitivului în sensul acordării cheltuielilor de judecată

reclamantului. Așadar, culpa pârâtului este evidentă, instanța de apel

procedând la o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

Față de cele anterior redate, Înalta Curte, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamanții M.M. și SC A.S. SRL împotriva deciziei nr. 248/ A din 5 noiembrie

2009 a Curții de Apel Timișoara și cel declarat de pârâtul S.R. prin Ministerul

Finanțelor Publice – D.G.F.P. Timiș împotriva deciziilor nr. 248/ A din 5

noiembrie 2009 și nr. 7/ A din 14 ianuarie 2010, ambele pronunțate de Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie

2011.