ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9697/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9697/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2000 din 25

aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr. 15318/1/2005, Tribunalul Timiș, secția civilă,

a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta H.M.M., în contradictoriu cu

pârâtul STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul

să plătească reclamantei suma de 700.000 lei, reprezentând daune materiale și

echivalentul a 1980 lei, reactualizați cu rata inflației, începând din 21

martie 1959 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de daune

materiale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unei condamnări penale pe

nedrept.

În considerentele sentinței, s-a

arătat, în prealabil cercetării fondului, că sunt neîntemeiate excepțiile

invocate de pârât prin întâmpinare, referitoare la lipsa dovezii calității de

reprezentant, a puterii de lucru judecat și a tardivității precizării acțiunii,

motiv pentru care le-a respins ca atare.

Astfel, s-a arătat că excepția

lipsei dovezii calității de reprezentant a fost invocată cu privire la

mandatarul care a semnat cererea de chemare în judecată, însă la prima zi de

înfățișare ce a urmat invocării excepției reclamanta a depus o copie a acțiunii

inițiale, purtând semnătura și ștampila Cabinetului de avocat M.R., care a

făcut dovada împuternicirii în vederea reprezentării părții. Astfel, viciul

inițial al cererii, echivalând cu lipsa semnăturii menționate în art. 112 C.

proc. civ., a fost acoperit în condițiile art. 133 C. proc. civ.

În ceea ce privește sentința civilă

nr. 720/2004 a Tribunalului Timiș, nu produce niciun efect în cauză, fiind

desființată prin decizia nr. 393 din 18 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de

Apel Timișoara.

În privința precizării de acțiune,

vizate de excepția tardivității, s-a apreciat că este o simplă explicitare a

pretențiilor formulate prin acțiunea introductivă, nefiind o modificare de

natura celei prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, Tribunalul a

reținut că prin sentința penală nr. 15/1959, Tribunalul Militar Timișoara i-a

condamnat pe numiții H.H. și H.M. la o pedeapsă de 10 ani închisoare

corecțională și 5 ani de interdicție corecțională pentru delictul de uneltire

contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior,

iar prin decizia penală nr. 4736/2002 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată

în dosar nr. 3219/2002, a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

sentinței din 1959, dar și a hotărârii din rejudecarea recursului declarat de

inculpați, fiind casate hotărârile menționate, concomitent cu achitarea

inculpaților în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.

proc. pen.

Din conținutul adresei nr.

8732/2007, eliberate de Penitenciarul Miercurea Ciuc, rezultă că reclamanta a

executat o pedeapsă privativă de libertate de aproximativ 2 ani, iar actele de

stare civilă de la dosar confirmă susținerile reclamantei că la data

încarcerării avea vârsta de 36 ani și că avea de întreținut un copil minor de 3

ani.

În privința suferințelor fizice și

psihice la care a fost supusă reclamanta în timpul detenției, a marginalizării

sale și a familiei ei de restul societății, dar și a privațiunilor pe care a

trebuit să le suporte, Tribunalul a apreciat că pot fi prezumate, datorită notorietății

de care se bucură în conștiința socială actuală condițiile grele prin care au

trecut în fostul regim comunist persoanele condamnate pentru delicte cu

caracter politic.

Tot în legătură cu existența și

întinderea prejudiciului moral, Tribunalul a valorificat constatările instanței

dintr-un proces anterior finalizat prin sentința civilă nr. 259/2003 a

Tribunalului Timiș, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 95/2003

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea reclamantului C.R.,

în calitate de moștenitor al numitului S.I., persoană care a fost condamnată

penal alături de reclamanta din cauză, la 5 ani închisoare corecțională și 3

ani interdicție corecțională pentru același delict de uneltire contra ordinii

sociale prin aceeași hotărâre penală.

Pe lângă efectul pozitiv al puterii

de lucru judecat al sentinței civile nr. 259/2003 în privința considerentelor

vizând cuantificarea reparației echitabile pentru prejudiciul moral produs

persoanei condamnate pe nedrept, constând în suferințele psihice și prestigiul

personal afectat, Tribunalul a considerat că aceasta a fost de natură să creeze

reclamantei o speranță legitimă, pentru o pedeapsă mai mare decât cea aplicată

pe nedrept lui S.I. în aceleași împrejurări și pentru un delict identic, că va

obține despăgubiri morale cel puțin la fel de oneroase ca cele ale primului

reclamant.

Reclamanta a avut motive rezonabile

să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale.

