ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3333/2009

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Timișoara sub nr. 14774 din 20 octombrie 2005 reclamanta SC A.S. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC R. SRL să se constate ca fiind false facturile nr. 785594 din 31 mai 1999 în valoare de 35.711.000 lei și nr. 785595 din 31 mai 1999 în valoare de 634.900 lei emise de pârâtă și drept consecință să le anuleze. Prin sentința civilă nr. 10570 din 24 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 14774/2005, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Prin sentința civilă nr. 213/PI din 7 martie 2006, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantei SC A.S.

SRL împotriva pârâtei SC R. SRL. Tribunalul a constatat ca neîntemeiată cererea reclamantei cu motivarea că „verificarea de scripte” prevăzută de art. 177-185 C. proc. civ. nu poate fi invocată ca o acțiune separată, ci ca mijloc de apărare. Prin decizia civilă nr. 138 din 6 iunie 2006, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței și a desființat sentința civilă apelată, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Curtea a reținut că față de conținutul rezoluției de neîncepere a urmăririi penale pronunțată în dosar nr. 2667/PI/2005, prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii formulate de reclamantă în temeiul art. 184 C. proc. civ. și prin aceasta instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cauzei.

S-a considerat că, aflându-se în situația reglementată de art. 184 C. proc. civ., prima instanță urmează să cerceteze pe cale separată, prin orice mijloace, falsul invocat de reclamantă. Prin sentința civilă nr. 409 din 20 februarie 2007, pronunțată de Tribunalul Timiș a admis excepțiile autorității de lucru judecat și a prescripției și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.S. SRL împotriva pârâtei SC R. SRL. Prin decizia civilă 142/A/Com din 24 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 409 din 20 februarie 2007 pronunțată de Tribunalul Timiș, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că excepțiile admise de prima instanță nu sunt întemeiate.

Prin sentința civilă nr. 242/PI din 22 aprilie 2008, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea reclamantei și a constatat că facturile nr. 785594 din 31 mai 1999 in sumă de 35.711.000 ROL și nr. 785595 din 31 mai 1999 în sumă de 634.900 ROL emise de către pârâtă sunt false, dispunând anularea acestora. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că între părți s-au derulat raporturi comerciale, livrările fiind efectuate iar prețul facturat respectiv la 42 facturi. La 40 dintre ele reclamanta nu a avut obiecții, insă pentru cele două facturi amintite, a invocat aspectul că nu sunt semnate de delegatul său, sau un reprezentant cu atribuții legal delegate, ci de o persoană necunoscută, ștampila reclamantei nefiind aplicată astfel încât, livrările sunt fictive, iar facturile false, in dosarul de față existând mai multe concluzii scrise in care reclamanta reiterează petitul acțiunii inițiale și îl dezvoltă.

S-a reținut de asemenea, că in cadrul celor două livrări cu facturile constatate, raporturile comerciale trebuiau să fie dovedite de pârâtă întrucât riscul pentru livrarea unor mărfuri îi aparține. S-a constatat de către instanță că o semnătură pe factură, ca fiind a delegatului reclamantei, dacă a fost constatată ca falsă și fictivă, fără ca pârâta să dovedească livrarea si preluarea legală la recepție a mărfii, nu poate prezenta relevanță juridică. Prin decizia nr. 249 din 26 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul declarat de pârâta SC R. SRL și a schimbat hotărârea apelată, în tot, în sensul că a respins acțiunea reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța apelului a reținut că, în mod nejustificat, prima instanță a apreciat că în ceea ce privește 2 facturi din totalul de 42 de facturi, livrările sunt fictive, iar facturile sunt false și că în cauză pârâta nu a fost în măsură să probeze cu avize de expediere, procese verbale de recepție sau cu alte acte faptul concret că a livrat marfa care a fost preluată de reclamantă prin reprezentant legal. S-a mai avut în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 184 C. proc. civ., când nu este caz de judecată penală sau dacă acțiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanța civilă prin orice mijloace de dovadă, iar față de aceste prevederi, prima instanță a considerat ca fiind false cele două facturi emise de către pârâtă, fără să indice mijloacele de probă în urma cărora a stabilit falsul în cauză.

