ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4666/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4666/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 5615/30/2007, la data de 24

iulie 2007, reclamantul B.F. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000

Euro daune materiale și 1.023.000 Euro, reprezentând daune morale și cheltuieli

de judecată.

Reclamantul

a defalcat pretențiile sale bănești după cum urmează: echivalentul în lei al

sumei de 100.000 Euro, cât valorează la acest moment un apartament de tipul

celui deținut de el la data începerii problemelor sale judiciare; echivalentul

în lei al sumei de 50.000 Euro cheltuită pe parcursul celor șase ani de

procese; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro, ce reprezintă folosul

nerealizat pentru încetarea studiilor, prin imposibilitatea obținerii

veniturilor cuvenite angajaților cu studii superioare din Poliție; echivalentul

în lei al sumei de 3.000 Euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate efectuată

în arestul IPJ Timiș (141 zile), respectiv, suma de 423.000 Euro; echivalentul

în lei al daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiecare an de

procese și cercetări.

În

motivarea cererii, reclamantul a arătat că și-a desfășurat activitatea în

cadrul Poliției municipiului Timișoara, în calitate de agent principal, până în

vara anului 2002, făcând parte din Detașamentul Poliției pentru Intervenție

Rapidă, dată până la care a obținut, prin

efort

propriu, un apartament cu trei camere situate în Timișoara,

pe care l-a

renovat integral, fiind și student în cadrul U.D.C., S.M.T.C.

În

data de 12 mai 2001, a fost antrenat într-o acțiune de urmărire și interceptare

a unui autoturism în care se aflau persoane suspecte a fi implicate în

activități de natură infracțională, având rol de

conducător auto. După câteva zile de la acțiune, a fost acuzat că ar fi agresat

pe una dintre persoanele reținute, provocându-i

vătămări corporale ce au

dus la extirparea splinei, fiind cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii

de vătămare corporală gravă.

Împotriva

sa a început urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și

pedepsite de art. 182 C. pen., iar în octombrie 2003 a fost suspendat din funcția deținută, astfel că a supraviețuit din ajutorul material al

familiei. Având în vedere posibilitățile financiare limitate ale acesteia, a

fost nevoit să vândă apartamentul

achiziționat

și să renunțe la studiile începute, pentru a-și asigura supraviețuirea, plata

cheltuielilor

de judecată și transportul pentru diverse acte judiciare.

Dacă

ar fi continuat studiile, la data formulării prezentei acțiuni, ar fi fost

absolvent al unei instituții de învățământ superior, care i-ar fi oferit o altă

condiție și statut social.

După

trei ani de procese și în ciuda probelor de la dosar, prin sentința penală nr.

391/PI din 28 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 1640 din 24 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost condamnat la executarea unei pedepse de doi ani și șase luni închisoare

cu executare, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr.

530/2003 din 9 aprilie 2004, fiind încarcerat la data de 02 mai 2004 și deținut

în arestul IPJ Timiș până la data de 20 septembrie 2004.

Prin

decizia nr. 299 din 15 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a

admis recursul în anulare declarat de Procurorul General; a casat hotărârile de

condamnare anterioare și a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru completarea urmăririi penale, anulându-se și

formele de punere în executare a hotărârii.

Prin

ordonanța nr. 72/P/2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a dispus

scoaterea sa de sub urmărire penală, constatând că, din probatoriul administrat

în dosar, nu se poate reține că el ar fi săvârșit fapta de care a fost inițial

acuzat. Deși partea vătămată I.D. a contestat această măsură, ea a rămas

definitivă, ca urmare a respingerii plângerii împotriva ordonanței procurorului

și a recursului declarat de petent.

În

toată perioada de cercetări și procese, mai 2001 - 5 martie 2007, toate

veniturile sale au fost direcționate pentru achitarea datoriilor acumulate, a

vândut apartamentul, a renunțat la facultate pentru că nu își putea plăti

studiile, iar viața sa personală a fost distrusă. Era logodit anterior

incidentelor, dar, datorită stresului și arestării sale, relația s-a rupt.

A

pierdut șase ani din viață datorită unei erori judiciare și a abuzurilor

nejustificate din partea magistraților, a îndurat suferințe și umilințe în cele

5 luni de detenție, a rămas fără serviciu, fiind suspendat ca urmare a

începerii urmăririi penale împotriva sa, iar întreaga sa familie a suferit fără

a avea nicio vină.

