CASE OF POPESCU AND DASOVEANU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

În 1962, în temeiul unui contract de donație, statul a intrat în posesia imobilului reclamanțilot situat la Pitești la nr. 6 pe strada Justiției și format dintr-o casă cu două apartamente și terenul aferent de 344 m², din care 244 m² constituie curtea interioară a imobilului.

La 25 iulie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului («

La 9 decembrie 1996 Consiliul Județean Argeș a informat familiile P. și S., chiriași ai statului în cele două apartamente ale imobilului în cauză, că nu fusese înaintată nici o cerere de către foștii proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel încât procedura de vânzare a acestor apartamente chiriașilor era simplificată.

La 16 decembrie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 și în calitate de împuternicit al Primăriei Pitești, regia R. a încheiat două contracte de vânzare cu familiile P. și respectiv S., privind cele două apartamente în chestiune precum și terenul de circa 100 m² situat sub casă. Contractele cuprindeau o clauză care stipula că vânzătorul nu era răspunzător în caz de evicțiune.

Printr-o decizie administrativă din 30 iunie 1997 comisia județeană a respins cererea reclamanților din 25 iulie 1996 ca fiind neîntemeiată.

Printr-o sentință din 9 aprilie 1999 Judecătoria Pitești a admis acțiunea reclamanților împotriva comisiei județene privind constatarea ilegalității deciziei din 30 iunie 1997. Instanța a hotărât că decizia citată anterior încălcase condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și a condamnat statul să restituie reclamanților imobilul situat la Pitești, la nr. 6, în strada Justiției, ținând cont de faptul că donația din 1962 fusese obținută prin violență și fraudarea legii și că statul nu devenise niciodată proprietarul acestuia.

Printr-o decizie din 7 martie 2000 Tribunalul județean Pitești a constatat nulitatea apelului înaintat de comisia județeană împotriva sentinței citată anterior, ca fiind nemotivat.

Sentința din 9 aprilie 1999 a devenit definitivă prin nerecurare.

La 14 septembrie 2000, pe baza sentinței definitive din 9 aprilie 1999, reclamanții au somat familia P. să părăsească imobilul în cauză.

La 19 septembrie 2000, familia P. a sesizat Judecătoria Pitești cu o acțiune privind constatarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului vândut de către stat la 16 decembrie 1996. Printr-o cerere reconvențională reclamanții au cerut instanței să constate nulitatea contractului de vânzare citat anterior. La o dată neprecizată, în aplicarea dispozițiilor procedurii civile pertinente în materie, cauza a fost transferată la Tribunalul județean Brașov.

Printr-o hotărâre definitivă din 15 aprilie 2003 Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea familiei P. și a respins cererea reconvențională a reclamanților, considerând că contractul de vânzare litigios fusese încheiat în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 și că familia P. fusese de bună credință în momentul încheierii acestuia.

În iunie 2001, în temeiul Legii nr. 10/2001 asupra restituirii bunurilor naționalizate abuziv («

Prin deciziile din 23 decembrie 2003 și 6 noiembrie 2006, Primăria Pitești a respins cererile reclamanților, ultima decizie propunând despăgubirea conform condițiilor impuse de Legea nr. 247/2005, de modificare a Legii nr. 10/2001 și a creat fondul de plasare a valorilor mobiliare

Recursul reclamanților împotriva deciziei din 6 noiembrie 2006 este în curs de soluționare la Tribunalul județean Argeș.

Printr-o hotărâre definitivă din 27 octombrie 2005, Curtea de Apel din Pitești a admis acțiunea familiilor P. și S. și a condamnat Primăria Pitești să încheie în favoarea lor contracte de vânzare asupra terenului de 244 m² reprezentând curtea interioară a casei formată din cele două apartamente în litigiu. Ea a considerat că în baza contractelor de vânzare din 16 decembrie 1996 și a Legii nr. 112/1995, familiile P. și S. erau îndreptățite să devină proprietari ai terenului în cauză.

Printr-o hotărâre definitivă din 11 octombrie 2006 Curtea de Apel din Pitești a admis acțiunea reclamanților și a constatat nulitatea contractului de donație în temeiul căruia statul intrase în posesia imobilului reclamanților în 1962.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în Hotărârile

Legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor fi îndreptățite persoanele care nu obțin restituirea imobilului naționalizat, și a cărei sume se va stabili în urma unei proceduri administrative de o comisie centrală, este constituită dintr-o participație la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma unei societăți pe acțiuni (

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne de către reclamanți în ceea ce privește apartamentul vândut familiei S., considerând că ar fi trebuit să sesizeze instanțele interne printr-o acțiune în revendicare sau în anulare a contractului de vânzare litigios împotriva terților cumpărători.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului.

Curtea amintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează crearea ocaziei pentru statele contractante de a preveni sau de a îndrepta încălcările invocate împotriva lor mai înainte ca aceste invocări să-i fie supuse atenției. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă în privința încălcării invocate și disponibilă atât în teorie cât și practic, adică faptul că era accesibil și posibil să se ofere reclamantului îndreptarea plângerilor sale și prezenta perspective rezonabile de succes (a se vedea, între altele,

Curtea reiterează că citarea unei persoane private nu poate constitui o cale de atac de epuizat de un reclamant atunci când acesta din urmă se plânge de o acțiune pozitivă a autorităților, cum ar fi în speță imposibilitatea de a se folosi de imobilul pe care autoritățile trebuia să-l restituie reclamanților datorită vânzării acestuia de către stat terților (a se vedea,

De altfel, Curtea amintește că a hotărât deja că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 soarta unei acțiuni în revendicare nu era sigură și că, prin urmare, reclamanții nu erau obligați să urmeze această cale (

Pe baza celor de mai sus, Curtea consideră că acțiunile invocate de Guvern, îndreptate împotriva persoanelor private care au achiziționat bunurile în litigiu, nu constituiau căi de atac de epuizat. Prin urmare excepția Guvernului va fi respinsă.