Ca atare, pe temeiul art. 998, art. 999

C. civ., art. 504 C. proc. pen., cât și a jurisprudenței consacrate a Curții

Europene a Drepturilor Omului, a conchis că reclamanta tinde la valorificarea

unui „bun” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și a acordat reclamantei

suma de 700.000 lei daune morale.

În privința daunelor materiale de

100.000 lei solicitate prin acțiune, Tribunalul a constatat lipsa unor criterii

clare de apreciere aspra existenței și întinderii prejudiciului constând în

probe cu privire la veniturile obținute în concret de către reclamantă la

momentul condamnării penale în discuție.

Singurul indiciu ce permite

identificarea și individualizarea unui prejudiciu material este oferit de

conținutul procesului-verbal din 21 martie 1959 întocmit de fostul Tribunal

Raional Timișoara, care atestă confiscarea unor bunuri mobile personale ale

condamnatei în valoare totală de 1980 lei, a căror reactualizare de la data

confiscării și până în momentul rămânerii definitive a hotărârii asigură repararea

prejudiciului material.

Apelul declarat de către pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței menționate a fost admis

prin decizia nr. 299 din 17 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă, cu consecința schimbării în parte a sentinței și

obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 200.000 lei cu titlu

de despăgubiri pentru daunele morale cauzate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

de apel a apreciat că suma de 200.000 lei este de natură să compenseze

prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea penală, executarea

pedepsei de 2 ani închisoare, marginalizarea sa și a familiei sale în

societate, imposibilitatea de a-și crește, educa și îngriji copilul minor și imposibilitatea

de a-și exercita profesia de învățătoare.

Astfel, suma de 700.000 lei acordată

de prima instanță este prea mare, întrucât sumele acordate cu titlu de

despăgubiri pentru daunele morale nu trebuie să constituie venituri

nejustificate pentru victime.

În prealabil cercetării fondului

cauzei, Curtea de Apel a respins criticile apelantului – pârât privind excepția

lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în

judecată, cu motivarea că la termenul următor invocării excepției prin întâmpinare,

reclamanta a depus dovezile ratificării actelor făcute în numele său de

avocații E.T. și M.R., precum și de C.R.

Totodată, au fost înlăturate

susținerile privind excepția tardivității precizării cererii de la data de 17

decembrie 2007, deoarece prin această cerere obiectul pretențiilor nu a fost

majorat sau micșorat, ci doar s-au specificat despăgubirile pentru daunele

materiale și morale, astfel cum instanța de apel a dispus prin decizia nr. 393

din 18 septembrie 2007.

În plus, sentința civilă nr.

259/2003 a Tribunalului Timiș, reținută de către prima instanță ca având putere

de lucru judecat, a fost modificată prin decizia nr. 1754 din 30 septembrie 2005

a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia nr. 1803 din 23 februarie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiindu-i acordate lui C.R.

200.000 lei, în loc de 700.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit de S.I.,

care a stat încarcerat 5 ani, în timp ce reclamanta a executat doar 2 ani.

Împotriva deciziei menționate, au

declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate.

I. Prin motivele de recurs

formulate, reclamanta H.M.M. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

care se sprijină, unicul argument al instanței de apel pentru reducerea

cuantumului daunelor morale de la 700.000 lei la 200.000 lei fiind acela

decurgând din soluția unei alte instanțe privind acordarea unei sume similare

cu titlu de daune morale, cu toate că s-a ignorat, în același timp, existența

unei alte hotărâri judecătorești invocate de reclamantă cu titlu de practică

judiciară și nu s-a făcut referire la probatoriul administrat în cauză.

Instanța nu a motivat înlăturarea

criteriilor reținute de prima instanță în stabilirea prejudiciului moral, reținând

doar că suma de 700.000 lei este prea mare.

daunelor morale nu are justificare legală și nici suport în probatoriul

administrat, apreciindu-se greșit că ar constitui venituri nejustificate pentru

reclamantă.

Astfel, nu s-a ținut cont de perioada

îndelungată de 736 de zile a cercetării penale, condamnării și executării

pedepsei, de vârsta, situația familială, profesională a reclamantei de la acel

moment, atingerea adusă demnității, prestigiului său și al familiei sale,

afectarea gravă a sănătății fizice pentru toată viața.

