ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 655/2010

Asupra

recursurilor civile de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul S.G.

a chemat în judecată Statul Român pentru a fi obligat la plata sumei de 84.500

Euro cu titlu de daune materiale și morale, datorate pentru o condamnare

nelegală.

Prin sentința nr. 2376 din 15 septembrie 2006,

Tribunalul Timiș, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului S.G.

formulată în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Reclamantul a fost lipsit de libertate în perioada 28

ianuarie 2004 – 16 aprilie 2004, în baza sentinței penale nr. 266 din 27

ianuarie 1997 a Judecătoriei Timișoara.

Prin decizia penală nr. 174/A din 16 aprilie 2004,

Tribunalul Timișoara a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii, ca

urmare a desființării sentinței penale.

După rejudecarea cauzei, prin sentința penală nr. 2561

din 6 octombrie 2004, Judecătoria Timișoara a încetat procesul penal, deoarece

fapta a intrat sub incidența prescripției speciale.

Prin decizia nr. 558/A din 11 decembrie 2006, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant,

reținând că reclamantul nu se află în nici una din situațiile vizate de art.

504 C. proc. pen., deoarece încetarea procesului penal s-a datorat

prescripției.

Recursul declarat de reclamant a fost admis prin

decizia nr. 7607 din 9 noiembrie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului Timiș.

Instanța supremă a reținut că lipsirea de libertate

s-a produs după ce a intervenit prescripția răspunderii penale, situație în

care sunt incidente dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

După rejudecare, prin sentința nr. 3399 din 22

octombrie 2008, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte cererea de

chemare în judecată și a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, să plătească reclamantului echivalentul în lei la cursul

B.N.R. din ziua plății a sumei de 4.500 Euro cu titlu de daune materiale și a

sumei de 8000 Euro cu titlu de daune morale.

Tribunalul a reținut că problema incidenței

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. a fost stabilită de Înalta Curte și că

reclamantul a suferit un prejudiciu material de 4500 Euro, reprezentând

salariul de 800 Euro lunar în perioada februarie – aprilie 2004, prima pentru

concediu și sărbători de iarnă.

În ceea ce privește daunele morale, tribunalul a

constatat că suma de 8000 Euro reprezintă o dezdăunare rezonabilă, având în

vedere atitudinea reclamantului, care a fost dat în urmărire generală și a

manifestat dezinteres față de procesul penal.

Prin decizia nr. 72/A din 6 aprilie 2009, Curtea de

Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelurile declarate de reclamant și

pârât.

Instanța de apel a constatat că, potrivit art. 315 C.

proc. civ., problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și

Justiție în decizia de casare sunt obligatorii pentru instanța de rejudecare și

că Tribunalul Timiș a stabilit un just echilibru între dispozițiile art. 5 și art.

13 C. proc. pen. și situația particulară a reclamantului atunci când a

determinat cuantumul despăgubirilor.

Instanța de apel a mai reținut, că, deși s-a constatat

intervenită prescripția, reclamantul nu a solicitat continuarea procesului

penal pentru a dovedi că este nevinovat, motiv pentru care nu se poate reține

argumentul că a fost calificat drept infractor de colegi.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au

declarat recurs reclamantul S.G. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentul – reclamant a arătat că ambele hotărâri sunt nelegale, deoarece nu

s-au raportat la criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea cuantumului

despăgubirilor.

Reclamantului nu i se poate imputa lipsa de interes în

derularea cauzei penale, de care nu a avut cunoștință, din moment ce nu a fost

legal citat și nici faptul că nu a cerut continuarea procesului penal, pentru

că prezumția de nevinovăție funcționează și în privința sa.

Recurentul a mai arătat că lipsirea de libertate s-a

produs după împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale și că

nici una dintre hotărâri nu face referire la eroarea judiciară.

Suma acordată cu titlu de daune morale nu reprezintă o

satisfacție echitabilă, având în vedere perioada de deținere, faptul că a fost

încarcerat când se ducea la înmormântarea mamei sale, suferințele familiei și eforturile

necesare găsirii unui loc de muncă, precum și faptul că a fost dat în urmărire

generală și calificat drept infractor.

