Rada împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38840/03) îndreptată împotriva României și prin care un cetățean al acestui Stat, dl. Ioan Constantin Rada („ reclamantul "), a sesizat Curtea la 7 noiembrie 2003 în baza articolului 34 al Convenției de protejare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („ Convenția ").

Guvernul român („ Guvernul ") este reprezentat de agentul său, dl. R.H. Radu.

La 9 mai 2006, Curtea a hotărât comunicarea cererei Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, ea a hotărât că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

Printr-un contract cu termen nedeterminat din 15 martie 1991, societatea comercială PECO Bihor S.A. („ S.C. PECO Bihor "), sucursală a Societății Naționale a Petrolului PETROM S.A. București („

Printr-o decizie din 30 octombrie 2000, directorul general al S.N.P. PETROM a revocat reclamantul din postul de director comercial și l-a pus la dispoziția S.C. PECO Bihor.

Printr-o decizie din 8 noiembrie 2000, directorul general al S.C. PECO Bihor l-a numit pe reclamant în postul de șef al serviciului de vânzări și transport.

La 24 noiembrie 2000, reclamantul a introdus o acțiune în anulare devant tribunalul de primă instanță al Oradiei. A cerut reintegrarea sa în postul de director comercial al S.C. PECO Bihor, daune-interese pentru repararea prejudiciului material suferit în urma revocării sale, precum și restituirea cheltuielilor de procedură suportate. Acțiunea era îndreptată împotriva S.N.P. PETROM și a S.C. PECO Bihor.

La ședința din 29 martie 2001, reclamantul a declarat renunțarea sa la cererea de despăgubire.

Printr-o sentință din 2 aprilie 2001, tribunalul de primă instanță al Oradiei a admis acțiunea reclamantului și a anulat deciziile litigioase, ordonând reintegrarea acestuia în postul de director comercial. Tribunalul a considerat că prin deciziile în cauză, angajatorul a modificat în mod unilateral termenilor contractului de muncă din 15 martie 1991, și că această modificare era contrară dispozițiilor codului muncii care reglementează contractele de muncă cu termen nedeterminat.

La 2 mai 2001, S.N.P. PETROM a depus apel împotriva sentinței sus-menționate, susținând că contractul legând societatea și reclamantul, în calitate de director comercial, era un contract de mandat, și că ea putea deci revoca reclamantul din postul de director fără consimțământul acestuia.

Printr-o hotărâre din 7 septembrie 2001, tribunalul județean Bihor a respins ca nefondat apelul S.N.P. PETROM și a confirmat sentința de primă instanță, considerând că contractul din 15 martie 1991 era un contract de muncă, ai cărui termeni nu puteau fi modificați unilateral de angajator. B. Recurs în anulare formulat de procurorul general

Printr-o scrisoare din 3 octombrie 2001, S.N.P. PETROM a cerut ministrului Justiției să sesizeze procurorul general al României pentru ca acesta din urmă să formuleze un recurs în anulare împotriva hotărârii din 7 septembrie 2001 a tribunalului județean Bihor. Scrisoarea sus-menționată nu a fost comunicată reclamantului.

La 9 septembrie 2002, la cererea ministrului Justiției, procurorul general al României a formulat devant Curtea Supremă de Justiție un recurs în anulare împotriva hotărârii din 7 septembrie 2001, în virtutea articolului 330 (2) din codul de procedură civilă. În recursul său, comunicat reclamantului, procurorul general a solicitat casarea cu trimitere înapoi a hotărârii.

Printr-o hotărâre din 8 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare. Ea a considerat că raporturile contractuale stabilite între reclamant și angajatorul se regulau nu doar de codul muncii, ci și de legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale. În virtutea dispozițiilor relevante ale acestei legi, Curtea Supremă de Justiție a calificat contractul în cauză ca un contract de mandat, și a concluzionat că hotărârea din 7 septembrie 2001 fusese redactată în urma unei necunoateri esențiale a legii, ceea ce determinase o apreciere falsă în privința fondului cauzei. Ea a pronunțat casarea fără trimitere înapoi a hotărârii sus-menționate și, soluționând litigiul în fond, a respins ca nefondat acțiunea reclamantului, cu motivul că revocarea acestuia din postul de director comercial fusese justificată. II.