Recurenta a făcut referire și la

documentul internațional asupra situației comunității evreiești „Raportul

României cu privire la Mișcarea Antisemită din România”, prezentat în fața

Comisiei de Integrare Europeană, în care sunt definite suferințele morale

suportate de evreii condamnați politic; totodată, a invocat jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului în materia art. 3 privind cuantumul daunelor

morale acordate pentru rele tratamente.

II. Prin motivele de recurs

formulate, pârâtul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

Timiș, a susținut, în esență, următoarele:

lipsa dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de

chemare în judecată, respectiv avocatul E.T., în aplicarea art. 68 alin. (1) C.

proc. civ., în absența probării mandatului acordat acestui avocat sau numitului

C.R., care l-ar fi împuternicit pe avocat în acest sens, potrivit declarației

avocatului consemnate în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

Cu ocazia rejudecării după casare,

instanțele nu au respectat dispozițiile obligatorii ale instanței supreme, în

sensul de a verifica dacă mandatul dat pentru introducerea cererii de chemare

în judecată este valabil, respectiv de a stabili persoana semnatară a

împuternicirii avocațiale, în baza căreia avocatul angajat a formulat și semnat

cererea de chemare în judecată; din moment ce, după casare, nu s-a depus

mandatul în forma cerută de lege, cererea introductivă trebuia anulată pentru

lipsa calității semnatarului său.

De asemenea, depunerea de către

avocat M.R. a unei fotocopii de pe acțiune nu este de natură a complini lipsa

semnăturii reclamantei, deoarece nu a avut loc în termenul prevăzut de art. 133

C. proc. civ., respectiv la primul termen de după invocarea excepției.

În plus, mandatul dat avocatului M.R.

nu vizează redactarea acțiunii și înregistrarea acesteia - acte pentru care s-a

pretins că ar fi fost împuternicit alt avocat, iar procura nu produce efecte

retroactiv.

iunie 2004 are putere de lucru judecat în cauză, în ceea ce privește precizarea

reprezentantului reclamantei în sensul că solicită doar daune morale;

modificarea cererii este tardivă, în raport de termenul de 18 luni, prevăzut de

art. 506 alin. (2) C. proc. pen.

instanța de apel este exagerată, în raport de prejudiciul moral încercat de

reclamantă.

Pe de o parte, deși s-a bazat pe

hotărârea judecătorească pronunțată în cauza ce îl privește pe S.I., s-a

acordat aceeași sumă, deși acesta a executat o pedeapsă mai mare, respectiv 5

ani.

Pe de altă parte, situația de fapt

reținută a avut în vedere mai ales starea reclamantei după ieșirea din

penitenciar, care nu este relevantă, deoarece reclamanta a părăsit țara la

scurt timp după aceea.

Nu s-a luat interogatoriul

reclamantei și nu s-au luat în considerare, la stabilirea cuantumului daunelor,

posibilitățile materiale ale celui obligat la plată.

Examinând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că

recursurile nu sunt fondate.

I.1. Susținerile reclamantei întemeiate

pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au suport,

deoarece decizia de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se

sprijină, iar considerentele expuse nu sunt nici contradictorii, nici străine

de cauză.

Instanța de apel a menținut în

totalitate situația de fapt reținută de către prima instanță, referitoare la

existența prejudiciului moral încercat de reclamantă, în condițiile în care a

menționat criteriile esențiale pentru stabilirea acestuia, respectiv condamnarea

penală, executarea pedepsei de 2 ani închisoare, marginalizarea sa și a

familiei sale în societate, imposibilitatea de a-și crește, educa și îngriji

copilul minor și imposibilitatea de a-și exercita profesia de învățătoare.

Confirmându-se criteriile aplicate

de către prima instanță în determinarea existenței și întinderii prejudiciului

moral, era inutilă referirea la mijloacele de probă administrate, regăsite în

considerentele sentinței Tribunalului și aceleași cu cele din care Curtea de

Apel a extras împrejurările relevante pentru conturarea prejudiciului moral

suferit.

Instanța de apel, în raport de

criteriile adoptate, a reevaluat cuantumul despăgubirilor morale cuvenite

reclamantei, apreciind ca excesivă de bani suma acordată.

Este corectă susținerea recurentei

în sensul că s-a avut în vedere și împrejurarea că sentința civilă nr. 259 din 28

martie 2003 a Tribunalului Timiș a fost modificată în apel pe aspectul cuantumului

despăgubirilor, în condițiile în care prima instanță reținuse puterea de lucru

judecat a acesteia.