De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul

Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei imobilelor naționalizate, care a condus la emiterea mai multor legi după 1989. El menționează că ultima reformă în materie, și anume Legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Ei invocă abuzurile autorităților, care le-au vândut bunul naționalizat ilegal în ciuda legislației naționale care interzice vânzarea acestor tipuri de bunuri și consideră că despăgubirea pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparație efectivă, având în vedere îndeosebi caracterul nesigur al valorii acțiunilor respective și datele la care acestea ar urma să fie acordate.

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze legate de chestiuni similare cu cele din cazul în speță și a constatat încălcarea

După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument care ar putea conduce la o altă concluzie în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când e anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară

De altfel, în privința terenului de 244 m² aferent celor două apartamente în cauză, Curtea relevă că reclamanții beneficiau de un «

Cu acest titlu ea reiterează că fiecare stat contractant trebuie să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce-i revin. Ea consideră că autoritățile erau obligate să facă demersuri pentru a evita apariția deciziilor concurente pe care trebuia să le execute sau cel puțin să clarifice situația astfel creată (a se vedea,

Ținând cont de cele de mai sus și de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță nebeneficierea de dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii de peste opt ani, i-a făcut să sufere o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de

Reclamanții se plâng că autoritățile nu au executat hotărârea definitivă din 9 aprilie 1999 care soluționa în favoarea lor procedura pe care au introdus-o în temeiul Legii nr. 112/1995 înainte de vânzarea apartamentelor în litigiu și că instanțele interne care au examinat acțiunea în anulare a contractului de vânzare al familiei P, nu au mai luat în calcul această hotărâre. Ei invocă

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod manifest neîntemeiat în sensul

Curtea consideră, ținând cont de concluziile sale de la paragrafele 31-37 de mai sus, că nu trebuie să statueze asupra fondului acestui capăt de cerere (a se vedea, între altele,

Reclamanții cer cu titlu de prejudiciu material acordarea sumei de 207.386 euro, reprezentând valoarea imobilului format din două apartamente și din terenul de 344 m², stabilită în urma unei expertize tehnice. Ei cer de asemenea 24.000 euro cu titlu de nebeneficiere de imobil, pe baza valorii chiriilor neîncasate. De altfel, documentul final prezentat de reclamanți conform art. 41 și care, în opinia lor, se presupune că prezenta o estimare a prejudiciului material și moral pretins, nu conține nicio referire în privința existenței unui prejudiciu moral sau unei cereri a interesaților cu acest titlu.

În privința cererii asupra prejudiciului material, Guvernul consideră că valoarea de piață a imobilului în cauză este de 142.293 euro și prezintă un raport de expertiză în acest sens. De altfel, în privința cererii întemeiată pe nefolosință, el cere respingerea acesteia făcând referire la jurisprudența Curții care a considerat că nu poate face speculații pe marginea estimării valorii chiriilor neîncasate atunci când ordonă restituirea bunului. De altfel, Guvernul consideră că reclamanții nu au formulat nici o cerere cu titlu de prejudiciu moral, acesta fiind, în orice caz, suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.

Curtea amintește că a concluzionat că s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza nerespectării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, și anume imobilul situat în Pitești, la nr. 6 în strada Justiției, combinată cu lipsa totală a despăgubirii.

Curtea consideră în circumstanțele speței, că restituirea bunului litigios ar pune pe cât posibil reclamanții într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele

Dacă statul pârât nu va proceda la această restituire, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

În această privință, ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieții imobiliare locale și de elementele oferite de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 175.000 euro.

În privința sumelor cerute cu titlu de nebeneficiere de bun, calculate în raport de prețul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate acorda vreo sumă cu acest titlu, ținând cont, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului ca reparație conform art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii fiind în funcție de mai multe variabile (a se vedea,

Reclamanții cer de asemenea rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții, pe care le distribuie după cum urmează, bazându-se pe acte doveditoare pentru cea mai mare parte din cheltuielile respective: 4.649 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne, 80 euro pentru cele suportate în fața Curții, 2.944 euro pentru cheltuielile de transport între Germania și România, 850 euro pentru diferite cheltuieli (copii xerox, telefon, etc.) precum și 86 euro pentru expertiza tehnică.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor suportate, cu condiția să fie dovedite, necesare, și să aibă legătură cu cauza. Cu toate acestea, el relevă că reclamanții nu au prezentat acte doveditoare pentru toate costurile și cheltuielile solicitate, că suma totală a onorariilor avocaților este de 4.638 euro, că o parte din această sumă poate fi recuperată de interesați în urma admiterii de către instanțele interne a acțiunii în anulare a contractului de donație și că sumele cerute sunt excesive.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță și ținând cont de elementele de care dispune și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 1.500 euro pentru toate cheltuielile suportate și o acordă reclamanților.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că nu trebuie examinat în fond capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenție;

hotărăște:

respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.