ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1803/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1803/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 259 din 29

martie 2003, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 12579/C/2002, a fost

admisă, în parte, cererea formulată de reclamantul C.R. împotriva pârâtului

Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat

pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.298.655.000 lei reprezentând daune

materiale și 7.000.000.000 lei cu titlu de daune morale, reprezentând repararea

prejudiciului suferit de tatăl reclamantului, S.I., ca urmare a unei condamnări

nedrepte.

Hotărârea instanței de fond a fost

menținută de către instanța de apel, Curtea de Apel Timișoara care, prin

decizia civilă nr. 95 din 16 iunie 2003, dosar nr. 3818/C/2003, a respins apelurile

pârâtei D.G.F.P. Timiș, în numele Ministerului Finanțelor Publice și

reclamantului C.R.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia nr. 5220 din 21 septembrie 2004, dosar nr. 4238/2003, a admis

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, de

reclamantul C.R. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Timiș, a casat decizia civilă nr. 95/2003 a Curții de Apel Timișoara și a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe.

S-a reținut că reclamantul C.R. a

promovat acțiunea în calitate de fiu și moștenitor al condamnatului S.I.,

decedat la 5 februarie 1999.

S.I. a suferit o condamnare de 5 ani

închisoare corecțională, însă urmare a admiterii recursului în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a

fost achitat prin decizia penală nr. 4736 din 6 noiembrie 2002, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție.

Pretențiile reclamantului s-au

întemeiat în drept, pe prevederile art. 998-1002 C. civ. și art. 504, art. 505

și art. 506 C. proc. pen.

Ambele instanțe, de fond și apel, au

acordat reclamantului despăgubiri pentru daunele materiale de 1.298.655.000

lei, pe baza calculului făcut prin înmulțirea sumei de 750 lei, care reprezenta

salariul lunar al condamnatului avut la data arestării, conform adeverinței

emise de fostul loc de muncă, cu numărul de luni cât condamnatul a executat

pedeapsa, aplicând și rata inflației.

S-a constatat că instanțele au

acceptat calculul prezentat de reclamant, cu încălcarea principiului

contradictorialității și nu au dispus, din oficiu, chiar administrarea unor

probe, cum ar fi o expertiză contabilă care să stabilească cu exactitate

întinderea prejudiciului material reprezentând întreținerea de care a fost

frustrat reclamantul, invocându-se dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ.

Sub acest aspect, hotărârea

instanței de apel a fost apreciată nelegală.

În privința despăgubirilor acordate

cu titlu de daune morale, în sumă de 7 miliarde lei, hotărârea a fost calificată

greșită, reținându-se că deși stabilirea prejudiciului nepatrimonial presupune,

de regulă, o doza de aproximare, instanța trebuia să aibă în vedere o serie de

criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic

și politic, intensitatea cu care au fost percepute consecințele condamnării,

măsura în care au fost afectate situația profesională, socială și familială.

Instanța, fără a preciza criteriile

avute în vedere la stabilirea daunelor morale și fără a administra probe în

acest sens, a considerat cu totul arbitrar că din cele 15 miliarde solicitate,

reclamantului i se cuvin 7 miliarde, drept echivalent de natură să repare dauna

morală.

Curtea de Apel Timișoara, în

rejudecarea apelurilor, prin decizia nr. 1754 din 30 septembrie 2005, a admis

apelul D.G.F.P. Timiș, în numele Ministerului Finanțelor Publice, a schimbat în

parte sentința civilă nr. 259 din 28 martie 2003, pronunțată de Tribunalul

Timiș, în sensul că a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul

C.R. și a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să

plătească reclamantului suma de 171.820.840 lei, daune materiale, așa cum s-a

dispus prin încheierea din 2 noiembrie 2005, a aceleiași instanțe, prin care

s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul acestei decizii,

urmare a unei greșeli de calcul și 2.000.000.000 lei daune morale.

S-a respins apelul reclamantului C.R.

împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de

Apel Timișoara, în raport de actele și lucrările cauzei, a constatat

următoarele:

Instanța supremă a stabilit că

reclamantul C.R. a promovat acțiunea în calitate de fiu și moștenitor al

condamnatului S.I., care a decedat la 5 februarie 1999.

Tatăl reclamantului a fost condamnat

la pedeapsa de 5 ani închisoare corecțională prin sentința penală nr. 15 din 9

ianuarie 1959 a Tribunalului Militar Timișoara și decizia penală nr. 249 din 21

februarie 1951 a Tribunalului Militar al Regiunii a III-a Militară Cluj, pentru

delictul de uneltire contra ordinii sociale, fiind achitat prin decizia penală

nr. 4736 din 5 noiembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție.

Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc.

pen., acțiunea pentru repararea daunelor, ca urmare a condamnării pe nedrept,

poate fi promovată de persoana îndreptățită potrivit art. 504 C. proc. pen.,

iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de persoanele care se

aflau în întreținerea sa.

Deci și copiii victimelor erorilor

judiciare pot fi titularii acțiunii în despăgubire întemeiată pe prevederile

art. 504-505 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., astfel că sub acest aspect,

critica apelantului-pârât Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, referitoare

la lipsa calității procesuale active a reclamantului, a fost constatată

neîntemeiată.

Din probele administrate în cauză,

instanța a constatat calitatea de unic succesor al reclamantului de pe urma lui

S.I., iar la data condamnării acestuia reclamantul avea vârsta de cca 8 ani și

se afla în întreținerea sa.

Pentru stabilirea cuantumului

daunelor materiale, în cauză s-a efectuat expertiză judiciară, care a

concluzionat că drepturile salariale de care a fost lipsit tatăl reclamantului,

urmare a condamnării și arestării sale, se cifrează la 687.283.784 lei, sumă

actualizată prin aplicarea coeficientului de inflație.

Acest prejudiciu material s-a produs

în patrimoniul condamnatului și el trebuie raportat la titularul acțiunii, fiul

condamnatului, reclamantul din cauză.

Cum, potrivit dispozițiilor C. fam.,

părintele are obligația întreținerii copiilor săi minori, afectându-le până la

o pătrime din veniturile realizate, s-a apreciat că reclamantului îi revine

suma de 171.820.846 lei, cu titlu de daune materiale și reprezintă întreținerea

de care a fost frustrat.

Sub acest aspect, critica formulată

de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, referitoare la

cuantumul exagerat de mare al daunelor materiale, de 1.298.655.000 lei,

acordate reclamantului, doar pe baza calculelor făcute de acesta, a fost

constatată întemeiată.

Referitor la despăgubirile privind

daune morale, instanța a reținut că textul art. 504 C. proc. pen. folosește

termenul generic de „pagubă” fără a face vreo distincție între prejudiciul

patrimonial și cel nepatrimonial, iar în lipsa acesteia, s-a conchis că

legiuitorul a avut în vedere ambele categorii de prejudicii, din moment ce,

prin fapta ilicită, respectiv condamnarea pe nedrept a autorului reclamantului,

s-au adus atingeri atât unor drepturi patrimoniale, cât și unor drepturi

personale, nepatrimoniale.

Arestarea și condamnarea pe nedrept produc,

celui în cauză, suferințe pe plan moral, social și profesional, îi lezează

demnitatea și onoarea, libertatea individuală, producându-i un prejudiciu

moral, care justifică acordarea unei compensații materiale.

În ceea ce îl privește pe tatăl

reclamantului toate aceste vătămări s-au concretizat în suferințe grave pe plan

psihic și fizic, i-au afectat starea de sănătate, fiind diagnosticat cu

depresie de inducție și fiind internat în mai multe rânduri în spitale de

psihiatrie, conform actelor medicale depuse la dosar și indiscutabil, a fost

victima unei condamnări nedrepte, pentru care statul trebuie să răspundă

patrimonial și în considerarea art. 48 alin. (3) din Constituție, iar

stabilirea cuantumului despăgubirilor, echivalent unui prejudiciu nepatrimonial,

include a doză de aproximare.

Cum titularul acțiunii este fiul

reclamantului, care a suferit, la rândul său, un prejudiciu nepatrimonial, prin

condamnarea și detenția tatălui său, s-a apreciat că suma de 2 miliarde lei

este de natură să-i compenseze acest prejudiciu, suma acordată de până la 7

miliarde lei fiind prea mare.

În raport de aceste constatări,

instanța de apel a arătat că apelul reclamantului, prin care a solicitat 15

miliarde lei cu titlu de daune morale, este nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul C.R. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P.

a județului Timiș, criticând-o pentru următoarele motive:

Reclamantul C.R., prin motivele de

recurs formulate în termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (1) C. proc. civ.

și depuse la 30 noiembrie 2005, fila 4 dosar recurs, arată că decizia criticată

este nelegală, deoarece cuantumul daunelor morale solicitate de acesta nu sunt

exagerate, ele reprezentând suferințele fizice, morale, sociale și profesionale

produse autorului său, condamnat pe nedrept și evident succesorului său

demnitatea, onoarea și libertatea individuală, deci cu alte cuvinte i-a cauzat

un prejudiciu moral ce trebuie reparat.