S-a mai reținut că, în dosarul nr. 2034/Com/2002 al Tribunalului Timiș, având ca obiect somație de plată, la care a făcut referire reclamanta prin acțiunea introductivă, au fost depuse un număr de 15 facturi în sumă de 29.884.521 lei la care s-au calculat penalități de întârziere în sumă de 139.672.505 lei, iar printre acestea nu au figurat și cele două facturi a căror nulitate s-a solicitat a se constata. De asemenea, instanța a avut în vedere și faptul că cele două facturi a căror nulitate se solicită figurează ca încasate conform actului de fila nr. 14 din dosarul nr. 3773/COM/2002. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora susține următoarele: 1. Decizia atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv de obiectul cauzei, acela de a se constata falsul a două facturi și anularea acestora, în temeiul art. 184 C. proc. civ. Se susține că, amânând pronunțarea cauzei, instanța trebuia să redeschidă dezbaterile și, luând concluziile cu privire la așa zisa plată a facturilor, să-i dea posibilitatea de a proba contrariul spre a nu se ajunge la o hotărâre eronată. 2. Neprocedând astfel, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, adică “situația privind facturile emise către SC A.S. SRL” și” modul lor de încasare”, schimbându-se înțelesul acestuia.

Recurenta susține că actul dedus judecății menționat anterior nu a fost corelat cu celelalte înscrisuri depuse la dosar (chitanțe, ordine de plată, recapitularea încasării) din care s-ar fi putut observa că cele două facturi nu au fost achitate, nefiind înregistrate în contabilitatea sa pentru că marfa corespunzătoare acestora nu a fost primită. În continuarea argumentării acestei critici, recurenta reia situația de fapt și readuce în discuție actele existente la dosar și conținutul acestora. 3. Recurenta susține că, deși nu face obiectul prezentului litigiu, se impune a arăta că somația de plată emisă în procedura O.G. nr. 5/2002 este nelegală, nefiind în discuție creanțe certe, lichide și exigibile, motiv pentru care, titlul obținut de creditoare împotriva sa( titlu ce s-a executat) este eronat.

Așa fiind, consideră că s-a reținut în mod nelegal autoritatea de lucru judecat raportat la somația de plată. Prin întâmpinarea depusă la data de 13 august 2009, intimata SC R. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat, considerând ca decizia atacată prin care s-a reținut că cele două facturi au fost deja încasate . Analizând decizia atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se constată că este nefondat, în contextul în care considerentele deciziei atacate, argumentele instanței de apel nu sunt străine de natura pricinii.

Instanța de apel a răspuns criticilor apelantei – pârâte și a constatat că prima instanță a reținut existența falsului și a dispus anularea celor două facturi ce fac obiectul litigiului fără a se conforma prevederilor art. 184 C. proc. civ. și fără a arăta în baza căror probatorii a considerat că cele două acte sunt false. Faptul că, în plus, instanța a reținut și că – potrivit actelor de la dosar – s-a efectuat plata celor două facturi nu poate conduce la concluzia că ar fi străine de natura ori obiectul cauzei. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi primită, în condițiile în care actele juridice deduse judecății sunt date de cele două facturi și, nicidecum de actele aduse în probațiune de cele două părți.

Actele la care s-a făcut referire de către recurentă constau în ,,situația privind facturile emise către SC A.S. SRL” și ,,modul lor de încasare” au fost depuse la dosar ca probe. În realitate criticile recurentei pe acest aspect nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ci privesc aspecte ce țin de aprecierea instanței asupra probelor de la dosar, aspecte ce nu pot face obiectul controlului judiciar în această fază procesuală. 3.Ultima critică – cum de altfel recunoaște și recurenta – ce vizează o pretinsă nelegaliate a somației de plată emisă în temeiul O.G. nr. 5/2002 nu are legătură cu cauza de față, motiv pentru care nu va fi luată în considerare.

De asemenea, se constată că recurenta este în eroare atunci când susține că instanța anterioară ar fi reținut autoritatea de lucru judecat a somației de plată, în contextul în care din decizia atacată nu se desprinde o astfel de concluzie. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul reclamantei, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A.S. SRL Timișoara împotriva deciziei nr. 249/COM din 26 noiembrie 2008 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2009.