În

ceea ce privește apartamentul deținut anterior începerii cercetării sale, la

ora actuală, nu își mai poate permite, cu salariul său de agent de poliție, să

dobândească un apartament similar, cu îmbunătățirile aduse și mobila deținută.

În

drept, a invocat dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și prevederile CEDO.

La

termenul de judecată din 10 ianuarie 2008, reclamantul B.F. și-a precizat

acțiunea, arătând că suma de 100.000 Euro se compune din valoarea actuală a

unui apartament similar, cât și din contravaloarea mobilei deținute, la

prețurile actuale. De asemenea, a arătat că a existat un număr de 5 deplasări

la instanțele din alte localități (fila 85).

Prin

sentința civilă nr. 1856/PI din 10 aprilie 2008, Tribunalul Timiș a admis în

parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul B.F. împotriva

pârâtului Statul Român, reprezentat prin

Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat

pârâtul la plata sumei

de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlul de daune

morale.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentința penală nr.

391/PI din 28 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr.

11839/P/2002, inculpatul B.F. a fost condamnat, în baza art. 250 alin. (2) C.

pen., la 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă,

constatând grațiată această pedeapsă; în baza art. 182 alin. (1) C. pen. cu

aplicarea art. 13 C. pen., a condamnat același inculpat la 2 ani și șase luni

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, cu

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. pe durata prevăzute de

art. 71 C. pen., cu despăgubirea părților civile și cheltuieli judiciare față

de stat (filele 7-13).

Prin

decizia penală nr. 1640 din 24 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, în dosar nr. 5463/2003, această hotărâre a rămas

definitivă, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 530/2003.

În

baza mandatului emis, s-a procedat la executarea pedepsei susmenționate, reclamantul

fiind încarcerat în arestul Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș, în

perioada 02 mai 2004-20 septembrie 2004 (fila 15).

Ulterior,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a promovat recurs în

anulare împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, recurs ce a fost admis prin

decizia penală nr. 299 din 15 noiembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție; au fost casate hotărârile de condamnare anterioare și s-a

dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru

completarea urmăririi penale, anulându-se și formele de punere în executare a

hotărârii.

Prin

ordonanța nr. 72/P/2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a dispus

scoaterea reclamantului de sub urmărire penală, constatând că, din probatoriul

administrat în cauză, nu se poate reține că el ar fi săvârșit fapta de care a

fost inițial acuzat. Deși partea vătămată I.D. a contestat această măsură, ea a

rămas definitivă.

Potrivit

dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv

are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma

rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitarea și are

dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a

fost privată de libertate în mod nelegal.

Alin.

(3) al articolului de lege arătat prevede criteriile după care se va ghida

instanța în aprecierea caracterului nelegal al arestării, printre aceste

situații fiind și cazul pronunțării unei hotărâri definitive de achitare.

Reclamantul

a solicitat, prin acțiunea precizată, obligarea Statului Român la plata de

daune materiale și morale pentru prejudiciul cauzat de cercetarea și trimiterea

sa în judecată în mod abuziv, precum și pentru perioada de detenție în

executarea pedepsei închisorii, daune ce constau în: echivalentul în lei al

sumei de 100.000 Euro, cât valorează la acest moment un apartament de tipul

celui deținut de el la data începerii problemelor sale judiciare, sumă în care

este inclusă și valoarea unei mobile similare celei deținute anterior

cercetării sale; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro cheltuită pe

parcursul celor șase ani de procese; echivalentul în lei al sumei de 50.000

Euro, ce reprezintă folosul nerealizat pentru încetarea studiilor, prin

imposibilitatea obținerii veniturilor cuvenite angajaților cu studii superioare

din Poliție; echivalentul în lei al sumei de 3.000 Euro pentru fiecare zi de arest

efectuată în arestul I.P.J. Timiș ( 141 zile), respectiv, suma de 423.000 Euro;

echivalentul în lei al daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiecare

an de procese și cercetări.

În

ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare de daune materiale în

cuantum de 100.000 Euro, reprezentând contravaloarea unui apartament similar

celui deținut de el la începerea cercetării sale penale, cu amenajările și

dotările descrise, inclusiv mobilier, tribunalul a constatat că această

solicitare nu este întemeiată, întrucât nu a dovedit existența unei legături de

cauzalitate, a unui raport direct între vânzarea apartamentului și cheltuielile

efectuate cu procesul penal, în condițiile în care nu a depus la dosar nici un

înscris doveditor al efectuării vreunei cheltuieli de judecată pe parcursul

procesului penal. Deși instanța i-a pus în vedere în mod expres să depună la

dosar acte doveditoare ale cheltuielilor de judecată din procesul penal,

acordându-i-se mai multe termene în acest sens, reclamantul nu a făcut această

probă, contrar prevederilor art. 1169 C. civ., mulțumindu-se să afirme că „este

de notorietate că procesele penale sunt costisitoare".