Articolele relevante dispun : art. 330 „ Procurorul general poate, fie din oficiu fie la cererea ministrului Justiției, formula devant Curtea Supremă de Justiție, un recurs în anulare împotriva unei decizii definitive și irevocabile din următoarele motive : 1. atunci când tribunalurile au depășit competențele lor, 2. atunci când decizia, obiect al recursului în anulare, a necunoscut esențial legea, ceea ce a determinat o soluție eronată în privința fondului cauzei, sau atunci când această decizie este manifest nefondat. " art. 330 1 „ În cazurile prevăzute la paragrafele 1 și 2 ale articolului 330, recursul în anulare poate fi formulat într-un termen de un an de la data la care decizia vizată devine definitivă și irevocabilă. " Articolele 330, 330 1 și 330 3 au fost abrogate de ordinanța de urgență a Guvernului nr. 58 din 28 iunie 2003. B. Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale

Dispozițiile relevante sunt redactate după cum urmează : art. 141 § 2 „ Consilul de administrație poate revoca oricând persoanele numite în comitetul de conducere. "

Reclamantul mai susține lipsa de imparțialitate și independență a Curții Supreme de Justiție, care ar fi admis recursul în anulare din cauza faptului că SNP PETROM era o întreprindere cu capital public. El se plânge, de asemenea, de necunoașterea egalității armelor în procedura recursului în anulare, precum și de o vătămare a principiului contradictoriu, din cauza necomunicării scrisorii pe care partea adversă a depus-o ministrului Justiției la 3 octombrie 2001. Reclamantul invocă articolele 6 § 1 și 13 din Convenție.

În partea sa relevantă, art. 6 § 1 din Convenție se citește după cum urmează : „ Fiecare are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o jurisdicție independentă și imparțială, constituită conform legii, care va decide (...) contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile de natură civilă (...) "

Din partea sa, art. 13 din Convenție se citește după cum urmează : „ Fiecare persoană ai cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) Convenție au fost încălcate, are dreptul la un recurs efectiv devant o instanță națională, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. " A. Privind admisibilitatea

Invocând cauza Martinie c. Franța ([Marea Cameră], nr. 58675/00, § 29, CEDH 2006 ‑ ...), Guvernul contestă aplicabilitatea articolului 6, cu motivul că postul de director comercial ocupat de reclamant în cadrul sucursalei Bihor a SNP PETROM implica o participare directă la exercitarea puterii publice și la funcțiile care vizează salvgardarea intereselor generale ale Statului.

În acest sens, Guvernul subliniază că SNP PETROM era, la momentul faptelor, o întreprindere cu capital public, care administra activitățile legate de exploatarea gisamentelor de petrol și gaze naturale, și la distribuția și comercializarea petrolului și gazelor.

Referindu-se la importanța strategică a sectorului petrolier în economia română, Guvernul susține că atribuțiile reclamantului în calitate de director comercial al S.C. PECO S.A. implicau o putere de decizie precum și un anumit nivel de responsabilitate.

Guvernul deduce din aceasta că Statul avea un interes legitim să exigă de la reclamant o legătură specială de încredere și loialitate, și invită Curtea să concluzioneze că nu se aplică ratione materiae art. 6 contestației reclamantului împotriva revocării sale.

Reclamantul nu a prezentat observații privind excepția preliminară ridicată de Guvern.

Curtea reamintește dezvoltarea recentă a jurisprudenței sale în materie, în special hotărârea Vilho Eskelinen și alții c. Finlanda ([Marea Cameră], nr. 63235/00, CEDH 2007 ‑ ...) în care a considerat că, pentru a concluziona că nu se aplică art. 6, dreptul intern trebuie mai întâi să fi exclus în mod explicit accesul la o jurisdicție privind postul sau categoria de angajați în cauză ( Eskelinen , citat mai sus, § 62), ceea ce nu este cazul în acest caz. Curtea a mai considerat, de asemenea, în cauza sus-menționată că nimic în principiu nu justifică scutirea de la garantiile articolului 6 a conflictelor ordinare de muncă în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității statului ( ibidem ). Ținând seama de circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că art. 6 § 1 se aplică în acest caz.

