ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5848/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5848/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția

civilă, la data de 20 iulie 2007, sub nr. 13550/63/2007, reclamantul D.I. a chemat

în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor București, solicitând

obligarea acestuia la plata de daune materiale și morale, în cuantum de 7.000 RON

și respectiv 247.000 euro, pentru prejudiciul cauzat prin privarea sa nelegală de

libertate pe o perioadă de 247 zile, în cauza penală în care a fost achitat prin

sentința penală nr. 317/2005 a Judecătoriei Sibiu, definitivă conform deciziei penale

nr. 100/2006 a Tribunalului Sibiu.

Prin sentința civilă nr. 283 din 02

iulie 2010, Tribunalul Dolj, secția civilă, a admis în parte cererea privind daunele

morale și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 200.000 euro

daune morale; a respins cererea privind daunele materiale.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a

reținut, în esență, următoarele:

Prin rechizitoriul RR/1996 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest,

a reclamantului, pentru săvârșirea în concurs a infracțiunilor prevăzute și pedepsite

de art. 208 din Legea nr. 31/1999, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art.

40 din Legea nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen., trei infracțiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) C. pen.

Prin sentința penală nr. 1537 din 28

martie 2000 a Judecătoriei Craiova s-a făcut aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. b) C. proc. pen., reclamantul fiind achitat pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 208 din Legea nr. 31/1990, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., reclamantul

a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea

nr. 82/1991 raportat la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

și pentru trei infracțiuni prevăzute de art. 239 alin. (1) C. pen. S-a constatat

că reclamantul a fost arestat preventiv în cauza respectivă de la 17 aprilie 1996

la 01 decembrie 1996, în baza mandatului de arestare preventivă nr. GG/1996 al Parchetului

de pe lângă Tribunalul Dolj.

În cadrul dosarului penal respectiv,

prin încheierea pronunțată la 26 august 1999, s-a reținut că prin Ordonanța din

17 aprilie 1996 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, în temeiul art. 148

lit. h) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului D.I., pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat la

art. 289 C. pen., art. 208 din Legea nr. 31/1990 și art. 239 C. pen., apreciindu-se

că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică;

la 8 iulie 1996, urmărirea penală fiind finalizată, s-a întocmit rechizitoriu, dosarul

fiind înaintat instanței de judecată; prin încheierea din 11 decembrie 1996, pronunțată

în Dosarul nr. 3953/1996 al Judecătoriei Drăgășani, modificată prin decizia penală

nr. 513 din 18 decembrie 1996 a Tribunalului Vâlcea, a fost admisă cererea inculpatului

D.I., dispunându-se punerea acestuia în libertate sub control judiciar de sub puterea

mandatului de arestare preventivă nr. GG/1996 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Dolj.

În faza apelului, dosarul a fost strămutat

la Tribunalul Sibiu, iar prin decizia penală nr. 413 din 27 noiembrie 2002 a Tribunalului

Sibiu s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la Judecătoria Sibiu, întrucât

cauza a fost soluționată în condițiile lipsei de procedură cu unele părți vătămate;

s-a pronunțat apoi sentința penală nr. 653 din 04 iunie 2003, care a fost din nou

desființată cu trimitere spre rejudecare, prin decizia penală nr. 421/2003 a Tribunalului

Sibiu.

Prin sentința penală nr. 317 din 02

martie 2005, pronunțată de Judecătoria Sibiu în Dosarul nr. 738/R/2004, s-a făcut

aplicarea art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., cu aplicarea

art. 122 și 124 C. pen., fiind încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului

D.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 239 C. pen. (parte vătămată

S.A.).

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., inculpatul D.I. a fost achitat pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 208 din Legea nr. 31/1990

cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitat același inculpat

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 82/1991 raportat

la art. 289 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (1), art. 42 C. pen., și pentru

două infracțiuni prevăzute de art. 239 C. pen. (părți vătămate L.G. și C.G.).

S-a constatat că inculpatul D.I. a fost

arestat preventiv în intervalul de timp 17 aprilie 1996 -19 decembrie 1996.

