ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2007

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 5 mai

2004, la Tribunalul Timiș, reclamantul H.H. a chemat în judecată Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând, în temeiul art. 504 și art. 505

C. proc. pen., despăgubiri în sumă de 8.000.000.000 lei (ROL), ca urmare a

faptului, că a fost victima unei erori judiciare.

În cuprinsul acțiunii reclamantul a

arătat că a fost condamnat, în anul 1959, la 10 ani închisoare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, pedeapsă pe

care a executat-o în parte, iar în anul 2002 s-a dispus, prin hotărâre

judecătorească definitivă, achitarea pentru infracțiunea respectivă.

Soluționând litigiul în primă

instanță, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 794 din 30 iunie

2004, a admis în parte acțiunea și a obligat Statul Român, reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului daune morale în sumă

de 7 miliarde ROL.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 93 din 20 ianuarie

2005, a respins apelurile declarate de Ministerul Public, prin Parchetul de pe

lângă Tribunalul Timiș și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței

Tribunalul Timiș .

Împotriva deciziei curții de apel au

declarat recurs D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor

Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin recursul declarat, D.G.F.P.

Timiș a solicitat admiterea excepțiilor privind necompetența teritorială a

Tribunalului Timiș și privind lipsa calității procesuale active a semnatarului

cererii de chemare în judecată și a semnatarului împuternicirii avocațiale,

iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de nelegalitate,

recurenta a arătat că, în cauză, competența aparținea Tribunalului București și

că reclamantul nu a semnat împuternicirea avocațială pentru persoana care a

semnat cererea de chemare în judecată. Cu privire la fondul litigiului,

recurenta a arătat că suma acordată de instanță depășește cu mult daunele

morale care ar putea fi justificate.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara, prin recursul declarat, a susținut că:

- decizia instanței de apel a fost

dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de

art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece reclamantul nu a semnat cererea de

chemare în judecată;

- hotărârea a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, instanța nepronunțându-se asupra dovezii administrate cu

privire la perioada de timp în care reclamantul a fost arestat în executarea

pedepsei;

- se impunea suspendarea judecății,

conform art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea plângerii penale

înregistrată pentru verificarea suspiciunilor de fals vizând împuternicirile

avocațiale depuse în trei dosare civile;

Prin ambele recursuri s-a cerut

suspendarea deciziei recurate.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală, prin încheierea din 12 iunie

2006, a admis cererile formulate prin cele două recursuri și în consecință a

suspendat executarea sentinței civile nr. 794/2004 a Tribunalului Timiș rămasă

definitivă prin decizia nr. 93/2005 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă,

până la soluționarea recursurilor.

Recursurile declarate sunt

întemeiate în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art. 112 C. proc. civ.,

cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre altele, semnătura

părții, iar conform art. 68 din același cod, procura pentru exercitarea

dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută

prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui

avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților.

În prezentul litigiu, la cererea de

chemare în judecată, semnată de un avocat, este anexată o împuternicire

avocațială (fila 2 din dosarul primei instanțe) care nu este semnată de

reclamant, ci de o altă persoană, C.R., căreia i-a fost dată o procură la 22

decembrie 2004, după soluționarea pricinii în primă instanță (fila 23 din

dosarul instanței de apel). Această procură a fost depusă la dosar, la data de

20 ianuarie 2005, când pricina se afla pe rolul instanței de apel, fără a fi

pusă, în discuția părților, lipsa supralegalizării necesare, potrivit art. 162

din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept

internațional privat.

Se constată că nici prima instanță,

nici instanța de apel nu și-au exercitat rolul activ pentru a pune în discuția

părților necesitatea completării probelor spre a se stabili legalitatea actului

prin care a fost investită instanța de judecată. Completarea probelor în acest

sens era necesară în condițiile în care organele de urmărire penală efectuează

cercetări cu privire la C.R. pentru infracțiunile prevăzute de art. 288, art.

290 și art. 291 C. pen. (filele 45-47 din dosarul instanței de recurs).

Pe de altă parte, nu au fost

administrate toate probele necesare nici cu privire la fondul pricinii. Astfel,

prin cele două hotărâri pronunțate în cauză, s-a reținut că, în executarea

pedepsei private de libertate, inculpatul a fost arestat la 13 august 1958 și a

fost pus în libertate la 8 septembrie 1963, deci privarea de libertate a fost

de peste cinci ani. Actul pe baza căruia a fost stabilită această perioadă a

fost un înscris emis de o formațiune a Ministerului Afacerilor Interne, care nu

poartă ștampila unității emitente (fila 20 din dosarul primei instanțe). Actele

depuse ulterior la dosar și anume adresa nr. P/7106 din 17 februarie 2005 a Poliției

Municipiului Timișoara și adresa nr. 400/250127 din 13 ianuarie 2005 a

Direcției Generale de Pașapoarte atestă că reclamantul H.H. a plecat din

România la data de 4 noiembrie 1960, stabilindu-se în Israel, iar la data de 22

februarie 1961 i s-a aprobat cererea de renunțare la cetățenia română (filele 7

și 11 din dosarul instanței de recurs).

Ținând seama de actele menționate,

se impune completarea probelor pentru a se stabili corect perioada de timp în

care reclamantul a fost privat de libertate, perioadă pentru care au fost

solicitate despăgubiri în temeiul art. 504-505 C. proc. pen.

Situația de fapt nefiind pe deplin

stabilită, urmează să fie admise recursurile declarate și să fie casată decizia

atacată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea

apelurilor.

Cu prilejul rejudecării, instanța

urmează să examineze și motivul de recurs privind competența teritorială de

soluționare a litigiului, în raport cu prevederile art. 506 alin. (3) C. proc.

pen. și art. 155 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea

raporturilor de drept internațional privat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, împotriva deciziei nr. 93 din 20 ianuarie 2005 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza

aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 5 martie 2007.