Pe de altă parte, Curtea constată că plângerile reclamantului nu sunt manifest nefondate în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că ele nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. B. Privind fondul

Guvernul concede că, conform jurisprudenței constante a Curții, admiterea unei căi extraordinare de recurs care redeschide o hotărâre definitivă printr-o procedură de supraveghere încalcă principiul securității raporturilor juridice ( Brumărescu c. România , [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII ; SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. România , nr. 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005). În acest sens, el reamintește că în urma hotărârii Brumărescu sus-menționate, codul de procedură civilă a fost modificat și că dispozițiile legale care permiteau procurorului general să sesizeze Curtea Supremă de Justiție cu un recurs în anulare împotriva unei sentințe definitive au fost abrogate.

Guvernul subliniază apoi că, spre deosebire de cauzele sus-menționate, în care deciziile definitive anulate se refereau la drepturi în esență patrimoniale, în prezenta cauză, hotărârea anulată nu se referea la asemenea drepturi, în măsura în care tribunalurile interne au fost apelate să examineze doar legalitatea deciziilor de a-l revoca pe reclamant și de a-l numi în alt post.

În final, mereu în contrast cu cauzele sus-menționate ( Brumărescu , citat mai sus, § 62 ; SC Mașinexportimport Industrial Group SA , citat mai sus, § 36), Guvernul susține că în acest caz, hotărârea din 7 septembrie 2001 nu a fost executată înainte de anulare ca urmare a recursului în anulare formulat de procurorul general.

Reclamantul consideră că aspectele ridicate de Guvern nu pot justifica intervenția procurorului în litigiul care-l opunea SNP PETROM.

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil devant o jurisdicție, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie interpretat la lumina preambulului Convenției, care enunță supremația legii ca element a patrimoniului comun al statelor contractante.

Unu din elementele fundamentale ale supremației legii este principiul securității raporturilor juridice, care vrea, printre altele, că soluția dată în mod definitiv la orice litigiu de tribunale să nu mai fie pusă în cauză ( Brumărescu , citat mai sus, § 61). În virtutea acestui principiu, nicio parte nu este împuternicită să solicite supraveghere unei sentințe definitive și executorie cu scopul unic de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în privința acesteia ( Riabykh c. Rusia , nr. 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX). Deci, supraveghere nu trebuie să devină un apel deghizat și simplu faptul că ar putea exista două puncte de vedere pe subiect nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga la acest principiu decât atunci când motive substantiale și imperioase o cer ( Riabykh , citat mai sus, § 52).

În acest caz, ținând seama de observațiile părților, Curtea nu vede motiv de a se abate de la jurisprudența sus-menționată, situația de fapt fiind în esență aceeași (a se vedea și SC Mașinexportimport Industrial Group SA , citat mai sus, § 36). În particular, faptul că hotărârea din 7 septembrie 2001 a tribunalului județean Bihor nu fusese executată în momentul anulării sale nu ar putea conduce Curtea la o concluzie diferită în acest caz (a se vedea, printre altele, hotărârea Sipchenko c. Rusia , nr. 38368/04, § 45, 1 martie 2007).

Cât privește argumentul Guvernului conform căruia anularea hotărârii din 7 septembrie 2001 ca urmare a recursului în anulare nu a vătămat drepturile patrimoniale ale reclamantului, Curtea observă că principiul securității raporturilor juridice se impune independent de caracterul patrimonial al dreptului civil care este în joc.

În rest, Curtea consideră că dreptul reclamantului de a fi reintegrat în fostul post are un caracter patrimonial din cauza repercusiunilor pecuniare decurgând din reintegrare.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că anularea hotărârii din 7 septembrie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, vătâmând dreptul reclamantului la un proces echitabil.

Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Ținând seama de concluziile care preced, Curtea consideră că nu trebuie să examineze separat plângerile privind presupusa lipsă de independență și imparțialitate a Curții Supreme de Justiție și nerespectarea principiilor contradictoriu și egalității armelor ; aceste plângeri constituie doar aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 § 1, în privința căruia ea a ajuns deja la o constatare de încălcare (a se vedea, SC Mașinexportimport Industrial Group SA , citat mai sus, § 39 ; Popea c. România , nr. 6248/03, § 38, 5 octombrie 2006).

În final, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat plângerile privind art. 13 din Convenție. II.

Cu titlu de prejudiciu material pe care l-ar fi suferit în urma anulării hotărârii din 7 septembrie 2001, reclamantul solicită, fără a furniza documente justificative, suma de 23 236 EUR, reprezentând pierderile salariale pe care le-ar fi suferit din 1 noiembrie 2000, data revocării sale din postul de director comercial al S.C. PECO Bihor.