Prin decizia penală nr. 100 din 10

aprilie 2006, pronunțată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 5035/2005, au fost admise

apelurile declarate de inculpatul D.I. și de Parchet, dispunându-se desființarea

parțială a sentinței apelate, în sensul că, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., inculpatul D.I. a fost achitat pentru

săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. (parte

vătămată S.A.).

Situația reclamantului se încadrează

în una din tezele pe care le reglementează art. 504 alin. (3) C. proc. pen., în

sensul că privarea de libertate pe care a suferit-o acesta în cursul procesului

penal trebuie raportată la hotărârea definitivă de achitare.

Astfel, reclamantul a fost achitat pentru

fapta prevăzută de art. 208 din Legea nr. 31/1990 (bancrută frauduloasă), instanța

stabilind că „fapta nu a fost prevăzută de legea penală", prin sentința penală

nr. 317/2005 a Judecătoriei Sibiu; a fost achitat, prin aceiași sentință penală,

pentru fapta prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1992 raportat la art. 289 C.

pen. (fals intelectual), întrucât faptei îi lipsește unul din elementele constitutive

ale infracțiunii; a fost achitat pentru două dintre infracțiunile de ultraj de care

a fost acuzat, pentru lipsa unuia dintre elementele constitutive ale infracțiunii,

prin aceiași sentință penală, iar pentru cea de-a treia infracțiune de ultraj a

fost achitat prin decizia penală nr. 100/2006 a Tribunalului Sibiu, pe motiv că

fapta nu e prevăzută de legea penală.

Nu poate fi primită apărarea Parchetului

în sensul că reclamantul nu ar avea dreptul la despăgubiri, întrucât nu s-a constatat

vreo nelegalitate a măsurii arestării preventive, conform C.  proc. pen., iar unul

dintre motivele pentru care s-a dispus achitarea a constatat în dezincriminarea

faptei.

Infracțiunile de ultraj care au fost

reținute în rechizitoriul Parchetului nu au stat la baza arestării preventive a

reclamantului, faptele respective, care au fost încadrate astfel de organul de urmărire

penală, consumându-se în penitenciar, în timpul detenției preventive.

În ceea ce privește infracțiunea de fals

intelectual, instanța penală a reținut că inculpatul nu avea nicio calitate în SC

D. SRL, nu avea contract de muncă încheiat cu reprezentantul legal al societății

și că răspunderea pentru organizarea și ținerea contabilității nu poate reveni decât

unui contabil autorizat, acesta fiind considerentul pentru care s-a apreciat că

nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii.

Achitarea reclamantului pentru infracțiunea

de bancrută frauduloasă a fost pronunțată pe considerentul dezincriminării faptei,

prin O.G. nr. 32/1997.

Soluția de achitare pentru dezincriminarea

faptei nu constituie, însă, o excepție de la aplicabilitatea art. 504 alin. (3)

C. proc. pen., pe de o parte, pentru că legea nu face distincție între motivele

pentru care s-a hotărât achitarea, iar, pe de altă parte, pentru că nu se poate

considera că incidența dezincriminării îi creează o situație defavorabilă persoanei

ce a fost judecată în calitate de inculpat și care beneficia de prezumția de nevinovăție.

Totodată, faptul că una dintre infracțiunile

pentru care reclamantul a fost trimis în judecată a fost dezincriminată devine lipsit

de relevanță în condițiile în care, pentru celelalte fapte, achitarea s-a pronunțat

pentru considerente ce țin de incidența instituțiilor de drept substanțial penal

(„fapta nu e prevăzută de legea penală" și „faptei îi lipsește unul din elementele

constitutive ale infracțiunii").

În ceea ce privește durata măsurii arestării

preventive, se constată că aceasta a fost stabilită și reținută prin dispozitivul

sentinței penale ca fiind 17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, iar acest aspect

nu mai poate fi cenzurat sau reanalizat de către instanța civilă, astfel încât apărarea

potrivit căreia reclamantul cere despăgubiri pentru perioada în care a fost arestat

într-o altă cauză se înfățișează ca neîntemeiată.