În ce privește cuantumul daunelor

morale acordat de instanța de apel, de 2 miliarde lei, s-a arătat că acestea

reprezintă ¼ din suma de 8 miliarde lei, după opinia eronată a

instanței, potrivit căreia această cotă i se cuvine reclamantului, datorită

faptului că obligația de întreținere s-ar fi referit la această sumă, ori în

speță reclamantul este îndrituit să primească cu titlu de daune morale întreaga

sumă care s-ar fi cuvenit tatălui său, dacă acesta ar fi fost reclamant în

acțiune.

Deși, nu se arată expres, din dezvoltarea

acestor critici rezultă că reclamantul critică decizia civilă pronunțată în

apel, ca fiind dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 504-506 C. proc.

pen., ceea ce permite încadrarea de către instanță a acestora, în condițiile

art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte critici formulate prin

cererea de recurs, în termen, vizează netemeinicia deciziei pronunțate în apel,

urmare a aprecierii eronate a probatoriului administrat, depozițiile martorilor

audiați și respectiv actele medicale, critici ce nu pot fi încadrate de către

instanță în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în nici unul din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct.1-9 C. proc. civ., sancțiunea

fiind aceea a neprimirii și analizării lor.

Ulterior, prin apărătorul ales, cu

delegație la dosar, fila 29, reclamantul, prin cererea depusă, fila 44,

formulează un motiv de recurs nou, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia instanța de apel a încălcat limitele

rejudecării cauzei după casare și indicațiile instanței de recurs, invocând,

astfel, implicit încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ.

Celelalte critici formulate prin

această cerere vizează nelegalitatea deciziei civile recurate, reprezentând, de

fapt, o precizare a criticilor formulate prin cererea de recurs formulată la 30

noiembrie 2005, așa cum i s-a pus în vedere reclamantului la termenul din 28

aprilie 2006, de către instanță.

Prin recursul său, pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, critică decizia civilă

pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., încadrarea în

drept a criticilor formulate fiind făcută de către instanță în condițiile art. 306

alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, se arată că, făcând

aplicarea art. 505 C. proc. pen., instanța de apel trebuia să țină seama la

stabilirea sumei ce se va acorda, de faptul că reclamantul nu a suportat

efectiv prejudiciul și suferințele care au loc într-un regim privativ de libertate,

în acest sens arătând că daunele morale, de 2 miliarde lei, cât și cele

materiale, de 171.820.846 lei sunt exagerate.

În cauză au formulat cereri de

intervenție în interesul reclamantului C.R., Asociația Foștilor Deținuți

Politici, filiala Timiș, și Federația Comunităților Evreiești din România,

filele 30 și 49 dosar apel, prin care s-a solicitat admiterea recursului

reclamantului, motivată de faptul că s-a dovedit atât condamnarea autorului reclamantului,

cât și suferințele ce au urmat, iar lipsirea reclamantului de toate cele ce le

poate oferi un tată fiului său nu poate fi cuantificat arbitrar, așa cum a

făcut instanța de apel.

Examinând recursurile formulate de

reclamantul C.R. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș,

ca și cererile de intervenție formulat în interesul reclamantului, instanța le

constată neîntemeiate, urmând a dispune respingerea acestora, în consecință,

pentru următoarele considerente:

Critica formulată de reclamant

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., potrivit

căreia instanța de apel a încălcat limitele rejudecării cauzei după casare și

indicațiile instanței de recurs, este nefondată.

Deși reclamantul nu a indicat expres

ce forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ., au fost încălcate de către instanța de apel se constată că se

critică încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia

rejudecării cauzei după casare.

Or, potrivit art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor

de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Deci, singura îngrădire adusă

atribuțiilor judecătorilor de fond care judecă procesul este aceea că

hotărârile instanței de control judiciar sunt obligatorii cu privire la problemele

de drept dezlegate și numai neconformarea acestei dezlegări de către instanța

de apel atrage casarea hotărârii pronunțate. Starea de fapt a procesului

urmează a fi stabilită definitiv numai de instanța de trimitere, care are

totuși obligația să ia în cercetare faptele indicate în decizia de casare și să

administreze probele pentru cunoașterea lor exactă.