Pe de altă parte, reclamantul cere 50 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru frustrarea și dezamăgire provocate de ingerințele în drepturile sale invocate devant Curt.

Privind cererea de reparare a prejudiciului material, Guvernul o consideră excesivă, speculativă și neîntemeiat.

Guvernul susține în primul rând că reclamantul nu ar putea cere daune-interese pentru salarii nepercepe pentru perioada anterioară hotărârii din 7 septembrie 2001, întrucât a renunțat la cererea în acest sens devant jurisdicțiile interne.

Cât privește perioada următoare, Guvernul susține că hotărârea din 7 septembrie 2001 a tribunalului județean Bihor se limitează la ordonarea reintegrării reclamantului în postul de director comercial și nu stabilește în favoarea sa dreptul de a percepe salarii până la reintegrare efectivă. Conform opiniei Guvernului, niciun liant de cauzalitate nu ar putea fi stabilit între încălcarea articolului 6 § 1 și prejudiciul material susținut de reclamant.

În final, Guvernul subliniază că reclamantul nu a furnizat documente justificative care să ateste suma salariilor pe care le-ar fi perceput în caz de reintegrare.

Cât privește cererea de reparare a prejudiciului moral, Guvernul se referă la cauze similare examinate de Curt și consideră că suma cerută de reclamant este excesivă.

Curtea reamintește mai întâi că a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza anulării unei decizii judiciare definitive ordonând reintegrarea reclamantului, ca urmare a recursului în anulare formulat de procurorul general.

Ea reamintește, de asemenea, că o hotărâre care constată o încălcare atrage pentru Statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în modul în care se poate restabili pe cât posibil situația anterioară acesteia (a se vedea, Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 28342/95, § 19, CEDH 2001 ‑ I ; a se vedea și, mutatis mutandis , Metaxas c. Grecia , nr. 8415/02, § 35, 27 mai 2004 și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

Curtea observă că în principiu reintegrarea reclamantului în postul pe care îl deținea înainte de revocare, asa cum a fost ordonat de hotărârea din 7 septembrie 2001 a tribunalului județean Bihor, precum și plata de indemn pentru prejudiciul material și moral suferit din cauza anulării acestei hotărâri ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situație echivalând cu cea în care s-ar fi găsit dacă cerințele articolului 6 § 1 din Convenție nu ar fi fost încălcate. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea nu consideră potrivit să ceară reintegrarea reclamantului în post, întrucât în observații, persoana interesată nu a formulat nicio cerere în acest sens.

Cât privește prejudiciul material, Curtea observă, cu Guvernul, că în acest caz nicio reparare corespunzând unei pierderi experimentate ( damnum emergens ) nu poate fi acordată reclamantului, întrucât persoana interesată a renunțat la cererea de despăgubire devant tribunalele interne, care s-au limitat deci la ordonarea reintegrării sale.

Pentru ceea ce privește suma corespunzând pierderilor de profit ( lucrum cessans ), Curtea observă că, deși a fost informat la 22 august 2006 de cerințele impuse de art. 60 al Regulamentului Curții privind cererile de satisfacție echitabilă, reclamantul nu a însoțit pretențiile cu justificative relevante. Deci, nu a furnizat documente care să ateste suma salariului pe care îl percepe la momentul revocării sale și suma salariilor pe care le-ar fi perceput în calitate de director comercial pentru perioada următoare hotărârii din 7 septembrie 2001. El nu a produs nici justificative, cum ar fi buletinele de plată, care să facă evident suma salariului pe care efectiv l-a perceput în calitate de șef al serviciului de vânzări și transport al S.C. PECO Bihor. Mai mult, estimarea propusă de reclamant nu poate fi acceptată în absența documentelor, cum ar fi contractul colectiv de muncă, stabilind suma diverselor despăgubiri adăugându-se salariul de bază, pe care reclamantul le include în calculul lui.

Din urmare, în absența justificativelor relevante, Curtea nu ar putea specului asupra valorii pierderilor de profit de care reclamantul consideră că a fost lipsit în urma anulării hotărârii din 7 septembrie 2001 (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne și alții c. România (satisfacție echitabilă), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006). Nu este deci cazul să se acorde reclamantului indemnitate cu acest titlu.

Curtea consideră, cu toate acestea, că reclamantul a suferit prejudiciu moral, datorită în special frustrării provocate de anularea hotărârii definitive redactate în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatarea încălcării.