Prejudiciul moral suferit de reclamant

a fost dovedit în cauză; dincolo de prezumția simplă că profilul psihologic al oricărui

om normal exclude ipoteza potrivit căreia acesta ar putea să se simtă bine în penitenciar

sau că viața sa își urmează cursul firesc în regim de detenție, proba testimonială

dovedește faptul că reclamantul a avut de îndurat suferințe psihice în această perioadă,

el suportând cu dificultate situația respectivă, familia i s-a destrămat din acest

considerent și a avut de îndurat consecințe negative și după încetarea stării de

detenție.

Așadar, în cauză este dovedită existența

unei privări nejustificate a reclamantului de libertate și existența unui prejudiciu

moral generat de această situație.

Prejudiciul moral nu este, în sine, cuantificabil,

valoarea pecuniară nu poate înlocui sau anihila privarea de libertate suportată

la un moment dat, însă acordarea unei despăgubiri morale este menită a conferi o

recunoaștere morală a prejudiciului și a importanței valorii sociale lezate.

Ținând seama de perioada detenției preventive,

de importanța dreptului la respectarea libertății personale, de faptul că reclamantul

era o persoană integrată social înainte de detenție, de starea de incertitudine

ce a planat cu privire la tragerea reclamantului la răspundere penală, urmează a

se aprecia că suma de 200.000 euro este suficientă pentru a oferi reclamantului

o satisfacție echitabilă și pentru a asigura o recunoaștere a prejudiciului moral.

Cererea de acordare a daunelor materiale

este, însă, neîntemeiată.

Reclamantul a pretins că măsura arestării

preventive l-ar fi împiedicat să obțină un comision de 31.500.000 dolari SUA, ce

i s-ar fi cuvenit în condițiile unei derulări normale a contractului din 08

iulie 1995 încheiat cu Corporația K. din Nevada, SUA.

Expertiza contabilă întocmită în cauză

a confirmat existența firmei cu care s-a încheiat contractul și a arătat că reclamantului

i s-ar fi cuvenit un comision în valoarea cerută, în condițiile unei derulări normale,

pe termenul de 18 luni stipulat.

În primul rând, este de reținut că pretinsul

contract a fost încheiat la 08 iulie 1995, iar reclamantul a fost arestat la data

de 17 aprilie 1996, în acest răstimp fiind posibilă derularea contractului; nu s-a

dovedit și nu s-a invocat o asemenea derulare a contractului și o încasare a comisionului,

deși termenul contractului era de 18 luni de zile, iar intervalul respectiv privește

o durată de zece luni de zile, așa încât pretenția dedusă judecății de reclamant

și susținerile referitoare la aceasta apar ca neverosimile.

Totodată, este justă observația făcută

de pârât prin concluziile scrise depuse la dosar, potrivit căreia nu există dovezi

că reclamantul a desfășurat activitate ca urmare a încheierii acestui contract,

astfel încât acesta nu și-a produs efectele, iar reclamantul nu a făcut dovada că

partenerul său a reziliat contractul.

Este fondată și apărarea potrivit căreia

reclamantul nu a făcut dovada că avea calitatea de comerciant ca persoană fizică;

Decretul-Lege nr. 54/1990, invocat de pârât în concluziile scrise, reglementa organizarea

și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative, iar art. 25

din acesta reglementa autorizarea persoanelor fizice pentru a desfășura activități

independente „în domeniul serviciilor sau pentru realizarea anumitor produse";

contractul dedus judecății este un contract de intermediere, între firma din SUA

și o firmă din China, nefiind vorba de vreo activitate dintre cele vizate de lege

(servicii sau realizarea unor produse), astfel încât calitatea de comerciant ce

putea încheia un astfel de contract putea aparține numai unei societăți comerciale

înființate în baza Legii nr. 31/1990, neputând fi primită susținerea reclamantului

că a încheiat actul respectiv „în calitate de persoană fizică".