Instanța de apel a intenționat să minimalizeze

ponderea unuia dintre criteriile aplicate de prima instanță pentru determinarea

întinderii prejudiciului, anume faptul condamnării numitului S.I. alături de

reclamantă, prin aceeași sentință penală nr. 19/1959 a Tribunalului Militar

Timișoara, pentru același delict de uneltire contra ordinii sociale.

Astfel, s-a subliniat greșeala din

motivarea sentinței în sensul că prin hotărârea judecătorească arătată s-ar fi

acordat moștenitorului numitului S.I., C.R., suma de 700.000 lei, în loc de 200.000

lei, iar această sumă a avut în vedere o perioadă de detenție de 5 ani, față de

cei 2 ani de încarcerare ai reclamantei.

În raport de cele arătate, Înalta

Curte constată că decizia de apel nu conține un unic argument, după cum

pretinde reclamanta și nici nu este eliptică de motivele pentru care criteriile

reținute de prima instanță în stabilirea prejudiciului moral ar fi fost

înlăturate, dimpotrivă, este motivată tocmai prin prisma situației de fapt

reținute de prima instanță, confirmând criteriile sale de determinare a

existenței prejudiciului moral.

Referirea la sentința civilă nr.

259/2003 a Tribunalului Timiș interesează doar aspectul întinderii

prejudiciului din perspectiva duratei detenției, în sensul că situațiile celor

doi condamnați nu pot fi comparate nici acest punct de vedere.

Drept urmare, Înalta Curte va

înlătura criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

despăgubirilor morale, recurenta susține că suma de 200.000 lei acordată în

cauză cu acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale lezate și

de consecințele negative ale prejudiciului.

În contextul dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. invocate drept temei al motivelor de recurs, aprecierea

instanței de apel – care a confirmat hotărârea primei instanțe – asupra

cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, este cenzurabilă de către

această instanță de control judiciar exclusiv prin prisma criteriilor aplicate

pentru determinarea acestui cuantum.

După cum s-a menționat anterior, instanța

de apel a redat criteriile aplicate de prima instanță pentru determinarea

prejudiciului moral, implicit pentru stabilirea întinderii sale, acestea încadrându-se

în categoria celor menționate generic în art. 505 alin. (1) C. proc. pen. și

corespunzând, în esență, celor enumerate de către reclamantă în motivarea

recursului, chiar dacă evocate într-un mod diferit.

Astfel, s-au avut în vedere durata

privării de libertate de 2 ani de zile, consecințele produse asupra persoanei private

de libertate, în context familial, profesional și social, motivele de recurs

conținând o dezvoltare a situației de fapt din perspectiva acestor urmări negative.

Nu se poate reproșa instanței de

apel o încălcare a legii prin faptul că nu a valorificat toate criteriile invocate

de către reclamantă, precum atingerea gravă adusă sănătății acesteia, din

moment ce art. 505 nu conține o enumerare limitativă a tuturor criteriilor ce

trebuie luate în considerare în stabilirea întinderii reparației, ci o enunțare

cu titlu generic a unor posibile elemente relevante din acest punct de vedere.

Selectarea criteriilor decisive în

conturarea existenței și a întinderii prejudiciului moral încercat de victima

uneia dintre faptele menționate în art. 504 C. proc. pen., precum și

aplicarea în concret a

acestor criterii în raport de probele administrate reprezintă o chestiune de

apreciere a instanței de judecată, interesând situația de fapt reținută în

cauză.

Or, reevaluarea situației de fapt

stabilite, implicit, cercetarea temeiniciei deciziei, excede atribuțiilor

acestei instanțe de control judiciar, circumscrise aprecierii legalității

hotărârii în limitele presupuse de cazurile de recurs din art. 304 C. proc.

civ.

În materia daunelor morale,

hotărârile CEDO pot furniza criterii de apreciere a acordării acestora, însă în

niciun caz a cuantumului despăgubirilor cu acest titlu.

Recunoscând prejudiciul moral

suferit prin încălcarea unui drept, Curtea judecă în echitate și procedează la

o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei și a

tratamentului la care petentul a fost supus de către o autoritate a statului,

fără a motiva, de cele mai multe ori, cuantumul fixat.

Astfel, aprecierea instanței

europene poate reprezenta un reper în evaluarea încălcării unui drept al

persoanei fizice de către stat, dar nu poate fi urmată când este vorba despre

nivelul despăgubirii pentru prejudiciul moral.

Aprecierea cuantumului daunelor

morale trebuie făcută de la caz la caz, în raport de circumstanțele particulare

ale speței.

