ÎCCJ, Decizia nr. 299/2004

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 391 din 28

mai 2003, a Tribunalului Timiș, inculpatul B.F. a fost condamnat la:

- 8 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C.

pen., constatându-se că această pedeapsă este grațiată în întregime,

condiționat, potrivit art. 1 din Legea nr. 543/2003;

- 2 ani și 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin.

(1), cu aplicarea art. 13 C. pen.

În baza art. 14 și 346 C. proc. pen.,

raportat la art. 998 C. civ., inculpatul a fost obligat să plătească:

- părții civile Spitalul Municipal

Timișoara, suma de 10.890.065 lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând

cheltuieli necesitate de asistența medicală acordată victimei I.D., iar părții

civile I.D., suma de 100.000.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respinsă

cererea acestei părți, de a i se acorda și suma de 20.000.000 lei, cu titlu de

daune materiale.

S-a reținut că inculpatul B.F.,

agent principal în cadrul Poliției municipiului Timișoara, făcând parte din

echipa de intervenție, a condus în seara zilei de 12 mai 2001, un autoturism de

serviciu, în urmărirea altui autoturism - marca R.C., cu număr de înmatriculare

străin.

Reușind să se apropie, autoturismul

condus de inculpat, împreună cu un alt autoturism, ambele având echipaje de

intervenție, au blocat deplasarea autoturismului urmărit.

Pentru că ocupanții autoturismului

urmărit păreau suspecți, au fost legitimați și obligați să coboare, fiind

urcați în autoturismele poliției, cu care au fost conduși la sediul

Inspectoratului de Poliție al județului Timiș, unde s-a procedat la

legitimarea, fotografierea și amprentarea lor.

Între cei patru suspecți conduși la Inspectoratul de Poliție al județului Timiș, s-a aflat și I.D. care, la puțin timp după ce a

ieșit din sediul acestuia, a acuzat dureri violente în zona abdomenului. Fiind

internat în spital, la data de 15 mai 2001, cu diagnosticul „hemoperitoneu

posttraumatic, ruptură traumatică de splină în doi timpi, hematom splenic rupt”,

I.D. a fost supus imediat intervenției chirurgicale.

Potrivit raportului medico-legal,

leziunile au putut fi rezultatul lovirii directe cu un corp dur, au necesitat,

pentru vindecare, 25 zile de îngrijiri medicale și au avut ca urmare, pierderea

splinei, precum și punerea vieții victimei în primejdie.

Imediat după ce a fost externat, I.D.

a formulat și depus plângere, la Parchetul Militar Timișoara, împotriva inculpatului B.F., pe atunci subofițer de poliție, susținând că acesta este autorul

loviturilor care i-au cauzat vătămarea corporală gravă.

Întemeindu-se pe declarațiile

succesive ale victimei I.D., care a declarat constant că, în momentul

intervenției echipajelor poliției, a fost lovită cu pumnul în partea stângă a

toracelui, cu mare violență, de către inculpatul B.F., pe care l-a recunoscut,

deoarece anterior, avusese o altercație cu el, precum și pe ansamblul

împrejurărilor rezultate din celelalte probe administrate, prima instanță a

ajuns la concluzia că inculpatul este autorul faptei.

Împotriva sentinței, inculpatul a

declarat apel, acesta fiind admis prin decizia penală nr. 378/A din 20

octombrie 2003, a Curții de Apel Timișoara. Ca urmare, desființându-se sentința

și rejudecându-se cauza, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit.

c) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 182 alin. (1) și de art. 250 alin. (2) C. pen.,

precum și respingerea cererilor privind despăgubirile civile.

S-a motivat că din probatoriul

administrat, nu se poate reține dacă partea vătămată a fost lovită de un membru

al echipajului de intervenție și cu atât mai mult, de care anume dintre ei, ori

dacă lovirea victimei s-a produs anterior incidentului.

