ÎCCJ, Decizia nr. 299/2004

Asupra recursului în anulare de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 391 din 28 mai 2003, a Tribunalului Timiș, inculpatul B.F. a fost condamnat la: - 8 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen., constatându-se că această pedeapsă este grațiată în întregime, condiționat, potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2003; - 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. În baza art. 14 și 346 C. proc.

pen., raportat la art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat să plătească: - părții civile Spitalul Municipal Timișoara, suma de 10.890.065 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând cheltuieli necesitate de asistența medicală acordată victimei I.D., iar părții civile I.D., suma de 100.000.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respinsă cererea acestei părți, de a i se acorda și suma de 20.000.000 lei, cu titlu de daune materiale. S-a reținut că inculpatul B.F., agent principal în cadrul Poliției municipiului Timișoara, făcând parte din echipa de intervenție, a condus în seara zilei de 12 mai 2001, un autoturism de serviciu, în urmărirea altui autoturism - marca R.C., cu număr de înmatriculare străin.

Reușind să se apropie, autoturismul condus de inculpat, împreună cu un alt autoturism, ambele având echipaje de intervenție, au blocat deplasarea autoturismului urmărit. Pentru că ocupanții autoturismului urmărit păreau suspecți, au fost legitimați și obligați să coboare, fiind urcați în autoturismele poliției, cu care au fost conduși la sediul Inspectoratului de Poliție al județului Timiș, unde s-a procedat la legitimarea, fotografierea și amprentarea lor. Între cei patru suspecți conduși la Inspectoratul de Poliție al județului Timiș, s-a aflat și I.D. care, la puțin timp după ce a ieșit din sediul acestuia, a acuzat dureri violente în zona abdomenului. Fiind internat în spital, la data de 15 mai 2001, cu diagnosticul „hemoperitoneu posttraumatic, ruptură traumatică de splină în doi timpi, hematom splenic rupt”, I.D.

a fost supus imediat intervenției chirurgicale. Potrivit raportului medico-legal, leziunile au putut fi rezultatul lovirii directe cu un corp dur, au necesitat, pentru vindecare, 25 zile de îngrijiri medicale și au avut ca urmare, pierderea splinei, precum și punerea vieții victimei în primejdie. Imediat după ce a fost externat, I.D. a formulat și depus plângere, la Parchetul Militar Timișoara, împotriva inculpatului B.F., pe atunci subofițer de poliție, susținând că acesta este autorul loviturilor care i-au cauzat vătămarea corporală gravă.

Întemeindu-se pe declarațiile succesive ale victimei I.D., care a declarat constant că, în momentul intervenției echipajelor poliției, a fost lovită cu pumnul în partea stângă a toracelui, cu mare violență, de către inculpatul B.F., pe care l-a recunoscut, deoarece anterior, avusese o altercație cu el, precum și pe ansamblul împrejurărilor rezultate din celelalte probe administrate, prima instanță a ajuns la concluzia că inculpatul este autorul faptei. Împotriva sentinței, inculpatul a declarat apel, acesta fiind admis prin decizia penală nr. 378/A din 20 octombrie 2003, a Curții de Apel Timișoara. Ca urmare, desființându-se sentința și rejudecându-se cauza, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc.

pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 182 alin. (1) și de art. 250 alin. (2) C. pen., precum și respingerea cererilor privind despăgubirile civile. S-a motivat că din probatoriul administrat, nu se poate reține dacă partea vătămată a fost lovită de un membru al echipajului de intervenție și cu atât mai mult, de care anume dintre ei, ori dacă lovirea victimei s-a produs anterior incidentului. S-a relevat că urmărirea penală a fost efectuată deficitar, deoarece nu s-au identificat toate persoanele care erau de față, atunci când a avut loc intervenția echipajelor de poliție și nici nu s-a dat curs solicitării inculpatului, de a se efectua o reconstituire, pentru a se verifica dacă susținerile părții vătămate sunt veridice.

Conchizând, instanța de apel a învederat că, față de dubiile existente cu privire la cauzele ce au determinat pierderea splinei, de către partea vătămată și de împrejurarea că, în afară de declarațiile acesteia, nu sunt alte probe din care să rezulte că inculpatul este autorul faptei, se impune pronunțarea unei soluții de achitare, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen. Împotriva deciziei menționate, procurorul și partea civilă I.D. au declarat recurs. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 1640 din 24 martie 2004, a admis ambele recursuri și, casând decizia pronunțată în apel, a menținut sentința. S-a motivat că relatările constante ale victimei, că inculpatul este persoana care i-a aplicat loviturile, sunt confirmate în totalitate de martorul P.M., precum și că atât acest martor, cât și martorii S.P.

și I.I. au precizat că, după ce victima a fost lovită, l-au auzit pe inculpat afirmând cuvintele „nu erai programat pentru astăzi, dar așa s-a nimerit”, iar martorul M.I., polițist și el, a declarat că inculpatul i s-a adresat victimei, cu cuvintele „vezi, mă, fraiere, că s-a întors roata”. Conchizându-se, s-a subliniat că împrejurările rezultate din întregul probatoriu administrat formează convingerea că lovirea victimei a constituit o reacție a inculpatului, care urmărea să se răzbune pe aceasta, datorită unui incident anterior. Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză s-a declarat recurs în anulare, invocându-se temeiul prevăzut în art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen. S-a susținut, în esență, că instanțele au comis o eroare gravă de fapt, datorită ignorării deficiențelor ce au existat în administrarea materialului probator.