În aceste condiții, nu sunt

întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile recurentei pe

acest aspect urmând a fi înlăturate ca atare.

Față de considerentele expuse,

Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat și îl va

respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

II. În ceea ce privește recursul pârâtului,

se va constata, de asemenea, că este nefondat.

nulității cererii de chemare în judecată invocată de către pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se constată că, în mod corect,

a fost respinsă de către prima instanță, soluția fiind menținută în apel.

Se reține că cererea de chemare în

judecată înregistrată la data de 4 mai 2004 la Tribunalul Timiș a fost semnată

de către avocatul E.T., care a atașat o împuternicire avocațială în acest sens,

în baza contractului de asistență juridică nr. 857 din 4 aprilie 2004.

Prin decizia nr. 4 din 8 ianuarie 2007

a Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual al cauzei,

prin care s-a dispus casarea deciziei Curții de Apel Timișoara, de menținere a

hotărârii primei instanțe favorabile reclamantei, s-a stipulat că instanța de

rejudecare a apelurilor urma a cerceta valabilitatea mandatului dat pentru

formularea cererii de chemare în judecată, din perspectiva semnatarului contractului

de asistență juridică încheiat cu avocatul E.T., implicit a împuternicirii

avocațiale atașate cererii introductive.

La dosar nu a fost depus acest

contract, despre care avocatul E.T. a declarat, la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Timișoara – ale cărui cercetări au fost finalizate prin rezoluții

succesive de neîncepere a urmăririi penale față de H.M. și C.R. pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 290 și art. 291 C. pen. (file

39 – 41) – că ar fi fost încheiat cu numitul C.R., care, la rândul său, a

acționat în baza procurii speciale date de reclamantă (care, de asemenea, nu a

fost depusă la dosar).

Cu toate acestea, la termenul din 12

iunie 2007, în fața Curții de Apel Timișoara, cu ocazia rejudecării după

casare, s-a depus o declarație notarială a reclamantei, sub semnătură legalizată,

purtând apostila Convenției de la Haga (file 19 – 20 dosar 15318/1/2005), prin

care se arată că reclamanta ratifică toate actele de procedură, cererile și

acțiunile formulate de avocat E.T. (ca, de altfel, și pe cele formulate de C.R.

și de avocat M.R.).

În aceste condiții, este lipsit de

relevanță că nu s-a făcut dovada împuternicirii avocatului care a semnat cererea

de chemare în judecată de către reclamantă sau mandatarul acesteia în forma contractului

de asistență juridică: depunerea cererii în numele și pe seama reclamantei,

fără mandat, are semnificația unei gestiuni de afaceri, iar ratificarea unui

asemenea act conduce la convertirea retroactivă a gestiunii de afaceri în

mandat, conform art. 1546 C. civ.

Cerința dovedirii procurii pentru

exercițiul dreptului de chemare în judecată, prevăzută de art. 68 alin. (1) C.

proc. civ. în forma unui înscris sub semnătură legalizată, este îndeplinită

prin ratificarea în forma unui asemenea înscris a actului de depunere a cererii.

Chiar dacă nu s-ar da eficiență, în

modalitatea arătată, operațiunii de ratificare a exercitării fără mandat a

dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, se reține că la data de

18 august 2005 reclamanta a împuternicit pe avocat M.R. în vederea

reprezentării sale în prezenta cauză, în toate fazele procesuale, semnătura

reclamantei fiind, de asemenea, legalizată de un notar public, actul notarial

purtând apostila Convenției de la Haga (file 25 – 26 dosar nr. 15318/1/2005 al

Înaltei Curți de Casație și Justiție).

Totodată, s-a depus la dosar

contractul de asistență juridică vizând reprezentarea reclamantei în prezentul

proces încheiat cu același avocat (fila 21 dosar nr. 15318/1/2005 al Curții de

Apel Timișoara).

Avocatul astfel împuternicit a depus

la dosar copia cererii de chemare în judecată purtând semnătura sa, precum și

ștampila cabinetului de avocat, conformându-se dispozițiilor instanței de

judecată de la termenul din 4 februarie 2008, fără vreo opoziție din partea

pârâților și complinindu-se, în acest fel, lipsa semnăturii reclamantei în

condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ.

Nu se poate susține că nu a fost

respectat termenul legal pentru atare act de procedură: recurentul a invocat

exclusiv nedovedirea calității de reprezentant al reclamantei în persoana

semnatarului cererii, nu și absența semnăturii reclamantei de pe cererea de

chemare în judecată, care s-ar fi putut discuta în măsura în care s-ar fi

apreciat ca nedovedită calitatea de reprezentant.