Prin critica formulată de reclamant

nu se arată în ce constă încălcarea dezlegărilor de drept date de instanța de

recurs prin decizia nr. 5220/2004 a Curții Supreme de Justiție pe de o parte,

iar pe de altă parte, se constată că instanța de apel, în rejudecarea cauzei,

s-a conformat hotărârii instanței de recurs „asupra problemelor de drept

dezlegate precum și a necesității administrării unor probe”, constatând că, în

condițiile art. 504, art. 505, art. 506 C. proc. pen., reclamantul, în calitate

de moștenitor al autorului său, care a fost condamnat pe nedrept, este

titularul acțiunii de despăgubire, cu referire și la dispozițiile art. 998 C.

civ., privitoare la răspunderea civilă delictuală, potrivit căreia

despăgubirile acordate victimelor trebuie să constituie o integrală reparație a

pagubelor cauzate prin fapta ilicită și că pentru determinarea cuantumului

despăgubirilor materiale este necesară efectuarea expertizei contabile care să

stabilească exactitatea întinderii acestora, expertiza ce a fost efectuată în

cauză, iar în ce privește întinderea despăgubirilor acordate pentru daunele

morale s-au arătat criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea

acestora.

În ceea ce privește criticile vizând

nelegalitatea deciziei civile recurate, formulate de reclamant și pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., deși nu sunt identice, instanța constată că sunt nefondate.

Astfel, reclamantul și pârâtul

critică decizia civilă recurată ca fiind dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 504-506, primul cu privire la cuantumul despăgubirilor

acordate pentru daunele morale, de 2 miliarde lei, ca fiind disproporționat de

mic în raport de pagubele cauzate prin fapta ilicită autorului S.I. și

reclamantului, iar pârâtul cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate

pentru daunele materiale, ca fiind prea mare, reclamantului revenindu-i cu

acest titlu suma de 129.969.730 lei.

Ori, decizia pronunțată în apel, a

fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 504-506 C. proc. civ., în

ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate reclamantului, atât pentru

daunele morale cât și pentru cele materiale, determinate de condamnarea nelegală

a autorului său, ce a fost susceptibilă de a produce pagube atât materiale, cât

și suferințe pe plan moral, social și profesional de natură să lezeze

demnitatea și onoarea reclamantului.

În acest sens, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reținut, în mod constant, că în cazurile de violare a art.

5 paragraful I din Convenție (privare de libertate nelegală), sunt întemeiate

cererile de acordare a despăgubirilor bănești pentru prejudiciul produs

victimei, material și moral.

Însă, referitor la cuantumul

daunelor morale, se constată că în lipsa unor criterii obiective de apreciere,

judecătorul face o evaluare aproximativă a întinderii prejudiciului moral,

adică a efectului negativ suferit de persoana îndreptățită, prin raportare la

drepturile și libertățile fundamentale care i-au fost încălcate sau

restricționate, la durata încălcării sau restricționării, însă evaluarea

suferinței trebuie să respecte principiul proporționalității daunei morale

suferită de reclamant și autorul său cu despăgubirea acordată.

În caz contrar s-ar produce o

îmbogățire fără just temei, cu consecința deturnării scopului declanșării

procedurii judiciare, ceea ce nu este admisibil.

Fără a proceda la cuantificarea

daunelor în modalitatea invocată în recurs de către reclamant și prin raportare

la datele concrete ale cauzei cu respectarea principiului enunțat mai sus, instanța

constată, ca nefondată, critica formulată de acesta privind cuantumul daunelor

morale, ca fiind exagerat de mici în raport de probele dosarului.

În ce privește critica formulată de

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Timiș, privind faptul că

despăgubirile constând în daune materiale, acordate reclamantului sunt mari

față de veniturile realizate de autorul acestuia, este nefondată, deoarece s-a stabilit

corect că din veniturile de 687.283.784 lei, sumă actualizată prin aplicarea

coeficientului de inflație, pe care autorul său le-ar fi realizat pe perioada

detenției, în condițiile C. fam., reclamantului, în calitate de fiu, aflat în

întreținerea acestuia, îi revenea cota de ¼.

Pentru aceste considerente,

instanța, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., va dispune respingerea

recursului declarat de reclamantul C.R., a cererilor de intervenție formulate

în interesul acestuia, cât și a recursului declarat de pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. a județului Timiș, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul C.R. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

D.G.F.P. a județului Timiș împotriva deciziei civile nr. 1754 A din 30

septembrie 2005 a Curții de Apel Timișoara.

Respinge, ca nefondate, cererile de

intervenție în interesul reclamantului formulate de Asociația Foștilor Deținuți

Politici, filiala Timiș, și de Federația Comunităților Evreiești din România.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 februarie 2007.