Cererea

reclamantului de acordare a sumei de

50.000

Euro, reprezentând cuantumul sumelor cheltuite în procesul penal, a fost apreciată

ca neîntemeiată, față de

jurisprudența CEDO, potrivit căreia un

reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în

măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al

cuantumului lor (cauza Popescu și Dașoveanu contra României).

În

aplicarea acestor principii și raportat la prevăzute art. 1169 C. civil, tribunalul a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată

ocazionate de procesul penal, constând în cheltuielile de transport și

onorariul avocaților, întrucât acestea nu au fost dovedite.

S-a

reținut, că pot fi acordate doar cheltuielile de judecată efectiv dovedite cu

înscrisuri depuse la dosar, urmând a fi respinsă cererea de acordare a

onorariilor avocațiale, ca nedovedită, deși, potrivit art. 1169 C. civ., sarcina

probei revenea reclamantului.

În

ceea ce privește prejudiciul cauzat ca urmare a imposibilității continuării și

finalizării studiilor superioare începute de reclamant, s-a apreciat că și

această solicitare este neîntemeiată, deoarece nu se poate reține caracterul

cert al finalizării studiilor superioare, dacă nu ar fi intervenit procesul

penal, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru repararea unui prejudiciu,

trebuie dovedit caracterul cert al acestuia și întinderea sa.

Reclamantului

i-au fost achitate drepturile salariale cuvenite pentru perioada cât a fost

suspendat din funcție retroactiv, iar din adresa emisă de IPJ Timiș, aflată la

fila 89 dosar, rezultă că, în cadrul serviciului în care a activat reclamantul,

nu se poate stabili cu certitudine că reclamantul ar fi realizat venituri

superioare dacă finaliza studiile superioare începute, cuantumul acestor

venituri, precum și momentul de la care s-ar fi cuvenit, astfel că solicitarea

reclamantului a fost respinsă sub acest aspect, ca neîntemeiată.

În

ceea ce privește prejudiciul moral suferit ca urmare a deținerii reclamantului

în perioada 02 mai 2004-20 septembrie 2004 (fila 15), tribunalul a constatat

că, sub acest aspect, sunt întrunite cerințele art. 504 alin. (2) C. proc. pen.,

pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, în sensul că reclamantul

a fost încarcerat în perioada arătată în baza unui mandat de executare a

pedepsei închisorii emis de instanța de judecată ca urmare a rămânerii definitive

a condamnării reclamantului, pentru ca ulterior, prin decizie definitivă, față

de acesta să se dispună scoaterea de sub urmărire penală, constatându-se că,

din probatoriul administrat în dosar, nu se poate reține că el ar fi săvârșit

fapta de care a fost inițial acuzat.

În

ceea ce privește determinarea prejudiciului cauzat sub acest aspect, s-a

reținut că la cuantificarea acestuia urmează să fie avută în vedere practica

judiciară în materie, atât a instanțelor interne, cât și jurisprudența C.E.D.O.,

precum și atingerea efectivă adusă demnității reclamantului.

Cuantumul

sumei cuvenite cu titlu de reparație morală pentru executarea unui număr de 141

de zile de închisoare de către reclamant a fost stabilită astfel încât dreptul

acestuia să nu apară ca fiind teoretic și iluzoriu, ci concret și efectiv, în

acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O.

S-a

conchis, că, având în vedere atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea

reclamantului, sumele acordate de CEDO cu titlu de reparație morală în cazuri similare,

precum și durata efectivă a detenției reclamantului (141 de zile), suma de

10.000 Euro acordată cu titlu de reparație a prejudiciului moral cauzat prin

detenția reclamantului, constituie o reparație echitabilă.

În

ceea ce privește daunele morale cerute pentru fiecare an de procese și

cercetări, în cuantum de câte 100.000 Euro, tribunalul le-a respins, ca

neîntemeiate, deoarece, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și

Justiție, precum și C.E.D.O., nu se pot acorda daune morale pentru derularea

procesului penal, care este considerată o cauză licită, pentru care statul nu

poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe care cercetarea

penală le-ar fi produs asupra reclamantului.

