ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4666/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, sub nr. 5615/30/2007, la data de 24 iulie 2007, reclamantul B.F. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 Euro daune materiale și 1.023.000 Euro, reprezentând daune morale și cheltuieli de judecată.

Reclamantul a defalcat pretențiile sale bănești după cum urmează: echivalentul în lei al sumei de 100.000 Euro, cât valorează la acest moment un apartament de tipul celui deținut de el la data începerii problemelor sale judiciare; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro cheltuită pe parcursul celor șase ani de procese; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro, ce reprezintă folosul nerealizat pentru încetarea studiilor, prin imposibilitatea obținerii veniturilor cuvenite angajaților cu studii superioare din Poliție; echivalentul în lei al sumei de 3.000 Euro pentru fiecare zi de lipsire de libertate efectuată în arestul IPJ Timiș (141 zile), respectiv, suma de 423.000 Euro; echivalentul în lei al daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiecare an de procese și cercetări.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că și-a desfășurat activitatea în cadrul Poliției municipiului Timișoara, în calitate de agent principal, până în vara anului 2002, făcând parte din Detașamentul Poliției pentru Intervenție Rapidă, dată până la care a obținut, prin efort propriu, un apartament cu trei camere situate în Timișoara, pe care l-a renovat integral, fiind și student în cadrul U.D.C., S.M.T.C. În data de 12 mai 2001, a fost antrenat într-o acțiune de urmărire și interceptare a unui autoturism în care se aflau persoane suspecte a fi implicate în activități de natură infracțională, având rol de conducător auto. După câteva zile de la acțiune, a fost acuzat că ar fi agresat pe una dintre persoanele reținute, provocându-i vătămări corporale ce au dus la extirparea splinei, fiind cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de vătămare corporală gravă.

Împotriva sa a început urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 182 C. pen., iar în octombrie 2003 a fost suspendat din funcția deținută, astfel că a supraviețuit din ajutorul material al familiei. Având în vedere posibilitățile financiare limitate ale acesteia, a fost nevoit să vândă apartamentul achiziționat și să renunțe la studiile începute, pentru a-și asigura supraviețuirea, plata cheltuielilor de judecată și transportul pentru diverse acte judiciare. Dacă ar fi continuat studiile, la data formulării prezentei acțiuni, ar fi fost absolvent al unei instituții de învățământ superior, care i-ar fi oferit o altă condiție și statut social.

După trei ani de procese și în ciuda probelor de la dosar, prin sentința penală nr. 391/PI din 28 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1640 din 24 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost condamnat la executarea unei pedepse de doi ani și șase luni închisoare cu executare, în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 530/2003 din 9 aprilie 2004, fiind încarcerat la data de 02 mai 2004 și deținut în arestul IPJ Timiș până la data de 20 septembrie 2004. Prin decizia nr. 299 din 15 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General; a casat hotărârile de condamnare anterioare și a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru completarea urmăririi penale, anulându-se și formele de punere în executare a hotărârii.

Prin ordonanța nr. 72/P/2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, constatând că, din probatoriul administrat în dosar, nu se poate reține că el ar fi săvârșit fapta de care a fost inițial acuzat. Deși partea vătămată I.D. a contestat această măsură, ea a rămas definitivă, ca urmare a respingerii plângerii împotriva ordonanței procurorului și a recursului declarat de petent. În toată perioada de cercetări și procese, mai 2001 - 5 martie 2007, toate veniturile sale au fost direcționate pentru achitarea datoriilor acumulate, a vândut apartamentul, a renunțat la facultate pentru că nu își putea plăti studiile, iar viața sa personală a fost distrusă.

