ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3333/2009

Deliberând asupra recursului de față, din actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr. 14774 din 20 octombrie 2005 reclamanta SC A.S. SRL a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL să se constate ca fiind false facturile

nr. 785594 din 31 mai 1999 în valoare de 35.711.000 lei și nr. 785595 din 31

mai 1999 în valoare de 634.900 lei emise de pârâtă și drept consecință să le

anuleze.

Prin sentința civilă nr. 10570 din 24 noiembrie 2005,

pronunțată în dosarul nr. 14774/2005, Judecătoria Timișoara a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 213/PI din 7 martie 2006,

Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantei SC A.S. SRL împotriva pârâtei SC

R. SRL.

Tribunalul a constatat ca neîntemeiată cererea

reclamantei cu motivarea că „verificarea de scripte” prevăzută de art. 177-185

C. proc. civ. nu poate fi invocată ca o acțiune separată, ci ca mijloc de

apărare.

Prin decizia civilă nr. 138 din 6 iunie 2006, Curtea

de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței și

a desființat sentința civilă apelată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Curtea a reținut că față de conținutul rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale pronunțată în dosar nr. 2667/PI/2005, prima

instanță nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de reclamantă în temeiul

art. 184 C. proc. civ. și prin aceasta instanța a soluționat procesul fără a

intra în cercetarea fondului cauzei.

S-a considerat că, aflându-se în situația

reglementată de art. 184 C. proc. civ., prima instanță urmează să cerceteze pe

cale separată, prin orice mijloace, falsul invocat de reclamantă.

Prin sentința civilă nr. 409 din 20 februarie 2007,

pronunțată de Tribunalul Timiș a admis excepțiile autorității de lucru judecat

și a prescripției și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.S. SRL

împotriva pârâtei SC R. SRL.

Prin decizia civilă 142/A/Com din 24 mai 2007, Curtea

de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței

civile nr. 409 din 20 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, a

desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe,

reținând că excepțiile admise de prima instanță nu sunt întemeiate.

Prin sentința civilă nr. 242/PI din 22 aprilie 2008,

Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis

acțiunea reclamantei și a constatat că facturile nr. 785594 din 31 mai 1999 in

sumă de 35.711.000 ROL și nr. 785595 din 31 mai 1999 în sumă de 634.900 ROL

emise de către pârâtă sunt false, dispunând anularea acestora.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

între părți s-au derulat raporturi comerciale, livrările fiind efectuate iar

prețul facturat respectiv la 42 facturi. La 40 dintre ele reclamanta nu a avut

obiecții, insă pentru cele două facturi amintite, a invocat aspectul că nu sunt

semnate de delegatul său, sau un reprezentant cu atribuții legal delegate, ci

de o persoană necunoscută, ștampila reclamantei nefiind aplicată astfel încât,

livrările sunt fictive, iar facturile false, in dosarul de față existând mai

multe concluzii scrise in care reclamanta reiterează petitul acțiunii inițiale

și îl dezvoltă.

S-a reținut de asemenea, că in cadrul celor două

livrări cu facturile constatate, raporturile comerciale trebuiau să fie

dovedite de pârâtă întrucât riscul pentru livrarea unor mărfuri îi aparține.

S-a constatat de către instanță că o semnătură pe

factură, ca fiind a delegatului reclamantei, dacă a fost constatată ca falsă și

fictivă, fără ca pârâta să dovedească livrarea si preluarea legală la recepție

a mărfii, nu poate prezenta relevanță juridică.

Prin decizia nr. 249 din 26 noiembrie 2008, Curtea de Apel

Timișoara, secția comercială, a admis apelul declarat de pârâta SC R. SRL și a

schimbat hotărârea apelată, în tot, în sensul că a respins acțiunea

reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța apelului

a reținut că, în mod nejustificat, prima instanță a apreciat că în ceea ce

privește 2 facturi din totalul de 42 de facturi, livrările sunt fictive, iar

facturile sunt false și că în cauză pârâta nu a fost în măsură să probeze cu

avize de expediere, procese verbale de recepție sau cu alte acte faptul concret

că a livrat marfa care a fost preluată de reclamantă prin reprezentant legal.

S-a mai avut în vedere că, potrivit dispozițiilor

art. 184 C. proc. civ., când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea

publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă

prin orice mijloace de dovadă, iar față de aceste prevederi, prima instanță a

considerat ca fiind false cele două facturi emise de către pârâtă, fără să

indice mijloacele de probă în urma cărora a stabilit falsul în cauză.