S-a relevat că urmărirea penală a

fost efectuată deficitar, deoarece nu s-au identificat toate persoanele care

erau de față, atunci când a avut loc intervenția echipajelor de poliție și nici

nu s-a dat curs solicitării inculpatului, de a se efectua o reconstituire,

pentru a se verifica dacă susținerile părții vătămate sunt veridice.

Conchizând, instanța de apel a

învederat că, față de dubiile existente cu privire la cauzele ce au determinat

pierderea splinei, de către partea vătămată și de împrejurarea că, în afară de

declarațiile acesteia, nu sunt alte probe din care să rezulte că inculpatul

este autorul faptei, se impune pronunțarea unei soluții de achitare, în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen.

Împotriva deciziei menționate,

procurorul și partea civilă I.D. au declarat recurs.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin decizia nr. 1640 din 24 martie 2004, a admis ambele

recursuri și, casând decizia pronunțată în apel, a menținut sentința.

S-a motivat că relatările constante

ale victimei, că inculpatul este persoana care i-a aplicat loviturile, sunt

confirmate în totalitate de martorul P.M., precum și că atât acest martor, cât

și martorii S.P. și I.I. au precizat că, după ce victima a fost lovită, l-au

auzit pe inculpat afirmând cuvintele „nu erai programat pentru astăzi, dar așa

s-a nimerit”, iar martorul M.I., polițist și el, a declarat că inculpatul i s-a

adresat victimei, cu cuvintele „vezi, mă, fraiere, că s-a întors roata”.

Conchizându-se, s-a subliniat că

împrejurările rezultate din întregul probatoriu administrat formează

convingerea că lovirea victimei a constituit o reacție a inculpatului, care

urmărea să se răzbune pe aceasta, datorită unui incident anterior.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză s-a declarat recurs în anulare, invocându-se temeiul prevăzut în art. 410

alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen.

S-a susținut, în esență, că

instanțele au comis o eroare gravă de fapt, datorită ignorării deficiențelor ce

au existat în administrarea materialului probator.

S-a relevat, în acest sens, că

instanțele nu au ținut seama de inconsecvențele părții vătămate I.D., în

prezentarea succesiunii faptelor și nici de conținutul imprecis al

declarațiilor martorilor, care nu confirmă aspectele esențiale din susținerile

părții vătămate.

S-a mai arătat că precizarea din

declarația martorului G.S., că s-au aflat de față la incident, și alte

persoane, impunea să se procedeze la identificarea și ascultarea acelor

persoane, străine de cei implicați în conflict, pentru a da lămuriri nepărtinitoare

cu privire la modul cum s-au succedat faptele.

În concluzie, subliniindu-se că,

fiind lipsite de rol activ, instanțele nu au folosit posibilitățile menționate

pentru a afla adevărul, s-a cerut casarea celor 3 hotărâri și restituirea

cauzei, la procuror, în vederea completării urmăririi penale.

Recursul în anulare este fondat.

În desfășurarea procesului penal,

organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate, potrivit art.

3 și 4 C. proc. pen., să asigure aflarea adevărului, atât cu privire la faptele

și împrejurările cauzei, cât și cu privire la persoana făptuitorului, în care

scop sunt datoare să manifeste un constant rol activ.

Aflarea adevărului nu este posibilă,

însă, decât în condițiile folosirii tuturor posibilităților oferite de

specificul cauzei, pentru administrarea de probe pertinente, în vederea

lămuririi aspectelor esențiale, pentru stabilirea faptei și a împrejurărilor în

care a fost săvârșită, precum și a autorului acesteia și a condițiilor în care

a acționat.

Or, din examinarea actelor dosarului

rezultă că instanțele și-au întemeiat constatările și concluziile la care au

ajuns, pe probe evident utile, dar a căror obiectivitate nu poate fi

considerată neîndoielnică, din moment ce aproape toți martorii ascultați au

făcut parte din grupul în care s-a aflat partea vătămată, atunci când s-a

procedat la legitimarea și conducerea lor la Inspectoratul județean de poliție, datorită suspiciunilor ce existau în legătură cu prezența

lor în autoturismul blocat de echipajele de intervenție.