Era logodit anterior incidentelor, dar, datorită stresului și arestării sale, relația s-a rupt. A pierdut șase ani din viață datorită unei erori judiciare și a abuzurilor nejustificate din partea magistraților, a îndurat suferințe și umilințe în cele 5 luni de detenție, a rămas fără serviciu, fiind suspendat ca urmare a începerii urmăririi penale împotriva sa, iar întreaga sa familie a suferit fără a avea nicio vină. În ceea ce privește apartamentul deținut anterior începerii cercetării sale, la ora actuală, nu își mai poate permite, cu salariul său de agent de poliție, să dobândească un apartament similar, cu îmbunătățirile aduse și mobila deținută. În drept, a invocat dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. și prevederile CEDO. La termenul de judecată din 10 ianuarie 2008, reclamantul B.F. și-a precizat acțiunea, arătând că suma de 100.000 Euro se compune din valoarea actuală a unui apartament similar, cât și din contravaloarea mobilei deținute, la prețurile actuale. De asemenea, a arătat că a existat un număr de 5 deplasări la instanțele din alte localități (fila 85). Prin sentința civilă nr. 1856/PI din 10 aprilie 2008, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul B.F. împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății cu titlul de daune morale.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentința penală nr. 391/PI din 28 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Timiș, în dosar nr. 11839/P/2002, inculpatul B.F. a fost condamnat, în baza art. 250 alin. (2) C. pen., la 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, constatând grațiată această pedeapsă; în baza art. 182 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 13 C. pen., a condamnat același inculpat la 2 ani și șase luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. pe durata prevăzute de art. 71 C. pen., cu despăgubirea părților civile și cheltuieli judiciare față de stat (filele 7-13).

Prin decizia penală nr. 1640 din 24 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr. 5463/2003, această hotărâre a rămas definitivă, fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 530/2003. În baza mandatului emis, s-a procedat la executarea pedepsei susmenționate, reclamantul fiind încarcerat în arestul Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș, în perioada 02 mai 2004-20 septembrie 2004 (fila 15). Ulterior, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a promovat recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, recurs ce a fost admis prin decizia penală nr. 299 din 15 noiembrie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; au fost casate hotărârile de condamnare anterioare și s-a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru completarea urmăririi penale, anulându-se și formele de punere în executare a hotărârii.

Prin ordonanța nr. 72/P/2005, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală, constatând că, din probatoriul administrat în cauză, nu se poate reține că el ar fi săvârșit fapta de care a fost inițial acuzat. Deși partea vătămată I.D. a contestat această măsură, ea a rămas definitivă. Potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitarea și are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate în mod nelegal. Alin. (3) al articolului de lege arătat prevede criteriile după care se va ghida instanța în aprecierea caracterului nelegal al arestării, printre aceste situații fiind și cazul pronunțării unei hotărâri definitive de achitare.

Reclamantul a solicitat, prin acțiunea precizată, obligarea Statului Român la plata de daune materiale și morale pentru prejudiciul cauzat de cercetarea și trimiterea sa în judecată în mod abuziv, precum și pentru perioada de detenție în executarea pedepsei închisorii, daune ce constau în: echivalentul în lei al sumei de 100.000 Euro, cât valorează la acest moment un apartament de tipul celui deținut de el la data începerii problemelor sale judiciare, sumă în care este inclusă și valoarea unei mobile similare celei deținute anterior cercetării sale; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro cheltuită pe parcursul celor șase ani de procese; echivalentul în lei al sumei de 50.000 Euro, ce reprezintă folosul nerealizat pentru încetarea studiilor, prin imposibilitatea obținerii veniturilor cuvenite angajaților cu studii superioare din Poliție; echivalentul în lei al sumei de 3.000 Euro pentru fiecare zi de arest efectuată în arestul I.P.J.

Timiș ( 141 zile), respectiv, suma de 423.000 Euro; echivalentul în lei al daunelor morale în cuantum de 100.000 Euro pentru fiecare an de procese și cercetări. În ceea ce privește solicitarea reclamantului de acordare de daune materiale în cuantum de 100.000 Euro, reprezentând contravaloarea unui apartament similar celui deținut de el la începerea cercetării sale penale, cu amenajările și dotările descrise, inclusiv mobilier, tribunalul a constatat că această solicitare nu este întemeiată, întrucât nu a dovedit existența unei legături de cauzalitate, a unui raport direct între vânzarea apartamentului și cheltuielile efectuate cu procesul penal, în condițiile în care nu a depus la dosar nici un înscris doveditor al efectuării vreunei cheltuieli de judecată pe parcursul procesului penal.