De asemenea, veniturile realizate de

orice persoană, comerciant sau nu, sunt, în principiu, impozabile, reclamantul neadministrând

dovezi privind efectuarea unui bilanț contabil al activității sale comerciale.

Expertiza extrajudiciară pe care și-a

comandat-o reclamantul (eludând dispozițiile luate de instanță cu privire la cererea

de administrare a unei noi expertize sau a unui supliment la expertiza inițială)

nu are nicio valoare probantă și nu are cum să convingă instanța cu privire la o

împrejurare de fapt ce nu a fost dovedită, aceea că reclamantul ar fi fost unul

dintre cei mai mari oameni de afaceri din România în anul 1995 și că ar fi încasat

comisioane de zeci de milioane de dolari.

Expertul respectiv susține că a studiat

niște facturi și niște documente din dosarul penal și că a ajuns la concluzia că

„SC D. SRL Craiova a reclamantului D.I." a desfășurat operațiuni financiar-contabile

de 14.109.557.367 ROL pe perioada 1992 - octombrie 1995”.

Or, SC D. SRL nu era „a reclamantului

D.I.", așa cum a precizat expertul, reprezentantul legal al acestei persoane

juridice fiind soția reclamantului, D.Ș., iar motivul pentru care reclamantul a

fost achitat în dosarul penal pentru una din faptele reținute în sarcina sa a constatat

tocmai în faptul că el nu a avut o calitate oficială în firma respectivă și că nu

îi revenea vreo responsabilitate legală pentru derularea operațiunilor financiar-contabile.

De altfel, dispoziția instanței privind

depunerea unor înscrisuri din care să rezulte volumul activității comerciale desfășurate

de reclamant în perioada anterioară arestării a rămas doar consemnată în încheierea

din 2 octombrie 2009, pentru că reclamantul nu a avut ce să depună la dosar, gândindu-se

mai apoi la expertiza extrajudiciară total irelevantă, despre care s-a menționat

mai înainte.

Prin decizia nr. 184 din 23 martie 2011,

Curtea de Apel Craiova, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant, pârât și Ministerul Public

împotriva sentinței susmenționate, pentru următoarele considerente:

În speță, instanța de fond a surprins

corect întreaga stare de fapt referitoare la situația reclamantului ca inculpat

în procesul penal, stare de fapt necontestată de părți.

Raportat la situația de fapt reținută,

au fost corect aplicate dispozițiile legale incidente în speță - art. 504 C. proc.

pen.

La stabilirea prejudiciului moral, instanța

de fond a avut în vedere o serie de criterii, cum ar fi consecințele negative suferite

de reclamant pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura

în care acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele

vătămării, măsura în care reclamantului i-a fost afectată situația materială, profesională

și socială.

Referitor la cuantumul despăgubirilor

cuvenite reclamantului, în baza art. 504 și urm. C. proc. pen., în raport de suferințele

și traumele cauzate în perioada detenției, se impune menținerea cuantumului acordat

de instanța de fond (200.000 euro), justificându-se că privarea de libertate pe

o perioadă destul de lungă - peste 8 luni de zile - este de natură să creeze atât

un prejudiciu material, cât și unul moral.

Astfel, au fost lezate - prin deținerea

nelegală a reclamantului pe o perioadă de 247 zile - atât drepturile patrimoniale,

cât și drepturile fundamentale ale acestuia, existând o atingere adusă valorilor

care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la recuperarea prejudiciului

produs fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 și urm. C. proc. pen.,

cât și a dispozițiilor art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Din actele existente la dosar, rezultă

că reclamantul a fost arestat și a executat un număr de 247 zile, în intervalul

cuprins între 17 aprilie 1996 și 19 decembrie 1996, fiind ulterior achitat prin

hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.

În atare situație, în speță își găsesc

incidența prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., reclamantul fiind îndreptățit

la repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a privării nelegale de libertate.