Ținând seama de ansamblul elementelor aflate în posesia sa și statuând în echitate, după cum cere art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 3 000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu formulează nicio cerere cu acest titlu.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor sale doar în măsura în care le-a cerut. Din urmare, în acest caz, Curtea nu acordă reclamantului nicio sumă cu acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Declară că s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza anulării hotărârii din 7 septembrie 2001 a tribunalului județean Bihor ca urmare a recursului în anulare formulat de procurorul general ; 3. Declară că nu este necesar să examineze separat alte plângeri ale reclamantului privind articolul 6 § 1 din Convenție ; 4. Declară că nu este necesar să examineze separat plângerile reclamantului privind art. 13 din Convenție ; 5. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, într-un termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 3 000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit ; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale ; c) că suma în cauză va fi convertită în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data soluționării ; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 noiembrie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefier adjunct Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 38840/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Ioan Constantin Rada (« le requérant »), a saisi la Cour le 7 novembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R.H. Radu.

Le 9 mai 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Par un contrat à durée indéterminée du 15 mars 1991, la société commerciale PECO Bihor S.A. (« la S.C. PECO Bihor »), succursale de la Société Nationale du Pétrole PETROM S.A. Bucarest (« la S.N.P. PETROM »), entreprise à capital public, embaucha le requérant comme directeur commercial.

Par une décision du 30 octobre 2000, le directeur général de la S.N.P. PETROM destitua le requérant de son poste et le mit à la disposition de la S.C. PECO Bihor.

Par une décision du 8 novembre 2000, le directeur général de la S.C. PECO Bihor nomma le requérant au poste de chef du service des ventes et transport.

Le 24 novembre 2000, le requérant introduisit auprès du tribunal de première instance d'Oradea une action en annulation des décisions précitées. Il demanda sa réintégration dans le poste de directeur commercial de la S.C. PECO Bihor, des dommages-intérêts au titre de la réparation du préjudice matériel subi du fait de sa destitution ainsi que la restitution des frais de procédure encourus. L'action était dirigée contre la S.N.P. PETROM et la S.C. PECO Bihor.

A l'audience du 29 mars 2001, le requérant déclara renoncer à sa demande d'indemnisation.

Par un jugement du 2 avril 2001, le tribunal de première instance d'Oradea fit droit à l'action du requérant et annula les décisions litigieuses, ordonnant la réintégration de l'intéressé dans le poste de directeur commercial. Le tribunal jugea que par les décisions en question, l'employeur avait modifié de manière unilatérale les termes du contrat de travail du 15 mars 1991, et que cette modification était contraire aux dispositions du code de travail régissant les contrats de travail à durée indéterminée.

Le 2 mai 2001, la S.N.P. PETROM forma un recours contre le jugement précité, faisant valoir que le contrat liant la société et le requérant, en qualité de directeur commercial, était un contrat de mandat, et qu'elle pouvait dès lors révoquer le requérant de son poste, sans le consentement de l'intéressé.

Par un arrêt du 7 septembre 2001, le tribunal départemental de Bihor rejeta comme mal fondé le recours de la S.N.P. PETROM et confirma le jugement rendu en premier ressort, estimant que le contrat du 15 mars 1991 était un contrat de travail, dont les clauses ne pouvaient être modifiées unilatéralement par l'employeur. B. Recours en annulation formé par le procureur général

Par un mémoire du 3 octobre 2001, la S.N.P. PETROM demanda au ministre de la Justice de saisir le procureur général de la Roumanie afin que ce dernier forme un recours en annulation contre l'arrêt du 7 septembre 2001 du tribunal départemental de Bihor. Le mémoire précité ne fut pas communiqué au requérant.

Le 9 septembre 2002, à la demande du ministre de la Justice, le procureur général de la Roumanie forma devant la Cour suprême de justice un recours en annulation contre l'arrêt du 7 septembre 2001, en vertu de l'article 330 (2) du code de procédure civile. Dans son recours, communiqué au requérant, le procureur général sollicita la cassation avec renvoi de l'arrêt.