Deși instanța i-a pus în vedere în mod expres să depună la dosar acte doveditoare ale cheltuielilor de judecată din procesul penal, acordându-i-se mai multe termene în acest sens, reclamantul nu a făcut această probă, contrar prevederilor art. 1169 C. civ., mulțumindu-se să afirme că „este de notorietate că procesele penale sunt costisitoare". Cererea reclamantului de acordare a sumei de 50.000 Euro, reprezentând cuantumul sumelor cheltuite în procesul penal, a fost apreciată ca neîntemeiată, față de jurisprudența CEDO, potrivit căreia un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor (cauza Popescu și Dașoveanu contra României).

În aplicarea acestor principii și raportat la prevăzute art. 1169 C. civil, tribunalul a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de procesul penal, constând în cheltuielile de transport și onorariul avocaților, întrucât acestea nu au fost dovedite. S-a reținut, că pot fi acordate doar cheltuielile de judecată efectiv dovedite cu înscrisuri depuse la dosar, urmând a fi respinsă cererea de acordare a onorariilor avocațiale, ca nedovedită, deși, potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei revenea reclamantului.

În ceea ce privește prejudiciul cauzat ca urmare a imposibilității continuării și finalizării studiilor superioare începute de reclamant, s-a apreciat că și această solicitare este neîntemeiată, deoarece nu se poate reține caracterul cert al finalizării studiilor superioare, dacă nu ar fi intervenit procesul penal, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pentru repararea unui prejudiciu, trebuie dovedit caracterul cert al acestuia și întinderea sa.

Reclamantului i-au fost achitate drepturile salariale cuvenite pentru perioada cât a fost suspendat din funcție retroactiv, iar din adresa emisă de IPJ Timiș, aflată la fila 89 dosar, rezultă că, în cadrul serviciului în care a activat reclamantul, nu se poate stabili cu certitudine că reclamantul ar fi realizat venituri superioare dacă finaliza studiile superioare începute, cuantumul acestor venituri, precum și momentul de la care s-ar fi cuvenit, astfel că solicitarea reclamantului a fost respinsă sub acest aspect, ca neîntemeiată. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit ca urmare a deținerii reclamantului în perioada 02 mai 2004-20 septembrie 2004 (fila 15), tribunalul a constatat că, sub acest aspect, sunt întrunite cerințele art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, în sensul că reclamantul a fost încarcerat în perioada arătată în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii emis de instanța de judecată ca urmare a rămânerii definitive a condamnării reclamantului, pentru ca ulterior, prin decizie definitivă, față de acesta să se dispună scoaterea de sub urmărire penală, constatându-se că, din probatoriul administrat în dosar, nu se poate reține că el ar fi săvârșit fapta de care a fost inițial acuzat. În ceea ce privește determinarea prejudiciului cauzat sub acest aspect, s-a reținut că la cuantificarea acestuia urmează să fie avută în vedere practica judiciară în materie, atât a instanțelor interne, cât și jurisprudența C.E.D.O., precum și atingerea efectivă adusă demnității reclamantului.

Cuantumul sumei cuvenite cu titlu de reparație morală pentru executarea unui număr de 141 de zile de închisoare de către reclamant a fost stabilită astfel încât dreptul acestuia să nu apară ca fiind teoretic și iluzoriu, ci concret și efectiv, în acest sens fiind și jurisprudența C.E.D.O. S-a conchis, că, având în vedere atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea reclamantului, sumele acordate de CEDO cu titlu de reparație morală în cazuri similare, precum și durata efectivă a detenției reclamantului (141 de zile), suma de 10.000 Euro acordată cu titlu de reparație a prejudiciului moral cauzat prin detenția reclamantului, constituie o reparație echitabilă.

În ceea ce privește daunele morale cerute pentru fiecare an de procese și cercetări, în cuantum de câte 100.000 Euro, tribunalul le-a respins, ca neîntemeiate, deoarece, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și C.E.D.O., nu se pot acorda daune morale pentru derularea procesului penal, care este considerată o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe care cercetarea penală le-ar fi produs asupra reclamantului. Prin decizia civilă nr. 84/A din 13 aprilie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de D.G.F.P.