Faptul, susținut prin motivele de

recurs, că avocatul M.R. nu ar fi fost expres împuternicit pentru semnarea

cererii de chemare în judecată nu poate avea decât semnificația unei depășiri a

limitelor mandatului de reprezentare, care s-a acoperit prin ratificarea

tuturor actelor de procedură îndeplinite de acest avocat, prin declarația

depusă la termenul din 3 martie 2008, sub semnătură legalizată, în forma unui

act notarial purtând apostila Convenției de la Haga (file 49 – 50 dosar nr.

15318/1/2005 al Tribunalului Timiș).

Față de considerentele expuse, se

apreciază că, în mod corect, nu s-a procedat la anularea cererii de chemare în

judecată, fie pentru nedovedirea calității de reprezentant al reclamantei în

persoana semnatarului cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 161 C.

proc. civ., fie pentru lipsa semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în

judecată, conform art. 133 C. proc. civ., motivele de recurs pe acest aspect

neavând suport.

lucru judecat a sentinței civile nr. 720 din 16 iunie 2004, se apreciază că, în

fapt, recurentul intenționează invocarea tardivității modificării cererii de

chemare în judecată de la data de 17 decembrie 2007, fiind depășit termenul de

18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., context în care, de

altfel, a fost analizat mijlocul de apărare cu acest obiect de către ambele

instanțe de fond.

Curtea de Apel Timișoara, admițând

apelurile, în rejudecare după casare, a motivat desființarea sentinței și trimiterea

cauzei la prima instanță prin necesitatea precizării detaliate de către

reclamantă a elementelor ce compun prejudiciul invocat prin cererea de chemare

în judecată și a criteriilor de determinare a acestuia, precizare în absența

căreia instanța nu este în măsură a aprecia asupra cuantumului prejudiciului.

Date fiind aceste indicații ale instanței

de control judiciar, în cadrul rejudecării la prima instanță, reclamanta, prin

avocat M.R., a arătat structura prejudiciului invocat, printr-o cerere depusă la

data de 17 decembrie 2007.

Cererea astfel depusă nu are

valoarea unei modificări în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. și nici

a unei cereri noi în proces, pentru a se aprecia termenul de formulare în

raport de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., după cum pretinde recurentul, ci a

unei precizări care nu este supusă vreunui termen procedural, mai mult, care trebuia

depusă în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., pentru respectarea

indicațiilor instanței de desființare cu trimitere.

Din considerentele aceleiași decizii

rezultă, de asemenea, că prin cererea de chemare în judecată nu s-au solicitat

exclusiv daune morale, astfel cum se susține în motivele de recurs, Curtea de

Apel reținând că reclamanta s-a referit atât la un prejudiciu material, cât și

la unul moral, dar insuficient precizat sub aspectul elementelor componente.

În aceste condiții, Înalta Curte va

respinge susținerile recurentului pe acest aspect.

despăgubirilor morale acordate, sunt valabile considerentele deja expuse pe

același aspect în cadrul recursului reclamantei, în sensul că decizia recurată

poate fi cenzurată de către această instanță exclusiv prin prisma criteriilor

aplicate pentru determinarea acestui cuantum, iar instanța de apel a făcut

aplicarea criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

Faptul că s-a avut în vedere mai

ales starea reclamantei după ieșirea din penitenciar dovedește, contrar

susținerilor recurentului, tocmai aplicarea acestor criterii legale, care se

referă la consecințele produse asupra persoanei private de libertate sau a

familiei sale.

Printre aceste criterii nu se numără

și posibilitățile materiale ale debitorului, situație în care nu se poate

imputa instanței ignorarea unei asemenea circumstanțe invocate prin motivele de

recurs.

Referirea instanței la hotărârea

judecătorească prin care s-au acordat daune morale numitului

S.I. a avut scopul de a

releva soluționarea favorabilă a pretențiilor cu acest titlu a persoanei

condamnate alături de reclamantă prin aceeași hotărâre penală, aplicându-se,

însă, criteriile specifice persoanei reclamantei, care au condus la stabilirea

unui anumit cuantum al despăgubirilor acordate.

Față de considerentele expuse, se

constată că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare descris de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care recursul pârâtului va fi respins ca

nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta H.M.M. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

împotriva deciziei nr. 299 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi,

26 noiembrie 2009.