ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 655/2010

Asupra recursurilor civile de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul S.G. a chemat în judecată Statul Român pentru a fi obligat la plata sumei de 84.500 Euro cu titlu de daune materiale și morale, datorate pentru o condamnare nelegală. Prin sentința nr. 2376 din 15 septembrie 2006, Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului S.G. formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Reclamantul a fost lipsit de libertate în perioada 28 ianuarie 2004 – 16 aprilie 2004, în baza sentinței penale nr. 266 din 27 ianuarie 1997 a Judecătoriei Timișoara.

Prin decizia penală nr. 174/A din 16 aprilie 2004, Tribunalul Timișoara a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii, ca urmare a desființării sentinței penale. După rejudecarea cauzei, prin sentința penală nr. 2561 din 6 octombrie 2004, Judecătoria Timișoara a încetat procesul penal, deoarece fapta a intrat sub incidența prescripției speciale. Prin decizia nr. 558/A din 11 decembrie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant, reținând că reclamantul nu se află în nici una din situațiile vizate de art. 504 C. proc. pen., deoarece încetarea procesului penal s-a datorat prescripției. Recursul declarat de reclamant a fost admis prin decizia nr. 7607 din 9 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiș.

Instanța supremă a reținut că lipsirea de libertate s-a produs după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen. După rejudecare, prin sentința nr. 3399 din 22 octombrie 2008, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, să plătească reclamantului echivalentul în lei la cursul B.N.R. din ziua plății a sumei de 4.500 Euro cu titlu de daune materiale și a sumei de 8000 Euro cu titlu de daune morale. Tribunalul a reținut că problema incidenței dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. a fost stabilită de Înalta Curte și că reclamantul a suferit un prejudiciu material de 4500 Euro, reprezentând salariul de 800 Euro lunar în perioada februarie – aprilie 2004, prima pentru concediu și sărbători de iarnă.

În ceea ce privește daunele morale, tribunalul a constatat că suma de 8000 Euro reprezintă o dezdăunare rezonabilă, având în vedere atitudinea reclamantului, care a fost dat în urmărire generală și a manifestat dezinteres față de procesul penal. Prin decizia nr. 72/A din 6 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamant și pârât. Instanța de apel a constatat că, potrivit art. 315 C. proc. civ., problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare și că Tribunalul Timiș a stabilit un just echilibru între dispozițiile art. 5 și art. 13 C. proc. pen. și situația particulară a reclamantului atunci când a determinat cuantumul despăgubirilor.

Instanța de apel a mai reținut, că, deși s-a constatat intervenită prescripția, reclamantul nu a solicitat continuarea procesului penal pentru a dovedi că este nevinovat, motiv pentru care nu se poate reține argumentul că a fost calificat drept infractor de colegi. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul S.G. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul – reclamant a arătat că ambele hotărâri sunt nelegale, deoarece nu s-au raportat la criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor. Reclamantului nu i se poate imputa lipsa de interes în derularea cauzei penale, de care nu a avut cunoștință, din moment ce nu a fost legal citat și nici faptul că nu a cerut continuarea procesului penal, pentru că prezumția de nevinovăție funcționează și în privința sa.

Recurentul a mai arătat că lipsirea de libertate s-a produs după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale și că nici una dintre hotărâri nu face referire la eroarea judiciară. Suma acordată cu titlu de daune morale nu reprezintă o satisfacție echitabilă, având în vedere perioada de deținere, faptul că a fost încarcerat când se ducea la înmormântarea mamei sale, suferințele familiei și eforturile necesare găsirii unui loc de muncă, precum și faptul că a fost dat în urmărire generală și calificat drept infractor. Pârâtul Statul Român a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece suma acordată cu titlu de daune materiale este nedovedită, iar cea acordată cu titlu de daune morale nu se justifică.

Astfel, suma primită cu titlu de venituri nu se coroborează cu declarațiile fiscale ale reclamantului, iar lipsa unei hotărâri penale de achitare exclude acordarea daunelor morale. A mai arătat recurentul că reclamantul nu a solicitat continuarea procesului penal și că a manifestat dezinteres față de cauza sa. Ambele recursuri sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare. Astfel, în ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Statul Român, se constată că potrivit art. 315 C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității administrării unor probe este obligatorie pentru judecătorii fondului. Față de acest principiu și având în vedere considerentele deciziei de casare a instanței supreme, prin care s-a reținut că art. 504 C. proc.

pen. este aplicabil și că reclamantul are dreptul la acordarea daunelor materiale și morale, sunt vădit lipsite de fundament criticile recurentului Statul Român, referitoare la nelegalitatea acordării daunelor morale, în lipsa unei hotărâri de achitare. Nu pot fi reținute nici aspectele invocate de acest recurent privitoare la cuantumul daunemol materiale, deoarece criticile formulate nu se referă la aspecte de legalitate, ci la modul în care instanțele au făcut aprecierea probelor. Or, aprecierea probelor nu poate face obiect de analiză în recurs după abrogarea pct. 10 și 11 din art. 304 C. proc. civ. Nefondate sunt și criticile formulate de reclamant în recursul declarat. Conform dispozițiilor art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate. Legiuitorul român nu a stabilit criterii stricte pentru cuantificarea consecințelor produse asupra persoanei ori familiei. Acestea rămân întotdeauna la aprecierea judecătorului chemat să aplice legea, care va avea în vedere natura valorii sociale lezate, durata în timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia față de sine și în societate, etc. Un mecanism similar de analiză este adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, “statuează în echitate”.

Se constată că atât instanța de apel, cât și prima instanță au fost preocupate de principiul echității în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale și au avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, precum și situația specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condițiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor. Chiar dacă, față de decizia de casare a instanței de recurs este lipsit de relevanță faptul că reclamantul nu a solicitat continuarea procesului penal, instanțele nu au greșit atunci când au reținut lipsa de interes a reclamantului față de cauza penală în care a fost cercetat.

Din înscrisurile aflate la dosar, rezultă faptul că reclamantul cunoștea că este în atenția organelor de cercetare penală, deoarece în referatul de terminare a urmăririi penale este menționat că acesta a fost depistat în autoturismul ce se pretinde că ar fi fost sustras și a dat declarații cu privire la fapta ce i se imputa. Or, lipsa de interes a reclamantului față de situația juridică în care s-a aflat a fost de natură a influența evoluția procesului penal, și, pe cale de consecință cuantumul sumei ce i se cuvine cu titlu de despăgubire morală. Față de cele ce preced, ambele recursuri se vor privi ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamantul S.G. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D. G. F. P. Timiș împotriva deciziei nr. 72/A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie 2010.