Timiș, în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor București, pentru Statul Român; a admis apelul declarat de reclamantul B.F., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat Statul Român la daune morale de 15.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății și a menținut în rest dispozițiile acestei sentințe, reținând, în esență, că, sub aspectul daunelor materiale, la dosar nu au fost depuse nici în prima instanță și nici în apel chitanțe ale onorariilor de avocat, nu s-a făcut dovada efectuării cheltuielilor de transport, nu s-a făcut dovada achiziționării mobilierului pentru acest apartament și prețul pe care reclamantul l-a plătit, astfel că, în mod justificat prima instanță a respins acest capăt de cerere.

S-a conchis, că reclamantul nu și-a dovedit pretențiile sale materiale, astfel că, legal, prima instanță a respins acest capăt de cerere. In ceea ce privește capătul de cerere ce se referă la daunele morale, instanța de apel a apreciat că această pretenție a reclamantului poate fi majorată, atâta vreme cât, pe tot parcursul procesului penal, reclamantului i s-a schimbat funcția deținută anterior,i s-a diminuat salariul, a fost supus oprobiului colegilor și oprobiului public, și atât reclamantul, cât și familia sa au fost marginalizați în societate.

Este adevărat că, ulterior condamnării ca urmare a unui recurs în anulare, față de reclamant s-a pronunțat o soluție de neîncepere a urmăririi penale de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, care prin Ordonanța nr. 72/P/2005 a dispus scoaterea reclamantului de sub urmărire penală, deoarece din probatoriul administrat nu s-a putut reține că acesta este cel care a săvârșit fapta de violență împotriva părții vătămată I.D., însă s-a apreciat că, majorând cuantumul daunelor morale de la suma de 10.000 Euro, acordate de prima instanță, la suma de 15.000 Euro sau echivalentul în lei la data plății, se repară prejudiciul morale suferit de reclamant pe durata desfășurării acestui proces penal și pe durata încarcerării sale, timp de 141 de zile.

In ceea ce privește apelul declarat de D.G.F.P. Timiș în reprezentarea Ministerului Economiei și Finanțelor București pentru Statul Român, care a apreciat în primul rând că nu datorează daune morale reclamantului, iar dacă le datorează acestea să fie diminuate la suma de 7.800 lei, Curtea, în baza art. 296 C. proc. civ., acesta a fost respins, reținându-se că, în echitate, reclamantul trebuie despăgubit pentru daunele morale suferite atât în cursul desfășurării procesului penal, cât și în timpul detenției, daune morale ce curg din prev. art. 504, art. 506 C. proc. pen. și care tind la repararea unui prejudiciu moral suferit de o persoană pe nedrept.

Or, în speță, reclamantul a fost condamnat definitiv la o pedeapsă privativă de libertate și încarcerat nelegal timp de 141 de zile, în baza unui mandat definitiv de executare a pedepsei privative de libertate, astfel că pârâtul îi datorează o reparație morală a prejudiciilor morale suferite de către acesta și Curtea a considerat că suma de 15.000 Euro acordată reclamantului este suficientă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul B.F. și pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, respectiv, 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Prin recursul său, reclamantul B.F.a indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat că instanțele de fond și apel au ignorat prevederile art. 504 C. proc. pen., raportate la prevederile în vigoare la vremea respectivă - dispozițiile art. 65 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, prin care se reglementa interdicția polițiștilor ca în perioada suspendării să desfășoare o activitate producătoare de venituri, în condițiile în cate atât pentru sine, cât și pentru întreținerea apartamentului, avea nevoie de bani, ceea ce reprezintă o reală restrângere a libertății persoanei. Astfel, începând cu anul 2002 și până la data încarcerării sale, la 2 mai 2004, reclamantul arată că nu a avut venituri din muncă, fiind suspendat, întrucât nu putea să activeze în munca de polițist pentru a realiza venituri.

