ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2020/2007

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 5 mai 2004, la Tribunalul Timiș, reclamantul H.H. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând, în temeiul art. 504 și art. 505 C. proc. pen., despăgubiri în sumă de 8.000.000.000 lei (ROL), ca urmare a faptului, că a fost victima unei erori judiciare. În cuprinsul acțiunii reclamantul a arătat că a fost condamnat, în anul 1959, la 10 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, pedeapsă pe care a executat-o în parte, iar în anul 2002 s-a dispus, prin hotărâre judecătorească definitivă, achitarea pentru infracțiunea respectivă.

Soluționând litigiul în primă instanță, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 794 din 30 iunie 2004, a admis în parte acțiunea și a obligat Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantului daune morale în sumă de 7 miliarde ROL. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 93 din 20 ianuarie 2005, a respins apelurile declarate de Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș și de Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței Tribunalul Timiș . Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs D.G.F.P. Timiș, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin recursul declarat, D.G.F.P. Timiș a solicitat admiterea excepțiilor privind necompetența teritorială a Tribunalului Timiș și privind lipsa calității procesuale active a semnatarului cererii de chemare în judecată și a semnatarului împuternicirii avocațiale, iar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de nelegalitate, recurenta a arătat că, în cauză, competența aparținea Tribunalului București și că reclamantul nu a semnat împuternicirea avocațială pentru persoana care a semnat cererea de chemare în judecată. Cu privire la fondul litigiului, recurenta a arătat că suma acordată de instanță depășește cu mult daunele morale care ar putea fi justificate.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, prin recursul declarat, a susținut că: - decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., deoarece reclamantul nu a semnat cererea de chemare în judecată; - hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, instanța nepronunțându-se asupra dovezii administrate cu privire la perioada de timp în care reclamantul a fost arestat în executarea pedepsei; - se impunea suspendarea judecății, conform art. 244 pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea plângerii penale înregistrată pentru verificarea suspiciunilor de fals vizând împuternicirile avocațiale depuse în trei dosare civile; Prin ambele recursuri s-a cerut suspendarea deciziei recurate.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin încheierea din 12 iunie 2006, a admis cererile formulate prin cele două recursuri și în consecință a suspendat executarea sentinței civile nr. 794/2004 a Tribunalului Timiș rămasă definitivă prin decizia nr. 93/2005 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, până la soluționarea recursurilor. Recursurile declarate sunt întemeiate în sensul considerentelor ce vor fi arătate în continuare. Potrivit art. 112 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre altele, semnătura părții, iar conform art. 68 din același cod, procura pentru exercitarea dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaților.

În prezentul litigiu, la cererea de chemare în judecată, semnată de un avocat, este anexată o împuternicire avocațială (fila 2 din dosarul primei instanțe) care nu este semnată de reclamant, ci de o altă persoană, C.R., căreia i-a fost dată o procură la 22 decembrie 2004, după soluționarea pricinii în primă instanță (fila 23 din dosarul instanței de apel). Această procură a fost depusă la dosar, la data de 20 ianuarie 2005, când pricina se afla pe rolul instanței de apel, fără a fi pusă, în discuția părților, lipsa supralegalizării necesare, potrivit art. 162 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat. Se constată că nici prima instanță, nici instanța de apel nu și-au exercitat rolul activ pentru a pune în discuția părților necesitatea completării probelor spre a se stabili legalitatea actului prin care a fost investită instanța de judecată.

Completarea probelor în acest sens era necesară în condițiile în care organele de urmărire penală efectuează cercetări cu privire la C.R. pentru infracțiunile prevăzute de art. 288, art. 290 și art. 291 C. pen. (filele 45-47 din dosarul instanței de recurs). Pe de altă parte, nu au fost administrate toate probele necesare nici cu privire la fondul pricinii. Astfel, prin cele două hotărâri pronunțate în cauză, s-a reținut că, în executarea pedepsei private de libertate, inculpatul a fost arestat la 13 august 1958 și a fost pus în libertate la 8 septembrie 1963, deci privarea de libertate a fost de peste cinci ani. Actul pe baza căruia a fost stabilită această perioadă a fost un înscris emis de o formațiune a Ministerului Afacerilor Interne, care nu poartă ștampila unității emitente (fila 20 din dosarul primei instanțe).

Actele depuse ulterior la dosar și anume adresa nr. P/7106 din 17 februarie 2005 a Poliției Municipiului Timișoara și adresa nr. 400/250127 din 13 ianuarie 2005 a Direcției Generale de Pașapoarte atestă că reclamantul H.H. a plecat din România la data de 4 noiembrie 1960, stabilindu-se în Israel, iar la data de 22 februarie 1961 i s-a aprobat cererea de renunțare la cetățenia română (filele 7 și 11 din dosarul instanței de recurs). Ținând seama de actele menționate, se impune completarea probelor pentru a se stabili corect perioada de timp în care reclamantul a fost privat de libertate, perioadă pentru care au fost solicitate despăgubiri în temeiul art. 504-505 C. proc. pen. Situația de fapt nefiind pe deplin stabilită, urmează să fie admise recursurile declarate și să fie casată decizia atacată, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

Cu prilejul rejudecării, instanța urmează să examineze și motivul de recurs privind competența teritorială de soluționare a litigiului, în raport cu prevederile art. 506 alin. (3) C. proc. pen. și art. 155 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, împotriva deciziei nr. 93 din 20 ianuarie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2007.