Este unanim recunoscut în jurisprudență,

că orice arestare și inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferințe pe plan

moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea,

dar și libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege

și că, din acest punct de vedere, îi produce un prejudiciu moral care justifică

acordarea unei compensații materiale.

Întinderea acestei compensații nu se

stabilește în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii obiective care rezultă din

prevederile art. 505 C. proc. pen.

Operațiunea de estimare a despăgubirilor

a fost corect efectuată de către prima instanță, care s-a raportat la criteriile

prevăzute de art. 505 C. proc. pen., respectiv la durata privării de libertate suportate,

la consecințele produse asupra reclamantului și familiei acestuia, dar în special

la durata privării de libertate.

Faptul că pentru o perioadă de 247 zile,

reclamantul a fost lipsit de libertate, fiind nevoit să trăiască în penitenciar

și să suporte regimul de detenție impus prin lege, constituie argumentul determinant

în aprecierea cuantumului daunelor morale acordate.

În speță, chiar dacă fapta de bancrută

frauduloasă a fost dezincriminată ulterior, prin O.G. nr. 92/1997, aceasta nu constituie

o excepție de la aplicarea dispozițiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., pentru

că legea nu face distincție între motivele pentru care s-a hotărât achitarea.

Toată situația creată reclamantului se

raportează la măsura detenției luată (arestarea) și apoi la faptul că, în final,

a fost achitat. Aceasta, în condițiile în care a fost în concret stabilită perioada

de arest preventiv strict efectuată ca urmare a trimiterii în judecată și formării

Dosarului nr. 193/P/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, în care reclamantul

a fost arestat la data de 17 aprilie 1996, deși pentru alte infracțiuni fusese deja

arestat anterior la data de 20 octombrie 1995.

Față de toate aceste considerente, nu

sunt fondate motivele de apel invocate de către cei trei apelanți cu privire la

acordarea despăgubirilor morale, la legalitatea, respectiv nelegalitatea măsurii

arestării preventive și la cuantumul despăgubirilor morale acordate de către prima

instanță.

Așa cum s-a arătat, îndreptățirea reclamantului

la astfel de daune derivă din lege (art. 504 C. proc. pen.), aceste daune fiind

dovedite cu probele existente la dosar, cuantumul lor fiind stabilit pe baza criteriilor

care rezultă expres din dispozițiile art. 505 C. proc. pen.

Prin prisma acestor considerente, urmează

să fie înlăturate toate criticile referitoare la acordarea și, respectiv cuantumul

despăgubirilor morale, la situația socială, morală și profesională a reclamantului

înainte și după detenție, o astfel de susținere fiind irelevantă din punct de vedere

juridic în operațiunea de cuantificare a daunelor morale (apelul D.G.F.P. Dolj și

respectiv, apelul Ministerului Public).

Referitor la proba testimonială administrată

în cauză, se constată că prima instanță a ținut cont de aceasta, neexistând nicio

altă probă prin care să se combată declarațiile martorilor audiați pentru reclamant,

după cum nu există nici argumente care să atragă înlăturarea acestor depoziții.

Cu privire la invocarea jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, referitor la cuantumul foarte mare al despăgubirilor

morale acordate, după cum critică apelanții D.G.F.P. Dolj și Ministerul Public,

urmează a se aprecia că s-a realizat scopul urmărit prin suma pe care instanța de

fond a acordat-o, în genere Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordând sume

de bani mai mici în încercarea de a oferi o satisfacție mai mult morală pentru prejudiciul

moral suferit, fără a exista o regulă de cuantificare pentru fiecare zi de detenție.

Nici ultimul motiv de apel invocat de

reclamant cu privire la neacordarea de despăgubiri materiale, nu este fondat.

Astfel, reclamantul a solicitat suma

de 32.000.000 dolari SUA, în echivalentul în lei, considerând că a făcut dovada

existenței unui contract comercial în derulare înainte de luarea măsurii arestării

preventive.

