ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9697/2009

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2000 din 25 aprilie 2008 pronunțată în dosarul nr. 15318/1/2005, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta H.M.M., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin Ministerul Finanțelor Publice și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 700.000 lei, reprezentând daune materiale și echivalentul a 1980 lei, reactualizați cu rata inflației, începând din 21 martie 1959 și până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu titlu de daune materiale pentru prejudiciul cauzat ca urmare a unei condamnări penale pe nedrept.

În considerentele sentinței, s-a arătat, în prealabil cercetării fondului, că sunt neîntemeiate excepțiile invocate de pârât prin întâmpinare, referitoare la lipsa dovezii calității de reprezentant, a puterii de lucru judecat și a tardivității precizării acțiunii, motiv pentru care le-a respins ca atare. Astfel, s-a arătat că excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a fost invocată cu privire la mandatarul care a semnat cererea de chemare în judecată, însă la prima zi de înfățișare ce a urmat invocării excepției reclamanta a depus o copie a acțiunii inițiale, purtând semnătura și ștampila Cabinetului de avocat M.R., care a făcut dovada împuternicirii în vederea reprezentării părții.

Astfel, viciul inițial al cererii, echivalând cu lipsa semnăturii menționate în art. 112 C. proc. civ., a fost acoperit în condițiile art. 133 C. proc. civ. În ceea ce privește sentința civilă nr. 720/2004 a Tribunalului Timiș, nu produce niciun efect în cauză, fiind desființată prin decizia nr. 393 din 18 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. În privința precizării de acțiune, vizate de excepția tardivității, s-a apreciat că este o simplă explicitare a pretențiilor formulate prin acțiunea introductivă, nefiind o modificare de natura celei prevăzute de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. Pe fondul cauzei, Tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 15/1959, Tribunalul Militar Timișoara i-a condamnat pe numiții H.H.

și H.M. la o pedeapsă de 10 ani închisoare corecțională și 5 ani de interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale prevăzut de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, iar prin decizia penală nr. 4736/2002 a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în dosar nr. 3219/2002, a fost admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței din 1959, dar și a hotărârii din rejudecarea recursului declarat de inculpați, fiind casate hotărârile menționate, concomitent cu achitarea inculpaților în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.

Din conținutul adresei nr. 8732/2007, eliberate de Penitenciarul Miercurea Ciuc, rezultă că reclamanta a executat o pedeapsă privativă de libertate de aproximativ 2 ani, iar actele de stare civilă de la dosar confirmă susținerile reclamantei că la data încarcerării avea vârsta de 36 ani și că avea de întreținut un copil minor de 3 ani. În privința suferințelor fizice și psihice la care a fost supusă reclamanta în timpul detenției, a marginalizării sale și a familiei ei de restul societății, dar și a privațiunilor pe care a trebuit să le suporte, Tribunalul a apreciat că pot fi prezumate, datorită notorietății de care se bucură în conștiința socială actuală condițiile grele prin care au trecut în fostul regim comunist persoanele condamnate pentru delicte cu caracter politic.

Tot în legătură cu existența și întinderea prejudiciului moral, Tribunalul a valorificat constatările instanței dintr-un proces anterior finalizat prin sentința civilă nr. 259/2003 a Tribunalului Timiș, definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 95/2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea reclamantului C.R., în calitate de moștenitor al numitului S.I., persoană care a fost condamnată penal alături de reclamanta din cauză, la 5 ani închisoare corecțională și 3 ani interdicție corecțională pentru același delict de uneltire contra ordinii sociale prin aceeași hotărâre penală.

Pe lângă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 259/2003 în privința considerentelor vizând cuantificarea reparației echitabile pentru prejudiciul moral produs persoanei condamnate pe nedrept, constând în suferințele psihice și prestigiul personal afectat, Tribunalul a considerat că aceasta a fost de natură să creeze reclamantei o speranță legitimă, pentru o pedeapsă mai mare decât cea aplicată pe nedrept lui S.I. în aceleași împrejurări și pentru un delict identic, că va obține despăgubiri morale cel puțin la fel de oneroase ca cele ale primului reclamant. Reclamanta a avut motive rezonabile să creadă că va avea câștig de cauză în fața instanțelor naționale. Ca atare, pe temeiul art. 998, art. 999 C. civ., art. 504 C. proc.

pen., cât și a jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului, a conchis că reclamanta tinde la valorificarea unui „bun” în sensul art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și a acordat reclamantei suma de 700.000 lei daune morale. În privința daunelor materiale de 100.000 lei solicitate prin acțiune, Tribunalul a constatat lipsa unor criterii clare de apreciere aspra existenței și întinderii prejudiciului constând în probe cu privire la veniturile obținute în concret de către reclamantă la momentul condamnării penale în discuție.