Este adevărat că I.D. a susținut

constant că loviturile i-au fost aplicate de inculpatul B.F., explicând că l-a

recunoscut, deoarece anterior avusese un conflict cu acesta, precum și că, după

ce au ajuns la sediul poliției, persoana care îl lovise, a făcut o remarcă din

care a dedus că loviturile au constituit o ripostă, pentru ceea ce se

întâmplase atunci.

De asemenea, este de reținut că

martorul P.M., aflat în grupul celor coborâți din autoturism și conduși la

poliție, care a fost ascultat numai de procuror, a declarat că, dintr-o

discuție ce a avut loc la sediul poliției, între victimă și inculpat, a dedus

că acesta din urmă a lovit pe victimă, datorită incidentului ce avusese loc

anterior între ei, iar martorii S.P. și I.I., din același grup, au declarat că

nu au văzut de cine a fost lovită victima, ci doar l-au auzit, la sediul

poliției, pe un polițist spunându-i că nu fusese programată pentru acea zi.

Pe de altă parte, martorii

locotenent M.I.D., plut. M.I., plut. B.L., plut. A.D., plut. G.S. și sergent

major C.V. au relatat, prin declarațiile făcute, că inculpatul B.F., în

calitate de conducător auto, nu s-a apropiat de nici unul dintre suspecți, ci

doar a asigurat protecția celorlalți polițiști.

În aceste condiții, față de

declarațiile inculpatului, care a negat constant că ar fi lovit pe victimă,

susținând că, fiind șofer la unul din cele două autoturisme de intervenție,

nici nu s-a implicat în imobilizarea persoanelor din autoturismul blocat, ci

doar a asigurat acoperirea, cu revolverul în mână, a polițiștilor care au

acționat, se impunea să se recurgă și la alte mijloace de probă, pentru aflarea

adevărului, respectiv la identificarea și audierea persoanelor despre care

martorul plut. G.S. a afirmat că au fost de față la imobilizarea grupului din

care a făcut parte victima.

Tot în acest scop, se impunea să se

insiste, prin întrebări puse fiecăruia dintre membrii celor două echipaje de

intervenție, precum și prin confruntări între aceștia, pentru a se afla ce

persoană a aplicat victimei, loviturile ce au făcut necesară intervenția

chirurgicală.

Neconformându-se cerințelor

instituite prin art. 3 și 4 C. proc. pen., în sensul de a avea rol activ în

desfășurarea procesului penal, pentru a asigura aflarea adevărului, procurorul

care a efectuat urmărirea penală și prima instanță, nu s-au preocupat să

completeze materialul probator, sub aspectul arătat, astfel că nu a fost

posibil să se pronunțe o soluție bazată pe împrejurări de fapt, incontestabil

stabilite.

Așa fiind și cum, prin natura lor și

modalitatea de efectuare, probele la care s-a făcut referire, nu s-ar putea

administra de instanță, decât cu mare întârziere și fără realizarea eficienței

necesare, se constată că se impune completarea urmăririi penale, în care scop dosarul

trebuie restituit la procuror, conform art. 333 C. proc. pen.

În consecință, urmează a se admite

recursul în anulare, a se casa hotărârile pronunțate și a se dispune

restituirea cauzei, la procuror, în vederea completării urmăririi penale.

Totodată, față de casarea integrală

a hotărârilor atacate, mai urmează a se dispune și anularea formelor de punere

în executare a acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Casează sentința penală nr. 391 din

29 mai 2003, a Tribunalului Timiș, decizia penală nr. 378/A din 20 octombrie

2003, a Curții de Apel Timișoara și decizia nr. 1640 din 24 martie 2004, a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpatul B.F.

În baza art. 333 C. proc. pen.,

restituie cauza, Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru completarea

urmăririi penale.

Anulează formele de punere în

executare a hotărârilor.

Pronunțată în ședință publică, azi

15 noiembrie 2004.