Par un arrêt du 8 mai 2003, la Cour suprême de justice accueillit le recours en annulation. Elle jugea que les rapports contractuels établis entre le requérant et son employeur étaient régis non seulement par le code du travail, mais également par la loi n o 31/1990 relative aux sociétés commerciales. En vertu des dispositions pertinentes de cette loi, la Cour suprême de justice qualifia le contrat en question de contrat de mandat, et conclut que l'arrêt du 7 septembre 2001 avait été rendu à la suite d'une méconnaissance essentielle de la loi, ce qui avait entraîné une fausse appréciation sur le fond de l'affaire. Elle prononça la cassation sans renvoi de l'arrêt précité et, tranchant le litige au fond, rejeta comme mal fondée l'action du requérant, au motif que la révocation de ce dernier du poste de directeur commercial avait été justifiée. II.

Les articles pertinents disposent : Article 330 « Le procureur général peut, soit d'office soit à la demande du ministre de la Justice, former devant la Cour suprême de justice, un recours en annulation contre une décision définitive et irrévocable pour les motifs suivants : 1. lorsque les tribunaux ont dépassé leurs compétences, 2. lorsque la décision, objet du recours en annulation, a méconnu essentiellement la loi, ce qui a entraîné une solution erronée sur le fond de l'affaire, ou lorsque cette décision est manifestement mal fondée. » Article 330 1 « Dans les cas prévus aux paragraphes 1 et 2 de l'article 330, le recours en annulation peut être formé dans un délai d'un an à partir de la date où la décision visée est devenue définitive et irrévocable. » Les articles 330, 330 1 et 330 3 ont été abrogés par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 58 du 28 juin 2003. B. La loi n o 31/1990 relative aux sociétés commerciales

Les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : Article 141 § 2 « Le conseil d'administration peut révoquer à tout moment les personnes nommées au comité de direction. » EN DROIT I.

Le requérant allègue en outre le manque d'impartialité et d'indépendance de la Cour suprême de justice, qui aurait accueilli le recours en annulation en raison du fait que la SNP PETROM était une entreprise à capital public. Il se plaint également de la méconnaissance de l'égalité des armes dans la procédure de recours en annulation, ainsi que d'une atteinte au principe du contradictoire, en raison de la non-communication du mémoire que la partie adverse a soumis au ministre de la Justice le 3 octobre 2001. Le requérant invoque les articles 6 § 1 et 13 de la Convention.

Dans sa partie pertinente, l'article 6 § 1 de la Convention est ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

Pour sa part, l'article 13 de la Convention se lit comme suit : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l'octroi d'un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l'exercice de leurs fonctions officielles. » A. Sur la recevabilité

Citant l'affaire Martinie c. France ([GC], n o 58675/00, § 29, CEDH 2006 ‑ ...), le Gouvernement conteste l'applicabilité de l'article 6, au motif que le poste de directeur commercial occupé par le requérant au sein de la succursale de Bihor de la SNP PETROM impliquait une participation directe à l'exercice de la puissance publique et aux fonctions visant à sauvegarder les intérêts généraux de l'Etat.

A cet égard, le Gouvernement souligne que la SNP PETROM était, à l'époque des faits, une entreprise à capital public, gérant les activités liées à l'exploitation des gisements de pétrole et de gaz naturel, et à la distribution et à la commercialisation du pétrole et du gaz.

Se référant à l'importance stratégique du secteur pétrolier dans l'économie roumaine, le Gouvernement fait valoir que les attributions du requérant en tant que directeur commercial de la S.C. PECO S.A. impliquaient un pouvoir décisionnel ainsi qu'un certain niveau de responsabilité.

Le Gouvernement en déduit que l'Etat avait un intérêt légitime à exiger du requérant un lien spécial de confiance et de loyauté, et invite la Cour à conclure à l'inapplicabilité ratione materiae de l'article 6 à la contestation du requérant contre sa destitution.

Le requérant n'a pas présenté d'observations au sujet de l'exception préliminaire soulevée par le Gouvernement.

La Cour rappelle l'évolution récente de sa jurisprudence en la matière, notamment l'arrêt Vilho Eskelinen et autres c. Finlande ([GC], n o 63235/00, CEDH 2007 ‑ ...) dans lequel elle a considéré que, pour conclure à la non-application de l'article 6, le droit interne doit d'abord avoir expressément exclu l'accès à un tribunal s'agissant du poste ou de la catégorie de salariés en question ( Eskelinen , précité, § 62), ce qui n'est pas le cas en l'espèce. La Cour a également estimé dans l'affaire précitée que rien en principe ne justifie de soustraire aux garanties de l'article 6 les conflits ordinaires du travail dans la mesure où l'objet du litige n'est pas lié à l'exercice de l'autorité étatique ( ibidem ). Compte tenu des circonstances de la présente affaire, la Cour estime que l'article 6 § 1 est applicable en l'espèce.