Prin

decizia civilă nr. 84/A din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, a respins apelul declarat de D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea

Ministerului Economiei și Finanțelor București, pentru Statul Român; a admis

apelul declarat de reclamantul B.F., a schimbat în parte sentința apelată, în

sensul că a obligat Statul Român la daune morale de 15.000 Euro sau

echivalentul în lei la data plății și a menținut în rest dispozițiile acestei

sentințe, reținând, în esență, că, sub aspectul daunelor materiale, la dosar nu

au fost depuse nici în prima instanță și nici în apel chitanțe ale onorariilor

de avocat, nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor de transport, nu s-a

făcut dovada achiziționării mobilierului pentru acest apartament și prețul pe

care reclamantul l-a plătit, astfel că, în mod justificat prima instanță a

respins acest capăt de cerere.

S-a

conchis, că reclamantul nu și-a dovedit pretențiile sale materiale, astfel că, legal,

prima instanță a respins acest capăt de cerere.

In

ceea ce privește capătul de cerere ce se referă la daunele morale, instanța de

apel a apreciat că această pretenție a reclamantului poate fi majorată, atâta

vreme cât, pe tot parcursul procesului penal, reclamantului i s-a schimbat

funcția deținută anterior,i s-a diminuat salariul, a fost supus oprobiului

colegilor și oprobiului public, și atât reclamantul, cât și familia sa au fost

marginalizați în societate.

Este

adevărat că, ulterior condamnării ca urmare a unui recurs în anulare, față de

reclamant s-a pronunțat o soluție de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul

de pe lângă Tribunalul Timiș, care prin Ordonanța nr. 72/P/2005 a dispus

scoaterea reclamantului de sub urmărire penală, deoarece din probatoriul administrat

nu s-a putut reține că acesta este cel care a săvârșit fapta de violență

împotriva părții vătămată I.D., însă s-a apreciat că, majorând cuantumul

daunelor morale de la suma de 10.000 Euro, acordate de prima instanță, la suma

de 15.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, se repară prejudiciul

morale suferit de reclamant pe durata desfășurării acestui proces penal și pe

durata încarcerării sale, timp de 141 de zile.

In

ceea ce privește apelul declarat de D.G.F.P. Timiș în reprezentarea

Ministerului Economiei și Finanțelor București pentru Statul Român, care a

apreciat în primul rând că nu datorează daune morale reclamantului, iar dacă le

datorează acestea să fie diminuate la suma de 7.800 lei, Curtea, în baza art. 296

C. proc. civ., acesta a fost respins, reținându-se că, în echitate, reclamantul

trebuie despăgubit pentru daunele morale suferite atât în cursul desfășurării

procesului penal, cât și în timpul detenției, daune morale ce curg din prev.

art. 504, art. 506 C. proc. pen. și care tind la repararea unui

prejudiciu moral suferit de o persoană pe nedrept.

Or,

în speță, reclamantul a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de

libertate și încarcerat nelegal timp de 141 de zile, în baza unui mandat

definitiv de executare a pedepsei privative de libertate, astfel că pârâtul îi

datorează o reparație morală a prejudiciilor morale suferite de către acesta și

Curtea a considerat că suma de 15.000 Euro acordată reclamantului este

suficientă.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamantul B.F. și pârâtul Statul român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, criticând-o

pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, respectiv, 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin

recursul său, reclamantul B.F.a indicat ca temei legal al criticilor formulate

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că

instanțele de fond și apel au ignorat prevederile art. 504 C. proc. pen.,

raportate la prevederile în vigoare la vremea respectivă - dispozițiile art. 65

din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, prin care se reglementa

interdicția polițiștilor ca în perioada suspendării să desfășoare o activitate

producătoare de venituri, în condițiile în cate atât pentru sine, cât și pentru

întreținerea apartamentului, avea nevoie de bani, ceea ce reprezintă o reală restrângere

a libertății persoanei.

Astfel,

începând cu anul 2002 și până la data încarcerării sale, la 2 mai 2004,

reclamantul arată că nu a avut venituri din muncă, fiind suspendat, întrucât nu

putea să activeze în munca de polițist pentru a realiza venituri.

În

anul, 2004 nu mai avea nici un venit, acumulând datorii de sute de milioane, fiind

arestat la două luni după ce a vândut apartamentul și mobila, pentru a se

întreține în lipsa altor surse de venit.