Singurul indiciu ce permite identificarea și individualizarea unui prejudiciu material este oferit de conținutul procesului-verbal din 21 martie 1959 întocmit de fostul Tribunal Raional Timișoara, care atestă confiscarea unor bunuri mobile personale ale condamnatei în valoare totală de 1980 lei, a căror reactualizare de la data confiscării și până în momentul rămânerii definitive a hotărârii asigură repararea prejudiciului material. Apelul declarat de către pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor împotriva sentinței menționate a fost admis prin decizia nr. 299 din 17 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, cu consecința schimbării în parte a sentinței și obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 200.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale cauzate.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că suma de 200.000 lei este de natură să compenseze prejudiciul moral suferit de reclamantă prin condamnarea penală, executarea pedepsei de 2 ani închisoare, marginalizarea sa și a familiei sale în societate, imposibilitatea de a-și crește, educa și îngriji copilul minor și imposibilitatea de a-și exercita profesia de învățătoare. Astfel, suma de 700.000 lei acordată de prima instanță este prea mare, întrucât sumele acordate cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale nu trebuie să constituie venituri nejustificate pentru victime. În prealabil cercetării fondului cauzei, Curtea de Apel a respins criticile apelantului – pârât privind excepția lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de chemare în judecată, cu motivarea că la termenul următor invocării excepției prin întâmpinare, reclamanta a depus dovezile ratificării actelor făcute în numele său de avocații E.T.

și M.R., precum și de C.R. Totodată, au fost înlăturate susținerile privind excepția tardivității precizării cererii de la data de 17 decembrie 2007, deoarece prin această cerere obiectul pretențiilor nu a fost majorat sau micșorat, ci doar s-au specificat despăgubirile pentru daunele materiale și morale, astfel cum instanța de apel a dispus prin decizia nr. 393 din 18 septembrie 2007. În plus, sentința civilă nr. 259/2003 a Tribunalului Timiș, reținută de către prima instanță ca având putere de lucru judecat, a fost modificată prin decizia nr. 1754 din 30 septembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin decizia nr. 1803 din 23 februarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, fiindu-i acordate lui C.R.

200.000 lei, în loc de 700.000 lei, pentru prejudiciul moral suferit de S.I., care a stat încarcerat 5 ani, în timp ce reclamanta a executat doar 2 ani. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs ambele părți, criticând-o pentru nelegalitate. I. Prin motivele de recurs formulate, reclamanta H.M.M. a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele: 1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, unicul argument al instanței de apel pentru reducerea cuantumului daunelor morale de la 700.000 lei la 200.000 lei fiind acela decurgând din soluția unei alte instanțe privind acordarea unei sume similare cu titlu de daune morale, cu toate că s-a ignorat, în același timp, existența unei alte hotărâri judecătorești invocate de reclamantă cu titlu de practică judiciară și nu s-a făcut referire la probatoriul administrat în cauză.

Instanța nu a motivat înlăturarea criteriilor reținute de prima instanță în stabilirea prejudiciului moral, reținând doar că suma de 700.000 lei este prea mare. 2. Reducerea drastică a cuantumului daunelor morale nu are justificare legală și nici suport în probatoriul administrat, apreciindu-se greșit că ar constitui venituri nejustificate pentru reclamantă. Astfel, nu s-a ținut cont de perioada îndelungată de 736 de zile a cercetării penale, condamnării și executării pedepsei, de vârsta, situația familială, profesională a reclamantei de la acel moment, atingerea adusă demnității, prestigiului său și al familiei sale, afectarea gravă a sănătății fizice pentru toată viața.