S-a relevat, în acest sens, că instanțele nu au ținut seama de inconsecvențele părții vătămate I.D., în prezentarea succesiunii faptelor și nici de conținutul imprecis al declarațiilor martorilor, care nu confirmă aspectele esențiale din susținerile părții vătămate. S-a mai arătat că precizarea din declarația martorului G.S., că s-au aflat de față la incident, și alte persoane, impunea să se procedeze la identificarea și ascultarea acelor persoane, străine de cei implicați în conflict, pentru a da lămuriri nepărtinitoare cu privire la modul cum s-au succedat faptele. În concluzie, subliniindu-se că, fiind lipsite de rol activ, instanțele nu au folosit posibilitățile menționate pentru a afla adevărul, s-a cerut casarea celor 3 hotărâri și restituirea cauzei, la procuror, în vederea completării urmăririi penale.

Recursul în anulare este fondat. În desfășurarea procesului penal, organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate, potrivit art. 3 și 4 C. proc. pen., să asigure aflarea adevărului, atât cu privire la faptele și împrejurările cauzei, cât și cu privire la persoana făptuitorului, în care scop sunt datoare să manifeste un constant rol activ. Aflarea adevărului nu este posibilă, însă, decât în condițiile folosirii tuturor posibilităților oferite de specificul cauzei, pentru administrarea de probe pertinente, în vederea lămuririi aspectelor esențiale, pentru stabilirea faptei și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, precum și a autorului acesteia și a condițiilor în care a acționat.

Or, din examinarea actelor dosarului rezultă că instanțele și-au întemeiat constatările și concluziile la care au ajuns, pe probe evident utile, dar a căror obiectivitate nu poate fi considerată neîndoielnică, din moment ce aproape toți martorii ascultați au făcut parte din grupul în care s-a aflat partea vătămată, atunci când s-a procedat la legitimarea și conducerea lor la Inspectoratul județean de poliție, datorită suspiciunilor ce existau în legătură cu prezența lor în autoturismul blocat de echipajele de intervenție. Este adevărat că I.D. a susținut constant că loviturile i-au fost aplicate de inculpatul B.F., explicând că l-a recunoscut, deoarece anterior avusese un conflict cu acesta, precum și că, după ce au ajuns la sediul poliției, persoana care îl lovise, a făcut o remarcă din care a dedus că loviturile au constituit o ripostă, pentru ceea ce se întâmplase atunci.

De asemenea, este de reținut că martorul P.M., aflat în grupul celor coborâți din autoturism și conduși la poliție, care a fost ascultat numai de procuror, a declarat că, dintr-o discuție ce a avut loc la sediul poliției, între victimă și inculpat, a dedus că acesta din urmă a lovit pe victimă, datorită incidentului ce avusese loc anterior între ei, iar martorii S.P. și I.I., din același grup, au declarat că nu au văzut de cine a fost lovită victima, ci doar l-au auzit, la sediul poliției, pe un polițist spunându-i că nu fusese programată pentru acea zi. Pe de altă parte, martorii locotenent M.I.D., plut. M.I., plut. B.L., plut. A.D., plut. G.S. și sergent major C.V. au relatat, prin declarațiile făcute, că inculpatul B.F., în calitate de conducător auto, nu s-a apropiat de nici unul dintre suspecți, ci doar a asigurat protecția celorlalți polițiști.

În aceste condiții, față de declarațiile inculpatului, care a negat constant că ar fi lovit pe victimă, susținând că, fiind șofer la unul din cele două autoturisme de intervenție, nici nu s-a implicat în imobilizarea persoanelor din autoturismul blocat, ci doar a asigurat acoperirea, cu revolverul în mână, a polițiștilor care au acționat, se impunea să se recurgă și la alte mijloace de probă, pentru aflarea adevărului, respectiv la identificarea și audierea persoanelor despre care martorul plut. G.S. a afirmat că au fost de față la imobilizarea grupului din care a făcut parte victima. Tot în acest scop, se impunea să se insiste, prin întrebări puse fiecăruia dintre membrii celor două echipaje de intervenție, precum și prin confruntări între aceștia, pentru a se afla ce persoană a aplicat victimei, loviturile ce au făcut necesară intervenția chirurgicală.

Neconformându-se cerințelor instituite prin art. 3 și 4 C. proc. pen., în sensul de a avea rol activ în desfășurarea procesului penal, pentru a asigura aflarea adevărului, procurorul care a efectuat urmărirea penală și prima instanță, nu s-au preocupat să completeze materialul probator, sub aspectul arătat, astfel că nu a fost posibil să se pronunțe o soluție bazată pe împrejurări de fapt, incontestabil stabilite. Așa fiind și cum, prin natura lor și modalitatea de efectuare, probele la care s-a făcut referire, nu s-ar putea administra de instanță, decât cu mare întârziere și fără realizarea eficienței necesare, se constată că se impune completarea urmăririi penale, în care scop dosarul trebuie restituit la procuror, conform art. 333 C. proc.

pen. În consecință, urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile pronunțate și a se dispune restituirea cauzei, la procuror, în vederea completării urmăririi penale. Totodată, față de casarea integrală a hotărârilor atacate, mai urmează a se dispune și anularea formelor de punere în executare a acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează sentința penală nr. 391 din 29 mai 2003, a Tribunalului Timiș, decizia penală nr. 378/A din 20 octombrie 2003, a Curții de Apel Timișoara și decizia nr. 1640 din 24 martie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpatul B.F. În baza art. 333 C. proc. pen., restituie cauza, Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru completarea urmăririi penale. Anulează formele de punere în executare a hotărârilor. Pronunțată în ședință publică, azi 15 noiembrie 2004.