ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 339/2003

Decizia nr. 339 Dosar nr. 3498/2002 Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 noiembrie 2000, P.M.T. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. S Timiș, pentru repararea pagubei de 1 miliard lei daune materiale și morale, suferită prin arestarea preventivă și condamnarea pe nedrept pentru infracțiunile de omor și vătămare corporală gravă, prevăzute și pedepsite de art. 174 și art. 182 C. pen., referitor la care, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. c) C. proc. pen., a fost achitat, irevocabil, prin decizia penală nr. 4401 din 30 septembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție.

După parcurgerea unui prim ciclu jurisdicțional, Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 221 din 8 martie 2002, a admis în parte acțiunea, pentru 90 milioane de lei daune materiale, 500 milioane de lei daune morale și recunoașterea ca vechime în muncă a duratei arestării preventive (14 septembrie 1993 – 25 octombrie 1994). Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 75 din 15 mai 2002, a admis apelul reclamantului și a majorat la 100 milioane de lei cuantumul daunelor materiale și 900 milioane de lei daune morale. Apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș și a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, au fost respinse, ca nefondate.

S-a reținut că reclamantul are dreptul la reparație, în limita sumelor de bani acordate, deoarece după arestarea sa preventivă și condamnarea (definitivă) pe nedrept, în urma rejudecării cauzei, prin decizia penală nr. 4401 din 30 noiembrie 1999, rămasă definitivă, s-a stabilit că n-a săvârșit fapta imputată. Împotriva acestei decizii, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și D.G.F.P.S. Timiș, au declarat recurs, bazat pe motivele de reformare prevăzute de art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora au arătat, în esență, că, prin neadministrarea unor probe sau omisiunea de a se pronunța asupra unor dovezi administrate, instanțele au stabilit prin aproximare cuantumul despăgubirilor.

Astfel, nu s-a avut în vedere salariul avut de reclamant la data arestării, perioadele lucrate (a fost reîncadrat ca șofer la aceeași unitate, începând cu data de 1 septembrie 1995), indicii de referință statistici pentru indexarea creanțelor din litigiu (stabilite pe bază de acte oficiale și expertiză judiciară) și culpa victimei (era necesar să fie atașat dosarul nr. 9959/2000 a Tribunalului Timiș). Recursul este fondat. Din economia reglementărilor cuprinse în art. 504 și urm. C. proc. pen., rezultă că titularul acțiunii în reparare are obligația de a dovedi existența prejudiciului material și moral suferit prin arestare și nedreaptă condamnare, iar, totodată, de a furniza elementele necesare evaluării întinderii pagubei.

Nu mai puțin, textul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., obligă pe judecători să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. După cum, pe planul stabilirii cuantumul despăgubirilor echivalente daunelor morale, s-a decis că instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii cum ar fi consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației familiale, profesionale și sociale a celui păgubit.

De asemenea, participarea concurentă a faptei victimei înseși poate pune problema diminuării despăgubirii. În dezacord cu aceste reguli, instanțele au preferat criteriul aproximării prejudiciului, fără a ține seama, așa cum întemeiat susțin recurenții, că prejudiciul susceptibil de reparare trebuie să fie cert și să nu fi fost reparat. Or, prejudiciul material n-a fost stabilit prin cuantificarea reducerii veniturilor, corespunzător salariului avut de reclamant anterior și posterior vătămării (în perioadele pretins lucrate), precum și perspectiva majorării veniturilor, iar indexarea creanțelor, prin actualizarea lor în raport cu rata inflației, n-a fost făcută pe baza indicilor de referință aleși de părți ori stabiliți conform datelor statistice oficiale sau printr-o expertiză judiciară.

Nu mai puțin, prejudiciul moral a fost apreciat în afara criteriilor enunțate mai sus, respectiv a unui minim de argumente, indicii și dovezi care să îngăduie determinarea întinderii daunelor morale și evaluarea lor. Atașarea și examinarea dosarului nr. 9959/2000 a Tribunalului Timiș era cu atât mai necesară cu cât procurorul și pârâții recurenți au invocat că reclamantul este victima faptei unui terț și a coparticipării sale la actele de dezordine conexe arestării, împrejurări echivalente unor daune morale care exced pricinii de față. În aceste condiții, se impune admiterea ambelor recursuri și, în temeiul art. 313 și art. 314 C. proc. civ., casarea ambelor hotărâri, cu trimiterea cauzei la prima instanță, pentru rejudecarea pricinii.

Instanța de trimitere are a se conforma dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., ținând seama, totodată, de apărările invocate de pârâți în tot cursul procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei civile nr. 75 din 15 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 221 din 8 martie 2002 a Tribunalului Timiș, secția civilă, și trimite cauza spre rejudecare la această din urmă instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2003.