Recurenta a făcut referire și la documentul internațional asupra situației comunității evreiești „Raportul României cu privire la Mișcarea Antisemită din România”, prezentat în fața Comisiei de Integrare Europeană, în care sunt definite suferințele morale suportate de evreii condamnați politic; totodată, a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia art. 3 privind cuantumul daunelor morale acordate pentru rele tratamente. II. Prin motivele de recurs formulate, pârâtul, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, a susținut, în esență, următoarele: 1. Cererea trebuia anulată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat cererea de chemare în judecată, respectiv avocatul E.T., în aplicarea art. 68 alin. (1) C. proc.

civ., în absența probării mandatului acordat acestui avocat sau numitului C.R., care l-ar fi împuternicit pe avocat în acest sens, potrivit declarației avocatului consemnate în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. Cu ocazia rejudecării după casare, instanțele nu au respectat dispozițiile obligatorii ale instanței supreme, în sensul de a verifica dacă mandatul dat pentru introducerea cererii de chemare în judecată este valabil, respectiv de a stabili persoana semnatară a împuternicirii avocațiale, în baza căreia avocatul angajat a formulat și semnat cererea de chemare în judecată; din moment ce, după casare, nu s-a depus mandatul în forma cerută de lege, cererea introductivă trebuia anulată pentru lipsa calității semnatarului său.

De asemenea, depunerea de către avocat M.R. a unei fotocopii de pe acțiune nu este de natură a complini lipsa semnăturii reclamantei, deoarece nu a avut loc în termenul prevăzut de art. 133 C. proc. civ., respectiv la primul termen de după invocarea excepției. În plus, mandatul dat avocatului M.R. nu vizează redactarea acțiunii și înregistrarea acesteia - acte pentru care s-a pretins că ar fi fost împuternicit alt avocat, iar procura nu produce efecte retroactiv. 2. Sentința civilă nr. 720 din 16 iunie 2004 are putere de lucru judecat în cauză, în ceea ce privește precizarea reprezentantului reclamantei în sensul că solicită doar daune morale; modificarea cererii este tardivă, în raport de termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc.

pen. 3. Suma de 200.000 lei acordată de instanța de apel este exagerată, în raport de prejudiciul moral încercat de reclamantă. Pe de o parte, deși s-a bazat pe hotărârea judecătorească pronunțată în cauza ce îl privește pe S.I., s-a acordat aceeași sumă, deși acesta a executat o pedeapsă mai mare, respectiv 5 ani. Pe de altă parte, situația de fapt reținută a avut în vedere mai ales starea reclamantei după ieșirea din penitenciar, care nu este relevantă, deoarece reclamanta a părăsit țara la scurt timp după aceea. Nu s-a luat interogatoriul reclamantei și nu s-au luat în considerare, la stabilirea cuantumului daunelor, posibilitățile materiale ale celui obligat la plată. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate.

I.1. Susținerile reclamantei întemeiate pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu au suport, deoarece decizia de apel cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină, iar considerentele expuse nu sunt nici contradictorii, nici străine de cauză. Instanța de apel a menținut în totalitate situația de fapt reținută de către prima instanță, referitoare la existența prejudiciului moral încercat de reclamantă, în condițiile în care a menționat criteriile esențiale pentru stabilirea acestuia, respectiv condamnarea penală, executarea pedepsei de 2 ani închisoare, marginalizarea sa și a familiei sale în societate, imposibilitatea de a-și crește, educa și îngriji copilul minor și imposibilitatea de a-și exercita profesia de învățătoare.

Confirmându-se criteriile aplicate de către prima instanță în determinarea existenței și întinderii prejudiciului moral, era inutilă referirea la mijloacele de probă administrate, regăsite în considerentele sentinței Tribunalului și aceleași cu cele din care Curtea de Apel a extras împrejurările relevante pentru conturarea prejudiciului moral suferit. Instanța de apel, în raport de criteriile adoptate, a reevaluat cuantumul despăgubirilor morale cuvenite reclamantei, apreciind ca excesivă de bani suma acordată. Este corectă susținerea recurentei în sensul că s-a avut în vedere și împrejurarea că sentința civilă nr. 259 din 28 martie 2003 a Tribunalului Timiș a fost modificată în apel pe aspectul cuantumului despăgubirilor, în condițiile în care prima instanță reținuse puterea de lucru judecat a acesteia.

