ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4458/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele :

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Dolj sub nr. 470 din 5 ianuarie 2001 reclamanții G.G. și G.H. au chemat în

judecată Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea la plata

echivalentului în lei a sumei de 200.000 dolari SUA, cu titlu de daune cauzate

prin arestarea nelegală și cercetarea reclamanților pentru comiterea

infracțiunii de omor.

Pârâtul a solicitat respingerea acțiunii

reclamanților, invocând excepția prescripției dreptului la acțiune susținând că

în dosarul nr. 17/P al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a întocmit

Rechizitoriul din 18 decembrie 1997 prin care s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamanților, astfel că, dreptul la acțiune pentru daune s-a

născut la această dată, acțiunea fiind înregistrată la 11 decembrie 2001 cu

depășirea termenului legal.

Pe fondul cauzei s-a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, susținându-se că prejudiciul nu este

cert, că reclamanții nu au indicat elemente de evaluare a daunelor.

Prin sentința civilă nr. 91 din 21

ianuarie 2002 Tribunalul Dolj a respins acțiunea reclamanților, reținând că

dreptul la acțiune s-a prescris, reclamanții s-au adresat cu acțiune la 11

decembrie 2000, iar dreptul la acțiune s-a născut la data citării în calitate

de părți civile în dosarul nr. 202/1998, când au luat cunoștință de calitatea

conferită prin rechizitor. Prima instanță a motivat că în lipsa comunicării

prin care reclamanții să fi fost încunoștiințați în legătură cu scoaterea de

sub urmărire ca părți civile a determinat nașterea dreptului la acțiune pentru

acordarea daunelor pentru arestare și anchetare nelegală.

Împotriva hotărârii mai sus menționată,

au formulat apel reclamanții, solicitând schimbarea în tot a hotărârii,

întrucât s-a reținut, în mod nelegal, prescripția dreptului la acțiune.

Prin decizia nr. 159 din 9 decembrie 2002

Curtea de Apel Timișoara a admis apelul declarat de reclamanții G.H. și G.G., a

fost anulată sentința civilă nr. 91 din 21 martie 2002 a Tribunalului Dolj și a

fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș.

Recursul declarat de Ministerul Public,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara împotriva deciziei civile nr.

159 din 9 decembrie 2002 a fost admis de Curtea Supremă de Justiție prin

decizia civilă nr. 1417 din 8 aprilie 2003, care a casat decizia și a trimis

dosarul aceleiași instanțe pentru soluționare pe fond.

Curtea de Apel Timișoara luând în

examinare apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 91 din

21 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Dolj, prin decizia civilă nr. 123 din 9

septembrie 2003 a admis apelul formulat de reclamant, a anulat sentința civilă

nr. 91 din 21 martie 2002 pronunțată de Tribunalul Dolj și rejudecând a admis

în parte acțiunea civilă formulată de reclamanți și a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 250.000.000

lei pentru fiecare cu titlu de daune morale, reținând că reclamanții au suferit

un prejudiciu prin reținerea ilegală timp de o săptămână, apreciind că

reparația pecuniară este echitabilă, compensatorie și proporțională daunei

morale suferite de aceștia.

Împotriva deciziei civile nr. 123 din 9

septembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara au declarat recurs atât reclamanții

G.G. și G.H., cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Reclamanții G.H. și G.G., în recursul

lor, au solicitat ca în baza prevederilor art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

raportat la dispozițiile art. 504 C. proc. civ. și art. 998 și urm. C. civ. să

li se admită recursul, să se modifice decizia Curții de Apel Timișoara și pe

fond să li se admită acțiunea astfel cum a fost formulată și precizată,

obligând Statul la 210 mii dolari SUA și la 1.500.000.000 lei despăgubiri

materiale, paguba efectivă încercată de aceștia și respectiv daune morale.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin recursul declarat se arată în esență că nu există temei

pentru acordarea daunelor, nu există nici criterii de evaluare a presupusului

prejudiciu astfel că, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei

atacate în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara prin recursul declarat a criticat decizia Curții de Apel Timișoara

prin prisma art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin aplicarea greșită a legii în

sensul că cei doi reclamanți au fost privați de libertate pe o durată de 6

zile, supuși oprobiului public și cu onoarea lezată, dar suma acordată de

instanță cu titlu de reparație a daunelor morale suferite este

supradimensionată în raport cu prejudiciul moral suferit, reclamanții nefiind

persoane deosebite, de excepție, care în mediul lor social să se bucure de o

apreciere deosebită, fiind persoane obișnuite, de importanță medie, iar lezarea

lor nu justifică o compensare exemplară, care în final să constituie o

îmbogățire fără just temei.

Recursurile vor fi analizate împreună,

având în vedere trăsătura comună cu privire la întinderea cuantumului

despăgubirilor, care atât pe reclamanți cât și pe pârâți îi nemulțumește în

raport cu stabilirea sumelor acordate.

În analizarea recursurilor și în raport

de actele dosarului se constată următoarele :

Reclamanții G.G. și G.H. au fost reținuți

prin ordonanțele de reținere din 18 ianuarie 1989 ale fostei Miliții a

Județului Dolj și arestați preventiv, conform mandatelor de arestare preventivă

nr. 17/P/1989 emise de Procuratura Județeană Dolj pe perioada 19 ianuarie–24

ianuarie 1989, în dosarul penal în care s-au făcut cercetări cu privire la

moartea numitului S.F., tatăl reclamantei, G.G. și socrul reclamantului G.H.

În urma cercetărilor s-a stabilit că

inculpatul M.A. a comis infracțiunea prevăzută de art. 183 C. pen., a cărei

victimă a fost S.F., inculpatul fiind trimis în judecată prin rechizitoriul din

18 decembrie 1997. Prin același rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub

urmărire penală a reclamanților.

Pentru

că au fost lipsiți de libertate pe nedrept și au suferit prejudicii morale,

reclamanții, în temeiul art. 504, alin. (II) C. proc. civ. sunt îndreptățiți la

repararea acestor prejudicii.

Cu privire la daunele materiale

cerute de reclamanți instanța a apreciat că acestea pot fi acordate numai în

măsura dovedirii lor. Ori, reclamanții în dovedirea pretenției de 210.000

dolari SUA au depus la dosar o scrisoare care, însă nu este de natură a

constitui o probă indubitabilă a nerealizării acestui beneficiu, urmare a

procesului penal, astfel că, în mod corect instanța de apel nu le-a acordat

daune materiale, critica privind acest aspect se constată a fi neîntemeiată.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului

moral este de reținut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de

determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilește, prin

apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor

referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic și

psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste

valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura

în care le-a fost afectată situația familiară, profesională și socială.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt

subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei erorii judiciare.

În speță, instanța a fost în măsură, cu

referire la instanța de apel, să aplice aceste criterii, ca urmare a faptului

că reclamanții au produs acel minim de argumente și indicii din care să rezulte

măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin arestarea nelegală de natură a

duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul

moral.

Așa fiind, se constată că, stabilind

cuantumul daunelor morale, instanța de apel a pronunțat o soluție legală, așa

încât criticile formulate prin cele trei recursuri apar ca fiind neîntemeiate

și sub acest aspect urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamanții G.G. și G.H. și pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, împotriva

deciziei civile nr. 123 din 9 septembrie 2003 a Curții de Apel Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 27 mai 2005.