În anul, 2004 nu mai avea nici un venit, acumulând datorii de sute de milioane, fiind arestat la două luni după ce a vândut apartamentul și mobila, pentru a se întreține în lipsa altor surse de venit. S-a mai invocat, faptul că instanțele de fond și apel au pronunțat hotărâri nelegale, prin aplicarea greșiră a dispozițiilor art. 504 C. proc.

pen., întrucât acestea au apreciat în mod eronat prejudiciul moral suferit de reclamant, care a fost umilit prin încarcerarea sa alături de persoane ale lumii interlope, la arestarea cărora a contribuit; că, la aprecierea subevaluată a daunelor morale, instanța de judecată a aplicat un standard diferit față de situația oricărei alte victime a sistemului judiciar și că nu poate fi vorba de o îmbogățire fără justă cauză în condițiile în care, din întregul material probator administrat în cauză, rezultă că reclamantul a suferit un prejudiciu material cuantificat la contravaloarea unui apartament ca cel înstrăinat, a mobilierului, cât și un prejudiciu moral. Prin recursul său, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Timiș, critică decizia recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate arată următoarele: Decizia recurată este nelegală în ceea ce privește obligarea Statului Român la plata către reclamant a daunelor morale în sumă de 15.000 Euro, care sunt exagerate și nejustificate, având în vedere că, în condițiile în care se admite repararea daunelor morale suferite prin despăgubiri bănești, se pune problema modului și criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale suferite, cât și a criteriilor de stabilire a îndemnizației destinate reparării acestora. Or, indemnizația nu poate fi stabilită decât prin raportare la sfera erorii judiciare și la gravitatea prejudiciului suferit, ținându-se seama și de cel de-al doilea criteriu, cel al echității.

În susținerea acestor critici se invocă și decizii de speță ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și jurisprudența C.E.D.O., în cauze similare. S-a arătat, că soluția instanței de apel este greșită, bazându-se pe o motivare inexactă și insuficientă, în sensul că, deși au fost majorate daunele morale, motivele reținute de instanța de judecată nu au nicio relevanță din punct de vedere al reparării prejudiciilor morale suferite de reclamant, ci doar în ceea ce privește daunele materiale, referindu-se la aspectele privind funcția deținută anterior de reclamant și la salariul ce a fost diminuat. Pe de altă parte, se arată că nu s-a dovedit că reclamantul a fost supus oprobiului public și nici că familia sa ar fi fost marginalizată în societate.

Cererea privind acordarea de daune morale ocazionate de desfășurarea procesului penal în toate fazele, urmărire penală, judecata în primă instanță, în apel și în recurs, nu este reglementată de dispozițiile art. 504 C. proc. pen., drept pentru care este inadmisibilă. În subsidiar, se arată că acest capăt de cerere este neîntemeiat, având în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., potrivit căreia nu se pot acorda daune morale pentru derularea procesului penal care reprezintă o cauză licită pentru care statul nu poate să răspundă, indiferent de consecințele pe care cercetarea penală le-ar fi produs asupra reclamantului. Examinând decizia în limita criticilor formulate de reclamantul B.F., ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., și criticile formulate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța constată recursurile nefondate pentru următoarele considerente: Așa cum corect au reținut instanțele de fond și apel, reclamantul a fost lipsit de libertate nelegal, fiind încarcerat în arestul Inspectoratului de Poliție al Județului Timiș, în perioada 2 mai 2004 - 20 septembrie 2004. Prin acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu, întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la despăgubiri materiale care să cuprindă efectiv cheltuielile avansate de acesta, pentru problemele sale judiciare, a căror suportare a impus înstrăinarea de către reclamant a apartamentului proprietate personală, cât și a mobilierului aferent.