Pârâtul Statul Român a invocat dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. și a arătat că decizia atacată este nelegală, deoarece

suma acordată cu titlu de daune materiale este nedovedită, iar cea acordată cu

titlu de daune morale nu se justifică.

Astfel, suma primită cu titlu de venituri nu se

coroborează cu declarațiile fiscale ale reclamantului, iar lipsa unei hotărâri

penale de achitare exclude acordarea daunelor morale.

A mai arătat recurentul că reclamantul nu a solicitat

continuarea procesului penal și că a manifestat dezinteres față de cauza sa.

Ambele recursuri sunt nefondate, pentru cele ce se vor

arăta în continuare.

Astfel, în ceea ce privește recursul declarat de

pârâtul Statul Român, se constată că potrivit art. 315 C. proc. civ., hotărârea

instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate și asupra necesității

administrării unor probe este obligatorie pentru judecătorii fondului.

Față de acest principiu și având în vedere

considerentele deciziei de casare a instanței supreme, prin care s-a reținut că

art. 504 C. proc. pen. este aplicabil și că reclamantul are dreptul la

acordarea daunelor materiale și morale, sunt vădit lipsite de fundament

criticile recurentului Statul Român, referitoare la nelegalitatea acordării

daunelor morale, în lipsa unei hotărâri de achitare.

Nu pot fi reținute nici aspectele invocate de acest

recurent privitoare la cuantumul daunemol materiale, deoarece criticile

formulate nu se referă la aspecte de legalitate, ci la modul în care instanțele

au făcut aprecierea probelor.

Or, aprecierea probelor nu poate face obiect de

analiză în recurs după abrogarea pct. 10 și 11 din art. 304 C. proc. civ.

Nefondate sunt și criticile formulate de reclamant în

recursul declarat.

Conform dispozițiilor art. 505

alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparației se ține seama de

durata privării de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei

ori asupra familiei celui privat de libertate.

Legiuitorul român nu a stabilit

criterii stricte pentru cuantificarea consecințelor produse asupra persoanei

ori familiei. Acestea rămân întotdeauna la aprecierea judecătorului chemat să

aplice legea, care va avea în vedere natura valorii sociale lezate, durata în

timp a încălcării dreptului ocrotit, persoana celui care a suferit o îngrădire

a drepturilor garantate de lege, imaginea acestuia față de sine și în

societate, etc.

Un mecanism similar de analiză

este adoptat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, atunci când

stabilește cuantumul despăgubirilor datorate de stat pentru încălcarea unui

drept garantat de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, “statuează în echitate”.

Se constată că atât instanța de apel, cât și prima

instanță au fost preocupate de principiul echității în determinarea cuantumului

sumei acordate cu titlu de daune morale și au avut în vedere stabilirea unui

just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, precum și

situația specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate

condițiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor.

Chiar dacă, față de decizia de casare a instanței de

recurs este lipsit de relevanță faptul că reclamantul nu a solicitat

continuarea procesului penal, instanțele nu au greșit atunci când au reținut

lipsa de interes a reclamantului față de cauza penală în care a fost cercetat.

Din înscrisurile aflate la dosar, rezultă faptul că

reclamantul cunoștea că este în atenția organelor de cercetare penală, deoarece

în referatul de terminare a urmăririi penale este menționat că acesta a fost

depistat în autoturismul ce se pretinde că ar fi fost sustras și a dat

declarații cu privire la fapta ce i se imputa.

Or, lipsa de interes a reclamantului față de situația

juridică în care s-a aflat a fost de natură a influența evoluția procesului

penal, și, pe cale de consecință cuantumul sumei ce i se cuvine cu titlu de

despăgubire morală.

Față de cele ce preced, ambele recursuri se vor privi

ca nefondate și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse

ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul S.G. și

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – D. G. F. P. Timiș

împotriva deciziei nr. 72/A din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 februarie

2010.