S-a

mai invocat, faptul că instanțele de fond și apel au pronunțat hotărâri

nelegale, prin aplicarea greșiră a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen.,

întrucât acestea au apreciat în mod eronat prejudiciul moral suferit de

reclamant, care a fost umilit prin încarcerarea sa alături de persoane ale

lumii interlope, la arestarea cărora a contribuit; că, la aprecierea

subevaluată a daunelor morale, instanța de judecată a aplicat un standard

diferit față de situația oricărei alte victime a sistemului judiciar și că nu

poate fi vorba de o îmbogățire fără justă cauză în condițiile în care, din

întregul material probator administrat în cauză, rezultă că reclamantul a

suferit un prejudiciu material cuantificat la contravaloarea unui apartament ca

cel înstrăinat, a mobilierului, cât și un prejudiciu moral.

Prin

recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Timiș, critică decizia recurată pentru nelegalitate,

potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor

formulate arată următoarele:

Decizia

recurată este nelegală în ceea ce privește obligarea Statului Român la plata

către reclamant a daunelor morale în sumă de 15.000 Euro, care sunt exagerate

și nejustificate, având în vedere că, în condițiile în care se admite repararea

daunelor morale suferite prin despăgubiri bănești, se pune problema modului și

criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale suferite, cât și a criteriilor

de stabilire a îndemnizației destinate reparării acestora.

Or,

indemnizația nu poate fi stabilită decât prin raportare la sfera erorii

judiciare și la gravitatea prejudiciului suferit, ținându-se seama și de cel

de-al doilea criteriu, cel al echității.

În susținerea

acestor critici se invocă și decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, precum și jurisprudența C.E.D.O., în cauze similare.

S-a

arătat, că soluția instanței de apel este greșită, bazându-se pe o motivare

inexactă și insuficientă, în sensul că, deși au fost majorate daunele morale, motivele

reținute de instanța de judecată nu au nicio relevanță din punct de vedere al

reparării prejudiciilor morale suferite de reclamant, ci doar în ceea ce

privește daunele materiale, referindu-se la aspectele privind funcția deținută

anterior de reclamant și la salariul ce a fost diminuat.

Pe de

altă parte, se arată că nu s-a dovedit că reclamantul a fost supus oprobiului public

și nici că familia sa ar fi fost marginalizată în societate.

Cererea

privind acordarea de daune morale ocazionate de desfășurarea procesului penal

în toate fazele, urmărire penală, judecata în primă instanță, în apel și în

recurs, nu este reglementată de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., drept

pentru care este inadmisibilă.

În

subsidiar, se arată că acest capăt de cerere este neîntemeiat, având în vedere

jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., potrivit căreia

nu se pot acorda daune morale pentru derularea procesului penal care reprezintă

o cauză licită pentru care statul nu poate să răspundă, indiferent de

consecințele pe care cercetarea penală le-ar fi produs asupra reclamantului.

Examinând

decizia în limita criticilor formulate de reclamantul B.F., ce permit

încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și criticile formulate de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș,

ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată

recursurile nefondate pentru următoarele considerente:

Așa

cum corect au reținut instanțele de fond și apel, reclamantul a fost lipsit de

libertate nelegal, fiind încarcerat în arestul Inspectoratului de Poliție al

Județului Timiș, în perioada 2 mai 2004 - 20 septembrie 2004.

Prin

acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu, întemeiată pe dispozițiile art.

504 C. proc. pen., reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri

materiale care să cuprindă efectiv cheltuielile avansate de acesta, pentru

problemele sale judiciare, a căror suportare a impus înstrăinarea de către

reclamant a apartamentului proprietate personală, cât și a mobilierului

aferent.

Problemele

judiciare ale reclamantului s-au derulat pe o perioadă de 6 ani, inclusiv pe perioada

arestului preventiv: 2 mai 2004 - 20 septembrie 2004.

Instanțele

de fond și apel au reținut legal că reclamantul a fost victima unei arestări

nelegale în raport de dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen.,

potrivit cărora are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în urma

procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea

în mod nelegal și privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie

stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire

penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10

alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (7) lit. j).

Potrivit

art. 505 alin. (1) C. proc. pen., „la stabilirea întinderii reparației se ține

seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate

suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori familiei

celui privat de libertate ori a cărui libertate a fost restrânsă”.

