CASE OF ELENA AND NICOLAE IONESCU v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

În 1950, în baza decretului de naționalizare nr. 92/1950, statul a intrat în posesia unui imobil, situat la nr. 4 în strada Despot Vodă din București, format din trei apartamente și din terenul aferent. Reclamanții sunt moștenitorii fostului proprietar.

La 5 decembrie 1997, în urma unei acțiuni în revendicare imobiliară, prima reclamantă și G.I. au obținut o hotărâre definitivă care constata ilegalitatea naționalizării și ordona autorităților să li-l restituie în calitate de moștenitori.

În ciuda recunoașterii judecătorești definitive a dreptului lor de proprietate, primei reclamante și lui G.I. nu li s-a restituit decât un apartament deoarece, în 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul vânduse chiriașilor două apartamente și terenul respectiv.

În 1998, prima reclamantă și G.I. au cerut instanțelor să constate nulitatea contractelor de vânzare. Ei menționau că naționalizarea era abuzivă și ilegală, că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, în consecință, nu putea vinde legal cele două apartamente.

La sfârșitul procedurii, prin două hotărâri din 23 aprilie și 8 mai 2002, Curtea de apel București a respins acțiunea lor pe motiv că chiriași erau cumpărători de bună credință.

G.I. a decedat la 4 martie 2003 și al doilea reclamant, unicul său moștenitor, a continuat demersurile în vederea restituirii bunului.

După adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv, reclamanții au cerut restituirea apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. Nicio decizie nu s-a luat nici până astăzi.

În 2005, reclamanții au vândut unui terț apartamentul ce le-a fost restituit.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă pertinente sunt descrise în Hotărârile

Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul

Expunând faptul că în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamanții au introdus o cerere de restituire a apartamentelor litigioase, Guvernul cere Curții să ia în calcul reforma instituită prin Legea nr. 247/2005 care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire și, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedește a fi imposibilă, să acorde o despăgubire constând într-o participație, în calitate de acționari, la un organism de plasament al valorilor mobiliare.

Guvernul concluzionează că reparația prevăzută de legislația română îndeplinește cerințele prevăzute de

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Ei evidențiază că restituirea în natură a întregului bun ce le aparține este singura reparație de luat în considerare având în vedere abuzul autorităților. În orice caz, ei consideră că compensația pe care Guvernul o lasă să se întrevadă nu constituie o reparație efectivă și echitabilă a prejudiciului suferit.

Curtea a soluționat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speță și a constatat încălcarea

După ce a examinat toate elementele ce i-au fost supuse atenției, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt și niciun argument ce ar putea conduce la o altă concluzie în cazul prezent. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară

Ținând cont de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în speță nerespectarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, combinat cu lipsa totală până astăzi a despăgubirii, i-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de

Reclamanții cer cu titlu de prejudiciu material acordarea sumei de 300.000 euro, reprezentând valoarea actuală a apartamentelor vândute și a terenului aferent. Ei cer de asemenea 100.000 euro cu titlu de prejudiciu moral pentru frustrarea și suferințele cauzate de ingerința statului în proprietatea lor.

În privința cererii de prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentelor litigioase și a terenului aferent este de 91.393 euro și el prezintă un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, Guvernul consideră că prejudiciul invocat ar fi suficient compensat în cazul unei constatări a încălcării.

Reclamanții contestă raportul de expertiză al Guvernului și prezintă un alt raport conform căruia valoarea reală a acestor apartamente și a terenului se ridică la 273.700 euro.

Curtea amintește că a concluzionat că s-a încălcat

Curtea consideră, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentelor respective și a terenului aferent ar pune reclamanții pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele

Dacă statul pârât nu va efectua această restituire în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăște că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare cu valoarea actuală a apartamentelor și terenului aferent.

Curtea remarcă diferența mare dintre valoarea acestor bunuri, așa cum a fost stabilită de cele două expertize prezentate de către părți. Ținând cont de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieții imobiliare locale și de elementele prezentate de către părți, Curtea evaluează valoarea de piață actuală a bunurilor la 150.000 euro.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat reclamanților o stare de incertitudine și de suferințe ce nu pot fi compensate prin constatarea încălcării.

Statuând în echitate, Curtea consideră că trebuie să acorde fiecăruia din reclamanți suma de 5.000 euro pentru prejudiciul moral suferit.

Reclamanții cer, prezentând acte doveditoare pentru susținere, 375,20 lei noi românești (RON), și anume echivalentul a 117 euro pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și în fața Curții.

Guvernul contestă în parte suma cerută, invocând că unele acte doveditoare nu precizează că cheltuielile au fost făcute în legătură directă cu obiectul cererii.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea costurilor și cheltuielilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului lor. În speță, ținând cont de elementele aflate în posesia sa, Curtea nu poate pune la îndoială faptul că cheltuielile cerute au avut o legătură directă cu încălcările constatate.

În aceste condiții, Curtea consideră rezonabilă suma de 117 euro pentru toate cheltuielile pe care o alocă reclamanților.

declară cererea admisibilă;

hotărăște:

Respinge cererea de acordare a unei satisfacții echitabile pentru rest.