Problemele judiciare ale reclamantului s-au derulat pe o perioadă de 6 ani, inclusiv pe perioada arestului preventiv: 2 mai 2004 - 20 septembrie 2004. Instanțele de fond și apel au reținut legal că reclamantul a fost victima unei arestări nelegale în raport de dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., potrivit cărora are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în urma procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal și privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (7) lit. j). Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate ori a cărui libertate a fost restrânsă”. Prin urmare, în condițiile art. 504-505 C. proc. pen., repararea pagubei persoanei căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal se raportează la prejudiciile cauzate prin eroare judiciară pentru perioada cât a fost luată această măsură. În speță, reclamantul a fost arestat nelegal în perioada 2 mai 2004-20 septembrie 2004, iar drepturile salariale pentru această perioadă i-au fost achitate, cât și pentru perioada cât a fost suspendat din funcția de polițist.

Sumele solicitate de către reclamant cu titlu de daune materiale nu au fost dovedite. Astfel, se pot acorda reclamantului cu titlu de daune materiale sumele de bani reprezentând prejudiciu efectiv încercat de acesta ca urmare a lipsirii de libertate, însă reclamantul nu a făcut dovada suportării acestor cheltuieli. Mai mult, înstrăinarea apartamentului și a mobilei aferente, fapt care oricum s-a petrecut anterior perioadei cât acesta a fost lipsit de libertate nelegal, nu s-a făcut dovada că a fost determinată de cheltuielile efectuate cu procesul penal. Prin urmare, se constată că prejudiciul material efectiv suferit de reclamant pe perioada arestării nelegale și dovedit, îl reprezintă salariul de care acesta a fost lipsit și care i-a fost achitat.

De aceea, corect nu a reținut instanța de apel incidența în speță a prevederilor art. 65 din Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului. În ceea ce privește criticile formulate de recurentul-reclamant, în sensul că suma stabilită de instanței de apel cu titlu de daune morale nu reprezintă o despăgubire rezonabilă și de recurentul-pârât în sensul că suma de 15.000 Euro, reprezentând daune morale acordate de instanța de apel reclamantului, este prea mare, li se va răspunde prin următoarele considerente comune : Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.” În speță, legal au apreciat instanțele de fond și apel că arestarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă de a produce suferințe morale, de natură să lezeze demnitatea și onoarea acestuia. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant că, potrivit art. 5 paragraful I al Convenției privind privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs victimei, material și moral, pe perioada arestării nelegale.

Arestarea nelegală a reclamantului a avut grave consecințe asupra acestuia, vătămându-i onoarea, creditul moral, poziția socială, criterii care definesc persoana umană și care, analizate și evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant. La stabilirea cuantumului daunelor morale, ce constă generic în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic; importanța valorilor morale lezată; măsura în care au fost vătămate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant. În această situație, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face numai pe baza calității personale și profesionale ale judecătorului cauzei, cu respectarea principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, se constată că întinderea despăgubirilor acordate pentru repararea daunelor morale de 15.000 Euro, față de perioada arestării nelegale a reclamantului, 2 mai 2004 - 20 septembrie 2004, de 141 zile, de atingere adusă de această măsură prestigiului, demnității reclamantului și de suferințele fizice și psihice cauzate acestuia, reprezintă o reparație echitabilă a daunei produse prin arestarea sa nelegală., De aceea, criticile formulate, atât de reclamant,. cât și de pârât, pe acest aspect apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecință: Critica formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Timiș, întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este, de asemenea, nefondată. Astfel, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În speță, recurentul-pârât invocă „motivarea insuficientă și inexactă” a deciziei recurate. Cu privire la susținerea că decizia este motivată insuficient, se constată că această critică este nefondată, întrucât decizia cuprinde temeiurile de fapt și de drept pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția de majorare a cuantumului daunelor morale la care este îndreptățit reclamantul, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea recursului.

În privința criticii potrivit căreia motivarea deciziei recurate este inexactă, deoarece nu rezultă din probele administrate în dosar că reclamantul ar fi fost supus oprobiului public și nici că familia sa ar fi fost marginalizată de societate, nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., și, întrucât modul de apreciere al probelor administrate nu se încadrează în motivele de recurs strict și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., din actuala reglementare, sancțiunea este aceea a neanalizării sale. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul B.F.și de pârâtul Statul Român pentru Ministerului Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.

Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul B.F.și de pârâtul Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei nr. 84/A din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 septembrie 2010.