Instanța de apel a intenționat să minimalizeze ponderea unuia dintre criteriile aplicate de prima instanță pentru determinarea întinderii prejudiciului, anume faptul condamnării numitului S.I. alături de reclamantă, prin aceeași sentință penală nr. 19/1959 a Tribunalului Militar Timișoara, pentru același delict de uneltire contra ordinii sociale. Astfel, s-a subliniat greșeala din motivarea sentinței în sensul că prin hotărârea judecătorească arătată s-ar fi acordat moștenitorului numitului S.I., C.R., suma de 700.000 lei, în loc de 200.000 lei, iar această sumă a avut în vedere o perioadă de detenție de 5 ani, față de cei 2 ani de încarcerare ai reclamantei.

În raport de cele arătate, Înalta Curte constată că decizia de apel nu conține un unic argument, după cum pretinde reclamanta și nici nu este eliptică de motivele pentru care criteriile reținute de prima instanță în stabilirea prejudiciului moral ar fi fost înlăturate, dimpotrivă, este motivată tocmai prin prisma situației de fapt reținute de prima instanță, confirmând criteriile sale de determinare a existenței prejudiciului moral. Referirea la sentința civilă nr. 259/2003 a Tribunalului Timiș interesează doar aspectul întinderii prejudiciului din perspectiva duratei detenției, în sensul că situațiile celor doi condamnați nu pot fi comparate nici acest punct de vedere. Drept urmare, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. 2. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale, recurenta susține că suma de 200.000 lei acordată în cauză cu acest titlu este insuficientă în raport de valorile morale lezate și de consecințele negative ale prejudiciului. În contextul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate drept temei al motivelor de recurs, aprecierea instanței de apel – care a confirmat hotărârea primei instanțe – asupra cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, este cenzurabilă de către această instanță de control judiciar exclusiv prin prisma criteriilor aplicate pentru determinarea acestui cuantum. După cum s-a menționat anterior, instanța de apel a redat criteriile aplicate de prima instanță pentru determinarea prejudiciului moral, implicit pentru stabilirea întinderii sale, acestea încadrându-se în categoria celor menționate generic în art. 505 alin. (1) C. proc.

pen. și corespunzând, în esență, celor enumerate de către reclamantă în motivarea recursului, chiar dacă evocate într-un mod diferit. Astfel, s-au avut în vedere durata privării de libertate de 2 ani de zile, consecințele produse asupra persoanei private de libertate, în context familial, profesional și social, motivele de recurs conținând o dezvoltare a situației de fapt din perspectiva acestor urmări negative. Nu se poate reproșa instanței de apel o încălcare a legii prin faptul că nu a valorificat toate criteriile invocate de către reclamantă, precum atingerea gravă adusă sănătății acesteia, din moment ce art. 505 nu conține o enumerare limitativă a tuturor criteriilor ce trebuie luate în considerare în stabilirea întinderii reparației, ci o enunțare cu titlu generic a unor posibile elemente relevante din acest punct de vedere.

Selectarea criteriilor decisive în conturarea existenței și a întinderii prejudiciului moral încercat de victima uneia dintre faptele menționate în art. 504 C. proc. pen., precum și aplicarea în concret a acestor criterii în raport de probele administrate reprezintă o chestiune de apreciere a instanței de judecată, interesând situația de fapt reținută în cauză. Or, reevaluarea situației de fapt stabilite, implicit, cercetarea temeiniciei deciziei, excede atribuțiilor acestei instanțe de control judiciar, circumscrise aprecierii legalității hotărârii în limitele presupuse de cazurile de recurs din art. 304 C. proc. civ. În materia daunelor morale, hotărârile CEDO pot furniza criterii de apreciere a acordării acestora, însă în niciun caz a cuantumului despăgubirilor cu acest titlu.

Recunoscând prejudiciul moral suferit prin încălcarea unui drept, Curtea judecă în echitate și procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei și a tratamentului la care petentul a fost supus de către o autoritate a statului, fără a motiva, de cele mai multe ori, cuantumul fixat. Astfel, aprecierea instanței europene poate reprezenta un reper în evaluarea încălcării unui drept al persoanei fizice de către stat, dar nu poate fi urmată când este vorba despre nivelul despăgubirii pentru prejudiciul moral. Aprecierea cuantumului daunelor morale trebuie făcută de la caz la caz, în raport de circumstanțele particulare ale speței. În aceste condiții, nu sunt întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., criticile recurentei pe acest aspect urmând a fi înlăturate ca atare. Față de considerentele expuse, Înalta Curte va constata că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II. În ceea ce privește recursul pârâtului, se va constata, de asemenea, că este nefondat. 1. În ceea ce privește excepția nulității cererii de chemare în judecată invocată de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, se constată că, în mod corect, a fost respinsă de către prima instanță, soluția fiind menținută în apel.