Prin

urmare, în condițiile art. 504-505 C. proc. pen., repararea pagubei persoanei

căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal se raportează la prejudiciile

cauzate prin eroare judiciară pentru perioada cât a fost luată această măsură.

În

speță, reclamantul a fost arestat nelegal în perioada 2 mai 2004-20 septembrie

2004, iar drepturile salariale pentru această perioadă i-au fost achitate, cât

și pentru perioada cât a fost suspendat din funcția de polițist.

Sumele

solicitate de către reclamant cu titlu de daune materiale nu au fost dovedite.

Astfel, se pot acorda reclamantului

cu titlu de daune materiale sumele de bani reprezentând prejudiciu efectiv încercat

de acesta ca urmare a lipsirii de libertate, însă reclamantul nu a făcut dovada

suportării acestor cheltuieli.

Mai mult, înstrăinarea

apartamentului și a mobilei aferente, fapt care oricum s-a petrecut anterior perioadei

cât acesta a fost lipsit de libertate nelegal, nu s-a făcut dovada că a fost determinată

de cheltuielile efectuate cu procesul penal.

Prin urmare, se constată că

prejudiciul material efectiv suferit de reclamant pe perioada arestării

nelegale și dovedit, îl reprezintă salariul de care acesta a fost lipsit și care

i-a fost achitat.

De aceea, corect nu a reținut

instanța de apel incidența în speță a prevederilor art. 65 din Legea nr.

360/2002, privind Statutul polițistului.

În ceea ce privește criticile

formulate de recurentul-reclamant, în sensul că suma stabilită de instanței de

apel cu titlu de daune morale nu reprezintă o despăgubire rezonabilă și de

recurentul-pârât în sensul că suma de 15.000 Euro, reprezentând daune morale acordate

de instanța de apel reclamantului, este prea mare, li se va răspunde prin următoarele

considerente comune :

Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de

libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele

produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a

cărui libertate a fost restrânsă.”

În speță, legal au apreciat

instanțele de fond și apel că arestarea pe nedrept a reclamantului a fost

susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și

onoarea acestuia.

În acest sens, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut constant că, potrivit art. 5 paragraful I al

Convenției privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de

acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material

și moral, pe perioada arestării nelegale.

Arestarea nelegală a reclamantului a

avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral,

poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și

evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant.

La stabilirea cuantumului daunelor

morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc

personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative suferite pe plan

fizic și psihic; importanța valorilor morale lezată; măsura în care au fost

vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării de către reclamant.

În această situație, stabilirea

cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor

morale, în lipsa unor criterii obiective, se face numai pe baza calității

personale și profesionale ale judecătorului cauzei, cu respectarea principiului

proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Prin raportare la datele concrete

ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, se constată că întinderea

despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale de 15.000 Euro, față

de perioada arestării nelegale a reclamantului, 2 mai 2004 - 20 septembrie

2004, de 141 zile, de atingere adusă de această măsură prestigiului, demnității

reclamantului și de suferințele fizice și psihice cauzate acestuia, reprezintă

o reparație echitabilă a daunei produse prin arestarea sa nelegală.,

De aceea, criticile formulate, atât

de reclamant,. cât și de pârât, pe acest aspect apar ca nefondate, urmând a fi

respinse în consecință:

Critica formulată de pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș,

întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este, de asemenea,

nefondată.

Astfel, potrivit art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

În speță, recurentul-pârât invocă

„motivarea insuficientă și inexactă” a deciziei recurate.

Cu privire la susținerea că decizia

este motivată insuficient, se constată că această critică este nefondată,

întrucât decizia cuprinde temeiurile de fapt și de drept pe care instanța de

apel și-a întemeiat soluția de majorare a cuantumului daunelor morale la care

este îndreptățit reclamantul, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar

pe calea recursului.

În privința criticii potrivit căreia

motivarea deciziei recurate este inexactă, deoarece nu rezultă din probele

administrate în dosar că reclamantul ar fi fost supus oprobiului public și nici

că familia sa ar fi fost marginalizată de societate, nu se circumscrie

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și, întrucât modul

de apreciere al probelor administrate nu se încadrează în motivele de recurs

strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala

reglementare, sancțiunea este aceea a neanalizării sale.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul

declarat de

reclamantul B.F.și de pârâtul Statul

Român pentru Ministerului Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamantul B.F.și de pârâtul Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice

reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 84/A din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie

2010.