ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7607/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 1 august 2005 introdusă la Tribunalul Timiș, reclamantul S.G. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, cerând să fie obligat să-i plătească suma de 4.500 Euro sau echivalentul în lei cu titlu de daune materiale și suma de 80.000 Euro sau echivalentul în lei cu titlu de daune morale. Motivând cererea, reclamantul a susținut că a fost deținut ilegal în perioada 28 ianuarie 2004-16 aprilie 2004, daunele pretinse având temei în dispozițiile art. 504 alin. (2) și urm. C. proc. pen. Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 2345/P.I.

din 4 octombrie 2005, prin care și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, dar această sentință a fost casată prin decizia civilă nr. 3998 din 5 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, dosarul fiind retrimis primei instanțe. Instanța de trimitere, Tribunalul Timiș, secția civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 2376/PI din 15 septembrie 2006 prin care a respins acțiunea introdusă de reclamant. Apelul declarat de reclamant a fost respins prin decizia civilă nr. 558/A din 11 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s ecția civilă. Ca stare de fapt instanțele au stabilit următoarele: Prin sentința penală nr. 266 din 27 ianuarie 1997 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 1336/1995, rămasă definitivă prin neexercitarea căilor de atac, S.G.

a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni pentru săvârșirea, la data de 12 august 1995, a infracțiunii de furt calificat prev. și ped. de art. 208 alin. (1), art. 209 lit. a), e), c), g) C. pen. În baza acestei sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 371/1997 din 13 ianuarie 1998, care a fost adus la îndeplinire la 28 ianuarie 2004, când S.G. a fost depus într-un penitenciar, fiind deținut până la 16 aprilie 2004, adică timp de 80 de zile. La cea din urmă dată, Tribunalul Timiș, secția penală, a pronunțat decizia penală nr. 174/A din 16 aprilie 2004, prin care a admis apelul peste termen declarat de S.G., a desființat hotărârea de condamnare, a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria Timișoara, a anulat mandatul de executare mai sus arătat și a dispus punerea de îndată în libertate a lui S.G.

Ulterior, prin sentința penală nr. 2561 din 6 octombrie 2004, rămasă definitivă, Judecătoria Timișoara, constatând că a intervenit prescripția răspunderii penale, a încetat procesul penal pornit împotriva lui S.G., făcând aplicarea dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. b) și art. 10 lit. g) raportat la art. 122 și art. 124 C. proc. pen. În drept, instanțele au hotărât astfel: Este adevărat că art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede dreptul la repararea pagubei cauzată persoanei care a fost arestată și ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau achitată pentru motivele arătate în alin. (1). Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dreptul la reparație se naște „dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există". Reclamantul S.G.

nu se află în nici una din cele două situații prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., deoarece, așa cum rezultă din ultima hotărâre penală mai sus menționată, procesul penal a încetat față de reclamant pentru un alt temei și anume datorită intervenției prescripției speciale a răspunderii penale. Ca urmare, reclamantul nu este îndreptățit la plata despăgubirilor cerute. Reclamantul S.G. a declarat recurs împotriva hotărârii date în apel solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță sau la altă instanță de același grad. Invocând cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susținut că hotărârea atacată este nelegală pentru că: - a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504 alin. (2)-(4) C. proc.

pen.; - încalcă art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, precum și art. 20 din Constituția României; - nu s-a preocupat să analizeze conținutul art. 504 alin. (4) C. proc. pen. , potrivit cu care „are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția.. .faptei". Recursul este întemeiat pentru cele ce succed.

Ca stări de fapt, sunt de necontestat împrejurările că actualul reclamant a fost acuzat de săvârșirea unei infracțiuni la data de 12 iulie 1995, că prin hotărâre penală definitivă s-a constatat intervenția prescripției răspunderii penale ca efect al împlinirii termenului prescripției speciale de 7 ani și 6 luni și că reclamantul a fost privat de libertate în perioada 28 ianuarie 2004-16 aprilie 2004. Cu alte cuvinte, privarea de libertate s-a produs după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, adică o cauză de stingere a obligației unui infractor de a suporta consecințele penale ale faptei săvârșite, cauză ale cărei efecte se produse automat, înlăturând posibilitatea aplicării sancțiunilor de drept penal.

În raport cu asemenea situație sunt pe deplin incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen., conform cu care are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate alin. (2), privarea trebuind a fi constatată prin una din modalitățile arătate la alin. (3), inclusiv persoana care a fost privată după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Textul legal aplicabil este în deplină concordanță cu norma constituțională din art. 53 alin. (3) teza I a Constituției României : „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare". În fine, același text este incident și prin prisma art. 5 paragraful 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, potrivit cu care orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri contrare legii are dreptul la reparație.

Așadar, reclamantul este îndreptățit la repararea daunelor cauzate prin deținerea sa după prescrierea răspunderii penale. Ca urmare, hotărârile date în primă instanță și în apel au încălcat dispozițiile legale enunțate, numai astfel instanțele refuzând să judece pricina în fond, așa că, pentru cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și art. 313 C. proc. civ., instanța supremă va admite recursul, va casa hotărârile date în cauză și va trimite pricina spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva deciziei nr. 558/A din 11 decembrie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 2376/PI din 15 septembrie 2006 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Irevocabilă.