Se reține că cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 mai 2004 la Tribunalul Timiș a fost semnată de către avocatul E.T., care a atașat o împuternicire avocațială în acest sens, în baza contractului de asistență juridică nr. 857 din 4 aprilie 2004. Prin decizia nr. 4 din 8 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în primul ciclu procesual al cauzei, prin care s-a dispus casarea deciziei Curții de Apel Timișoara, de menținere a hotărârii primei instanțe favorabile reclamantei, s-a stipulat că instanța de rejudecare a apelurilor urma a cerceta valabilitatea mandatului dat pentru formularea cererii de chemare în judecată, din perspectiva semnatarului contractului de asistență juridică încheiat cu avocatul E.T., implicit a împuternicirii avocațiale atașate cererii introductive.

La dosar nu a fost depus acest contract, despre care avocatul E.T. a declarat, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara – ale cărui cercetări au fost finalizate prin rezoluții succesive de neîncepere a urmăririi penale față de H.M. și C.R. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 288, art. 290 și art. 291 C. pen. (file 39 – 41) – că ar fi fost încheiat cu numitul C.R., care, la rândul său, a acționat în baza procurii speciale date de reclamantă (care, de asemenea, nu a fost depusă la dosar). Cu toate acestea, la termenul din 12 iunie 2007, în fața Curții de Apel Timișoara, cu ocazia rejudecării după casare, s-a depus o declarație notarială a reclamantei, sub semnătură legalizată, purtând apostila Convenției de la Haga (file 19 – 20 dosar 15318/1/2005), prin care se arată că reclamanta ratifică toate actele de procedură, cererile și acțiunile formulate de avocat E.T.

(ca, de altfel, și pe cele formulate de C.R. și de avocat M.R.). În aceste condiții, este lipsit de relevanță că nu s-a făcut dovada împuternicirii avocatului care a semnat cererea de chemare în judecată de către reclamantă sau mandatarul acesteia în forma contractului de asistență juridică: depunerea cererii în numele și pe seama reclamantei, fără mandat, are semnificația unei gestiuni de afaceri, iar ratificarea unui asemenea act conduce la convertirea retroactivă a gestiunii de afaceri în mandat, conform art. 1546 C. civ. Cerința dovedirii procurii pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată, prevăzută de art. 68 alin. (1) C. proc. civ. în forma unui înscris sub semnătură legalizată, este îndeplinită prin ratificarea în forma unui asemenea înscris a actului de depunere a cererii.

Chiar dacă nu s-ar da eficiență, în modalitatea arătată, operațiunii de ratificare a exercitării fără mandat a dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, se reține că la data de 18 august 2005 reclamanta a împuternicit pe avocat M.R. în vederea reprezentării sale în prezenta cauză, în toate fazele procesuale, semnătura reclamantei fiind, de asemenea, legalizată de un notar public, actul notarial purtând apostila Convenției de la Haga (file 25 – 26 dosar nr. 15318/1/2005 al Înaltei Curți de Casație și Justiție). Totodată, s-a depus la dosar contractul de asistență juridică vizând reprezentarea reclamantei în prezentul proces încheiat cu același avocat (fila 21 dosar nr. 15318/1/2005 al Curții de Apel Timișoara).

Avocatul astfel împuternicit a depus la dosar copia cererii de chemare în judecată purtând semnătura sa, precum și ștampila cabinetului de avocat, conformându-se dispozițiilor instanței de judecată de la termenul din 4 februarie 2008, fără vreo opoziție din partea pârâților și complinindu-se, în acest fel, lipsa semnăturii reclamantei în condițiile art. 133 alin. (2) C. proc. civ. Nu se poate susține că nu a fost respectat termenul legal pentru atare act de procedură: recurentul a invocat exclusiv nedovedirea calității de reprezentant al reclamantei în persoana semnatarului cererii, nu și absența semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în judecată, care s-ar fi putut discuta în măsura în care s-ar fi apreciat ca nedovedită calitatea de reprezentant.

