ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 339/2003

Decizia nr. 339

Dosar nr. 3498/2002

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 2 noiembrie 2000, P.M.T. a chemat în

judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. S Timiș,

pentru repararea pagubei de 1 miliard lei daune materiale și morale, suferită

prin arestarea preventivă și condamnarea pe nedrept pentru infracțiunile de

omor și vătămare corporală gravă, prevăzute și pedepsite de art. 174 și art. 182

C. pen., referitor la care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. c)

C. proc. pen., a fost achitat, irevocabil, prin decizia penală nr. 4401 din 30

septembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție.

După parcurgerea unui prim ciclu jurisdicțional,

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 221 din 8 martie 2002, a

admis în parte acțiunea, pentru 90 milioane de lei daune materiale, 500

milioane de lei daune morale și recunoașterea ca vechime în muncă a duratei

arestării preventive (14 septembrie 1993 – 25 octombrie 1994).

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin

decizia nr. 75 din 15 mai 2002, a admis apelul reclamantului și a majorat la

100 milioane de lei cuantumul daunelor materiale și 900 milioane de lei daune

morale. Apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș și a pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au fost respinse, ca

nefondate. S-a reținut că reclamantul are dreptul la reparație, în limita

sumelor de bani acordate, deoarece după arestarea sa preventivă și condamnarea

(definitivă) pe nedrept, în urma rejudecării cauzei, prin decizia penală nr. 4401

din 30 noiembrie 1999, rămasă definitivă, s-a stabilit că n-a săvârșit fapta

imputată.

Împotriva acestei decizii, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, precum și D.G.F.P.S. Timiș, au declarat recurs, bazat pe motivele de

reformare prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ. în dezvoltarea

cărora au arătat, în esență, că, prin neadministrarea unor probe sau omisiunea

de a se pronunța asupra unor dovezi administrate, instanțele au stabilit prin

aproximare cuantumul despăgubirilor. Astfel, nu s-a avut în vedere salariul

avut de reclamant la data arestării, perioadele lucrate (a fost reîncadrat ca

șofer la aceeași unitate, începând cu data de 1 septembrie 1995), indicii de

referință statistici pentru indexarea creanțelor din litigiu (stabilite pe bază

de acte oficiale și expertiză judiciară) și culpa victimei (era necesar să fie

atașat dosarul nr. 9959/2000 a Tribunalului Timiș).

Recursul este fondat.

Din economia reglementărilor cuprinse în art. 504

și urm. C. proc. pen., rezultă că titularul acțiunii în reparare are obligația

de a dovedi existența prejudiciului material și moral suferit prin arestare și

nedreaptă condamnare, iar, totodată, de a furniza elementele necesare evaluării

întinderii pagubei. Nu mai puțin, textul art. 129 alin. (4) C. proc. civ.,

obligă pe judecători să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni

orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor

și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri

temeinice și legale.

Ei vor putea ordona administrarea probelor pe

care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.

După cum, pe planul stabilirii cuantumul

despăgubirilor echivalente daunelor morale, s-a decis că instanța trebuie să

aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de

victimă pe plan fizic și psihic, importanța și gradul de atingere a valorilor

morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor vătămării, gradul de

afectare a situației familiale, profesionale și sociale a celui păgubit. De

asemenea, participarea concurentă a faptei victimei înseși poate pune problema

diminuării despăgubirii.

În dezacord cu aceste reguli, instanțele au

preferat criteriul aproximării prejudiciului, fără a ține seama, așa cum

întemeiat susțin recurenții, că prejudiciul susceptibil de reparare trebuie să

fie cert și să nu fi fost reparat. Or, prejudiciul material n-a fost stabilit

prin cuantificarea reducerii veniturilor, corespunzător salariului avut de

reclamant anterior și posterior vătămării (în perioadele pretins lucrate),

precum și perspectiva majorării veniturilor, iar indexarea creanțelor, prin

actualizarea lor în raport cu rata inflației, n-a fost făcută pe baza indicilor

de referință aleși de părți ori stabiliți conform datelor statistice oficiale

sau printr-o expertiză judiciară. Nu mai puțin, prejudiciul moral a fost apreciat

în afara criteriilor enunțate mai sus, respectiv a unui minim de argumente,

indicii și dovezi care să îngăduie determinarea întinderii daunelor morale și

evaluarea lor. Atașarea și examinarea dosarului nr. 9959/2000 a Tribunalului

Timiș era cu atât mai necesară cu cât procurorul și pârâții recurenți au

invocat că reclamantul este victima faptei unui terț și a coparticipării sale

la actele de dezordine conexe arestării, împrejurări echivalente unor daune

morale care exced pricinii de față.

În aceste condiții, se impune admiterea ambelor

recursuri și, în temeiul art. 313 și art. 314 C. proc. civ., casarea ambelor

hotărâri, cu trimiterea cauzei la prima instanță, pentru rejudecarea pricinii.

Instanța de trimitere are a se conforma

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., ținând seama, totodată, de apărările

invocate de pârâți în tot cursul procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 75

din 15 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 221

din 8 martie 2002 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și trimite cauza spre

rejudecare la această din urmă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31

ianuarie 2003.