Par ailleurs, la Cour constate que les griefs du requérant ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'ils ne se heurtent à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. B. Sur le fond

Le Gouvernement concède que, selon la jurisprudence constante de la Cour, l'accueil d'une voie extraordinaire de recours qui remet en cause un arrêt définitif par une procédure de supervision enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques ( Brum ă rescu c. Roumanie , [GC], n o 28342/95, § 62, CEDH 1999-VII ; SC Mașinexportimport Industrial Group SA c. Roumanie , n o 22687/03, § 36, 1 er décembre 2005). A cet égard, il rappelle qu'à la suite de l'arrêt Brumărescu précité, le code de procédure civile a été modifié et que les dispositions légales permettant au procureur général de saisir la Cour suprême de justice d'un recours en annulation contre un jugement définitif ont été abrogées.

Le Gouvernement souligne ensuite qu'à différence des affaires précitées, où les décisions définitives annulées portaient sur des droits essentiellement patrimoniaux, dans la présente affaire, l'arrêt annulé ne portait pas sur de tels droits, dans la mesure où les tribunaux internes ont été appelés à examiner uniquement la légalité des décisions de destituer le requérant et de le nommer à un autre poste.

Enfin, toujours en opposition avec les affaires susmentionnées ( Brumărescu , précité, § 62 ; SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, § 36), le Gouvernement fait valoir qu'en l'espèce, l'arrêt du 7 septembre 2001 n'a pas été exécuté avant son annulation à la suite du recours en annulation formé par le procureur général.

Le requérant estime que les aspects soulevés par le Gouvernement ne sauraient justifier l'intervention du procureur dans le litige l'opposant à la SNP PETROM.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, doit s'interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants.

Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu , précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n'est habilitée à solliciter la supervision d'un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d'obtenir un réexamen de l'affaire et une nouvelle décision à son sujet ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003-IX). Ainsi, la supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent ( Riabykh , précité, § 52).

En l'espèce, au vu des observations des parties, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même (voir également SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, § 36). En particulier, le fait que l'arrêt du 7 septembre 2001 du tribunal départemental de Bihor n'avait pas été exécuté au moment où il a été annulé ne saurait mener la Cour à une conclusion différente en l'espèce (voir, entre autres, l'arrêt Sipchenko c. Russie , n o 38368/04, § 45, 1 er mars 2007).

S'agissant de l'argument du Gouvernement selon lequel l'annulation de l'arrêt du 7 septembre 2001 à la suite du recours en annulation n'a pas porté atteinte aux droits patrimoniaux du requérant, la Cour relève que le principe de la sécurité des rapports juridiques s'impose indépendamment du caractère patrimonial du droit civil qui est en jeu.

Au demeurant, la Cour estime que le droit du requérant d'être réintégré à son ancien poste revêt un caractère patrimonial en raison des répercussions pécuniaires découlant de la réintégration.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'annulation de l'arrêt du 7 septembre 2001 a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit du requérant à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

Au vu des conclusions qui précèdent, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les griefs tirés du prétendu manque d'indépendance et impartialité de la Cour suprême de justice et du non ‑ respect des principes du contradictoire et de l'égalité des armes ; ces griefs ne constituent en effet que des aspects particuliers du droit à un procès équitable consacré par l'article 6 § 1, à l'égard duquel elle a déjà abouti à un constat de violation (voir, SC Mașinexportimport Industrial Group SA , précité, § 39 ; Popea c. Roumanie , n o 6248/03, § 38, 5 octobre 2006).

Enfin, la Cour estime qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les griefs tirés de l'article 13 de la Convention. II.

Au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi à la suite de l'annulation de l'arrêt du 7 septembre 2001, le requérant sollicite, sans fournir de documents justificatifs, la somme de 23 236 EUR, représentant les pertes salariales qu'il aurait encourues à partir du 1 er novembre 2000, date de sa destitution du poste de directeur commercial de la S.C. PECO Bihor.

Par ailleurs, le requérant réclame 50 000 EUR au titre du dommage moral pour la frustration et le désagrément provoqués par les ingérences dans ses droits invoqués devant la Cour.

S'agissant de la demande de réparation du préjudice matériel, le Gouvernement l'estime excessive, spéculative et non étayée.