Faptul, susținut prin motivele de recurs, că avocatul M.R. nu ar fi fost expres împuternicit pentru semnarea cererii de chemare în judecată nu poate avea decât semnificația unei depășiri a limitelor mandatului de reprezentare, care s-a acoperit prin ratificarea tuturor actelor de procedură îndeplinite de acest avocat, prin declarația depusă la termenul din 3 martie 2008, sub semnătură legalizată, în forma unui act notarial purtând apostila Convenției de la Haga (file 49 – 50 dosar nr. 15318/1/2005 al Tribunalului Timiș). Față de considerentele expuse, se apreciază că, în mod corect, nu s-a procedat la anularea cererii de chemare în judecată, fie pentru nedovedirea calității de reprezentant al reclamantei în persoana semnatarului cererii de chemare în judecată, în condițiile art. 161 C. proc.

civ., fie pentru lipsa semnăturii reclamantei de pe cererea de chemare în judecată, conform art. 133 C. proc. civ., motivele de recurs pe acest aspect neavând suport. 2. În ceea ce privește puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 720 din 16 iunie 2004, se apreciază că, în fapt, recurentul intenționează invocarea tardivității modificării cererii de chemare în judecată de la data de 17 decembrie 2007, fiind depășit termenul de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., context în care, de altfel, a fost analizat mijlocul de apărare cu acest obiect de către ambele instanțe de fond.

Curtea de Apel Timișoara, admițând apelurile, în rejudecare după casare, a motivat desființarea sentinței și trimiterea cauzei la prima instanță prin necesitatea precizării detaliate de către reclamantă a elementelor ce compun prejudiciul invocat prin cererea de chemare în judecată și a criteriilor de determinare a acestuia, precizare în absența căreia instanța nu este în măsură a aprecia asupra cuantumului prejudiciului. Date fiind aceste indicații ale instanței de control judiciar, în cadrul rejudecării la prima instanță, reclamanta, prin avocat M.R., a arătat structura prejudiciului invocat, printr-o cerere depusă la data de 17 decembrie 2007. Cererea astfel depusă nu are valoarea unei modificări în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ. și nici a unei cereri noi în proces, pentru a se aprecia termenul de formulare în raport de art. 506 alin. (2) C. proc. pen., după cum pretinde recurentul, ci a unei precizări care nu este supusă vreunui termen procedural, mai mult, care trebuia depusă în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., pentru respectarea indicațiilor instanței de desființare cu trimitere. Din considerentele aceleiași decizii rezultă, de asemenea, că prin cererea de chemare în judecată nu s-au solicitat exclusiv daune morale, astfel cum se susține în motivele de recurs, Curtea de Apel reținând că reclamanta s-a referit atât la un prejudiciu material, cât și la unul moral, dar insuficient precizat sub aspectul elementelor componente.

În aceste condiții, Înalta Curte va respinge susținerile recurentului pe acest aspect. 3. Cât privește cuantumul despăgubirilor morale acordate, sunt valabile considerentele deja expuse pe același aspect în cadrul recursului reclamantei, în sensul că decizia recurată poate fi cenzurată de către această instanță exclusiv prin prisma criteriilor aplicate pentru determinarea acestui cuantum, iar instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. Faptul că s-a avut în vedere mai ales starea reclamantei după ieșirea din penitenciar dovedește, contrar susținerilor recurentului, tocmai aplicarea acestor criterii legale, care se referă la consecințele produse asupra persoanei private de libertate sau a familiei sale.

Printre aceste criterii nu se numără și posibilitățile materiale ale debitorului, situație în care nu se poate imputa instanței ignorarea unei asemenea circumstanțe invocate prin motivele de recurs. Referirea instanței la hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune morale numitului S.I. a avut scopul de a releva soluționarea favorabilă a pretențiilor cu acest titlu a persoanei condamnate alături de reclamantă prin aceeași hotărâre penală, aplicându-se, însă, criteriile specifice persoanei reclamantei, care au condus la stabilirea unui anumit cuantum al despăgubirilor acordate. Față de considerentele expuse, se constată că nu sunt întrunite cerințele cazului de modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., drept pentru care recursul pârâtului va fi respins ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta H.M.M. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 299 din 17 decembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, azi, 26 noiembrie 2009.