S-a mai reținut că, în dosarul nr. 2034/Com/2002 al Tribunalului

Timiș, având ca obiect somație de plată, la care a făcut referire reclamanta

prin acțiunea introductivă, au fost depuse un număr de 15 facturi în sumă de

29.884.521 lei la care s-au calculat penalități de întârziere în sumă de

139.672.505 lei, iar printre acestea nu au figurat și cele două facturi a căror

nulitate s-a solicitat a se constata.

De asemenea, instanța a avut în vedere și faptul că

cele două facturi a căror nulitate se solicită figurează ca încasate conform

actului de fila nr. 14 din dosarul nr. 3773/COM/2002.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat

recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304

pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele:

pricinii, respectiv de obiectul cauzei, acela de a se constata falsul a două

facturi și anularea acestora, în temeiul art. 184 C. proc. civ.

Se susține că, amânând pronunțarea cauzei, instanța

trebuia să redeschidă dezbaterile și, luând concluziile cu privire la așa zisa

plată a facturilor, să-i dea posibilitatea de a proba contrariul spre a nu se

ajunge la o hotărâre eronată.

greșit actul juridic dedus judecății, adică “situația privind facturile emise

către SC A.S. SRL” și” modul lor de încasare”, schimbându-se înțelesul

acestuia.

Recurenta susține că actul dedus judecății menționat

anterior nu a fost corelat cu celelalte înscrisuri depuse la dosar (chitanțe,

ordine de plată, recapitularea încasării) din care s-ar fi putut observa că

cele două facturi nu au fost achitate, nefiind înregistrate în contabilitatea

sa pentru că marfa corespunzătoare acestora nu a fost primită.

În continuarea argumentării acestei critici,

recurenta reia situația de fapt și readuce în discuție actele existente la

dosar și conținutul acestora.

prezentului litigiu, se impune a arăta că somația de plată emisă în procedura O.G.

nr. 5/2002 este nelegală, nefiind în discuție creanțe certe, lichide și

exigibile, motiv pentru care, titlul obținut de creditoare împotriva sa( titlu

ce s-a executat) este eronat.

Așa fiind, consideră că s-a reținut în mod nelegal

autoritatea de lucru judecat raportat la somația de plată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 13 august 2009,

intimata SC R. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând

ca decizia atacată prin care s-a reținut că cele două facturi au fost deja

încasate .

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor

invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că este nefondat, în

contextul în care considerentele deciziei atacate, argumentele instanței de apel

nu sunt străine de natura pricinii.

Instanța de apel a răspuns criticilor apelantei –

pârâte și a constatat că prima instanță a reținut existența falsului și a

dispus anularea celor două facturi ce fac obiectul litigiului fără a se

conforma prevederilor art. 184 C. proc. civ. și fără a arăta în baza căror

probatorii a considerat că cele două acte sunt false.

Faptul că, în plus, instanța a reținut și că –

potrivit actelor de la dosar – s-a efectuat plata celor două facturi nu poate

conduce la concluzia că ar fi străine de natura ori obiectul cauzei.

condițiile în care actele juridice deduse judecății sunt date de cele două

facturi și, nicidecum de actele aduse în probațiune de cele două părți. Actele

la care s-a făcut referire de către recurentă constau în ,,situația privind

facturile emise către SC A.S. SRL” și ,,modul lor de încasare” au fost depuse

la dosar ca probe.

În realitate criticile recurentei pe acest aspect nu

pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C.

proc. civ., ci privesc aspecte ce țin de aprecierea instanței asupra probelor

de la dosar, aspecte ce nu pot face obiectul controlului judiciar în această

fază procesuală.

3.Ultima critică – cum de altfel recunoaște și

recurenta – ce vizează o pretinsă nelegaliate a somației de plată emisă în

temeiul O.G. nr. 5/2002 nu are legătură cu cauza de față, motiv pentru care nu

va fi luată în considerare.

De asemenea, se constată că recurenta este în eroare

atunci când susține că instanța anterioară ar fi reținut autoritatea de lucru

judecat a somației de plată, în contextul în care din decizia atacată nu se

desprinde o astfel de concluzie.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul reclamantei, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

SC A.S. SRL Timișoara împotriva deciziei nr. 249/COM din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2009.