Le Gouvernement soutient en premier lieu que le requérant ne saurait réclamer des dommages-intérêts au titre des salaires non perçus pour la période antérieure à l'arrêt du 7 septembre 2001, dès lors qu'il a renoncé à la demande faite à cet effet devant les juridictions internes.

Quant à la période subséquente, le Gouvernement fait valoir que l'arrêt du 7 septembre 2001 du tribunal départemental de Bihor se borne à ordonner la réintégration du requérant au poste de directeur commercial et n'établit pas en sa faveur le droit de percevoir des salaires jusqu'au moment de sa réintégration effective. De l'avis du Gouvernement, aucun lien de causalité ne saurait être établi entre la violation de l'article 6 § 1 et le préjudice matériel allégué par le requérant.

En dernier lieu, le Gouvernement souligne que le requérant n'a pas fourni de documents justificatifs attestant le montant des salaires qu'il aurait perçus en cas de réintégration.

Pour ce qui est de la demande de réparation du préjudice moral, le Gouvernement renvoie à des affaires similaires examinées par la Cour et estime que le montant exigé par le requérant est excessif.

La Cour rappelle tout d'abord qu'elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention à cause de l'annulation d'une décision judiciaire définitive ordonnant la réintégration du requérant, à la suite du recours en annulation formé par le procureur général.

Elle rappelle également qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (voir, Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 19, CEDH 2001 ‑ I ; voir également, mutatis mutandis , Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 35, 27 mai 2004 et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

La Cour relève qu'en principe la réintégration du requérant dans le poste qu'il détenait avant sa destitution, telle qu'ordonnée par l'arrêt du 7 septembre 2001 du tribunal départemental de Bihor ainsi que le versement d'indemnités pour le préjudice matériel et moral subi du fait de l'annulation de cet arrêt placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 6 § 1 de la Convention n'avaient pas été méconnues. Cependant, dans la présente affaire, la Cour n'estime pas opportun de demander la réintégration du requérant dans son poste, dès lors que dans ses observations, l'intéressé n'a formulé aucune demande à cet effet.

Quant au préjudice matériel, la Cour observe, avec le Gouvernement, qu'en l'espèce aucune réparation correspondant à une perte éprouvée ( damnum emergens ) ne peut être octroyée au requérant, puisque l'intéressé a renoncé à sa demande d'indemnisation devant les tribunaux internes, qui se sont partant limités à ordonner sa réintégration.

Pour ce qui est du montant correspondant au manque à gagner ( lucrum cessans ), la Cour relève que, bien qu'il ait été informé, le 22 août 2006, des exigences imposées par l'article 60 du Règlement de la Cour quant aux demandes de satisfaction équitable, le requérant n'a pas accompagné ses prétentions des justificatifs pertinents. Ainsi, il n'a pas fourni de documents attestant le montant du salaire qu'il touchait au moment de sa destitution et le montant des salaires qu'il aurait touchés en tant que directeur commercial pour la période consécutive à l'arrêt du 7 septembre 2001. Il n'a pas non plus produit de justificatifs, tels que les bulletins de paie, faisant ressortir le montant du salaire qu'il a effectivement perçu en tant que chef du service des ventes et transport de la S.C. PECO Bihor. En outre, l'estimation proposée par le requérant ne peut être acceptée en l'absence des documents, tels le contrat collectif de travail, fixant le montant des divers indemnités s'ajoutant au salaire de base, que le requérant inclut dans son calcul.

Dès lors, en l'absence des justificatifs pertinents, la Cour ne saurait spéculer sur la valeur du manque à gagner dont le requérant estime avoir été privé à la suite de l'annulation de l'arrêt du 7 septembre 2001 (voir, mutatis mutandis, Dragne et autres c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 78047/01, § 18, 16 novembre 2006). Il n'y a donc pas lieu d'accorder au requérant une indemnité à ce titre.

La Cour estime, toutefois, que le requérant a subi un préjudice moral, du fait notamment de la frustration provoquée par l'annulation de l'arrêt définitif rendu en sa faveur et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 3 000 EUR pour préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant ne formule aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie au requérant aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de l'annulation de l'arrêt du 7 septembre 2001 du tribunal départemental de Bihor à la suite du recours en annulation formé par le procureur général ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les autres griefs du requérant tirés de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner séparément les griefs du requérant tirés de l'article 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 3 000 EUR (trois mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; c) que la somme en question sera à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Greffier adjoint Président