ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7607/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 1

august 2005 introdusă la Tribunalul

Timiș, reclamantul S.G. a chemat în judecată Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, cerând să fie

obligat să-i plătească suma de 4.500 Euro sau

echivalentul în lei cu

titlu de daune

materiale și suma de 80.000 Euro sau echivalentul în lei

cu titlu de

daune morale.

Motivând cererea, reclamantul a

susținut că a fost deținut ilegal

în perioada 28 ianuarie 2004-16 aprilie 2004, daunele

pretinse având

temei în

dispozițiile art. 504 alin. (2) și urm. C. proc. pen.

Tribunalul Timiș, secția

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 2345/P.I. din 4 octombrie 2005, prin

care și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, dar această

sentință a fost casată prin decizia civilă nr. 3998 din

5 decembrie 2005

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, dosarul fiind

retrimis primei instanțe.

Instanța de trimitere, Tribunalul Timiș, secția

civilă, a

pronunțat sentința civilă nr.

2376/PI din 15 septembrie 2006 prin care

a respins acțiunea introdusă de

reclamant.

Apelul declarat de reclamant a

fost respins prin decizia civilă nr. 558/A din 11 decembrie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, s

ecția

civilă.

Ca stare de fapt instanțele au stabilit

următoarele:

Prin

sentința penală nr. 266 din 27 ianuarie 1997 pronunțată de

Judecătoria Timișoara

în dosarul nr. 1336/1995, rămasă definitivă prin

neexercitarea căilor de atac,

S.G. a fost condamnat la

pedeapsa închisorii de 2 ani și 6 luni pentru săvârșirea,

la data de 12

august 1995, a

infracțiunii de furt calificat prev. și ped. de art. 208 alin. (1), art. 209

lit. a), e), c), g) C. pen.

În baza acestei

sentințe a fost emis mandatul de executare a pedepsei nr. 371/1997 din 13

ianuarie 1998, care a fost adus la

îndeplinire

la 28 ianuarie 2004, când S.G. a fost depus

într-un penitenciar, fiind deținut până la 16 aprilie 2004, adică timp

de

80 de zile.

La cea din urmă dată,

Tribunalul Timiș, secția penală, a pronunțat decizia penală nr. 174/A din 16

aprilie 2004, prin care a

admis apelul peste

termen declarat de S.G., a desființat

hotărârea

de condamnare, a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria

Timișoara, a anulat mandatul de executare mai sus

arătat și a dispus

punerea de îndată

în libertate a lui S.G.

Ulterior,

prin sentința penală nr. 2561 din 6 octombrie 2004,

rămasă definitivă, Judecătoria

Timișoara, constatând că a intervenit

prescripția răspunderii penale, a încetat procesul penal pornit

împotriva lui S.G., făcând aplicarea dispozițiilor

art. 11

pct. 2 lit. b) și art. 10

lit. g) raportat la art. 122 și art. 124 C. proc. pen.

În

drept, instanțele au hotărât astfel:

Este

adevărat că art. 504 alin. (2) C. proc. pen. prevede

dreptul la repararea pagubei cauzată persoanei care a

fost arestată și

ulterior a fost scoasă de sub urmărire sau

achitată pentru motivele arătate în alin. (1).

Potrivit art. 504

alin. (1) C. proc. pen., dreptul la

reparație

se naște „dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin

hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta

imputată ori că acea faptă nu

există".

Reclamantul S.G. nu

se află în nici una din cele două situații prevăzute de art. 504 alin. (1) C.

proc. pen., deoarece, așa cum rezultă din ultima hotărâre penală mai sus

menționată, procesul penal a încetat față de

reclamant pentru un alt

temei și

anume datorită intervenției prescripției speciale a răspunderii

penale.

Ca

urmare, reclamantul nu este îndreptățit la plata despăgubirilor

cerute.

Reclamantul S.G. a

declarat recurs împotriva hotărârii date în apel solicitând casarea acesteia și

trimiterea cauzei

spre rejudecare la

aceeași instanță sau la altă instanță de același grad.

Invocând cazul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul a susținut că

hotărârea atacată este nelegală pentru că:

-

a fost pronunțată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 504

alin. (2)-(4) C. proc. pen.;

-

încalcă art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale, precum și art. 20 din

Constituția României;

-

nu s-a preocupat să analizeze conținutul art. 504 alin. (4) C. proc. pen.

, potrivit cu care „are drept la repararea

pagubei

suferite și persoana care a fost

privată de libertate după ce a intervenit

prescripția.. .faptei".

Recursul

este întemeiat pentru cele ce succed.

Ca

stări de fapt, sunt de necontestat împrejurările că actualul

reclamant a fost acuzat de săvârșirea unei

infracțiuni la data de 12

iulie 1995, că

prin hotărâre penală definitivă s-a constatat intervenția

prescripției

răspunderii penale ca efect al împlinirii termenului

prescripției speciale de 7 ani și 6 luni și că reclamantul a fost

privat de

libertate în perioada 28

ianuarie 2004-16 aprilie 2004.

Cu alte cuvinte,

privarea de libertate s-a produs după ce a

intervenit

prescripția răspunderii penale, adică o cauză de stingere a

obligației

unui infractor de a suporta consecințele penale ale faptei

săvârșite, cauză ale cărei efecte se produse

automat, înlăturând posibilitatea aplicării sancțiunilor de drept penal.

În raport cu

asemenea situație sunt pe deplin incidente

dispozițiile

art. 504 C. proc. pen., conform cu care are dreptul

la repararea pagubei

suferite și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate

alin. (2), privarea trebuind a fi constatată prin una din modalitățile arătate

la alin. (3), inclusiv

persoana care a fost

privată după ce a intervenit prescripția, amnistia

sau dezincriminarea

faptei.

Textul legal aplicabil este în deplină concordanță cu norma

constituțională din art. 53 alin. (3) teza I a Constituției României : „Statul

răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare".

În fine, același text este incident și prin prisma art. 5 paragraful

5 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, potrivit cu care orice persoană care

este victima unei

arestări sau a unei dețineri contrare legii are dreptul la reparație.

Așadar,

reclamantul este îndreptățit la repararea daunelor

cauzate prin deținerea sa după prescrierea răspunderii penale.

Ca urmare, hotărârile date în primă instanță și în apel au încălcat

dispozițiile legale enunțate, numai astfel instanțele refuzând să judece

pricina în fond, așa că, pentru cazul de

nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C.

proc. civ. și în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și

art. 313 C. proc. civ., instanța supremă va admite

recursul, va

casa hotărârile date în

cauză și va trimite pricina spre rejudecare în

primă instanță la

Tribunalul Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul S.G. împotriva deciziei nr. 558/A din 11 decembrie 2006 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată,

precum și sentința civilă nr. 2376/PI din

15 septembrie

2006 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și trimite cauza spre

rejudecare la Tribunalul

Timiș.

Irevocabilă.