Prin expertiza tehnică contabilă efectuată

în cauză și prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada existenței unui astfel

de contract comercial și de comision încheiat de Corporația K. din Nevada, SUA,

contract încheiat la 08 iulie 1995.

Pentru perioada începând cu data încheierii

contractului și până la data arestării preventive a reclamantului - 17 aprilie 1996,

contractul comercial în cauză s-a derulat însă, fără ca reclamantul să facă dovada

acestei derulări și în special, a perceperii comisionului.

De asemenea, expertiza tehnică contabilă

a calculat comisionul în speță în funcție de datele înscrise în contractul încheiat,

fără a fi prezentate dovezi că acest comision a fost perceput și că, datorită măsurii

arestării preventive, contractul a fost reziliat de către partea contractantă, reclamantul

fiind astfel prejudiciat.

Mai mult, contractul în cauză este unul

de intermediere între firma din SUA și o firmă din China, iar conform dispozițiilor

Legii nr. 31/1990, reclamantul ar fi trebuit să facă dovada calității de comerciant

ca persoană fizică.

Corect instanța de fond a reținut că

reclamantul, ca persoană fizică, în condițiile Decretului-Lege nr. 54/1990 privind

organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative,

era obligat să dețină autorizații în acest sens și să întocmească bilanț contabil

trimestrial (H.G. nr. 201/1996), acte pe care acesta nu le-a depus la dosarul cauzei.

Mai mult, nu s-a făcut dovada existenței

unor furnizori sau a unor contracte strict și ferm încheiate care să facă ulterior

dovada derulării contractului în cauză înainte și după luarea măsurii arestării

preventive.

Decizia Curții de Apel a fost atacată

cu recurs, în termen legal, de către ambele părți și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

I. Recurentul-reclamant a criticat hotărârea

sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate și al respingerii cererii privind

daunele materiale.

recurentul a susținut că acesta este prea mic în raport de prejudiciul suferit.

Deși instanțele de fond au reținut că

prejudicial moral suferit a fost dovedit în cauză, referindu-se și la gravitatea

acestui prejudiciu, derivată din existența unei privări nejustificate de libertate

pe o perioadă de 247 zile, suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificat

de mică raportat la principiile conform cărora despăgubirile morale au rolul de

a diminua prejudiciul psihic suferit de cel în cauză și de a-l sprijini în regăsirea

unor condiții de viață asemănătoare celor avute anterior.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a reținut, în mod constant, că în cazurile de violare a art. 5 parag. 1 al Convenției

(privarea nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri

bănești pentru prejudiciul moral suferit pe perioada detenției nelegale. De asemenea,

practica Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în sensul acordării

unor asemenea despăgubiri, calculate la 1.000 de euro/zi de deținere.

Raportat și la această practică, dar

și la gravitatea consecințelor suportate de el ca urmare a celor 247 de zile de

detenție nelegală, reținută de instanță, recurentul susține că trebuia admisă cererea

sa privind acordarea sumei de 247.000 euro cu titlu de daune morale, în respectarea

principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat.

a fost în mod greșit respinsă.

Recurentul arată că raportul de expertiză

efectuat în cauză în vederea stabilirii prejudiciului material a confirmat faptul

că a fost împiedicat, prin măsura arestării preventive executate în perioada 17

aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, să obțină comisionul în valoare de 31.500.000

dolari SUA, ce i s-ar fi cuvenit în condițiile unei derulări normale a contractului

din 08 iulie 1995.

Însăși instanța, în motivarea sa, recunoaște

că „expertiza contabilă întocmită în cauză a confirmat existența firmei cu care

s-a încheiat contractul și a arătat că reclamantului i s-ar fi cuvenit un comision

în valoarea cerută, în condițiile unei derulări normale, pe termenul de 18 luni

stipulate”.

Recurentul arată că, în aceste condiții,

sunt neavenite aprecierile instanței privind modul de derulare a contractului, fiind

demonstrat în mod cert că măsura privativă de libertate a făcut imposibilă derularea

contractului comercial din 08 iulie 1995, situație în care trebuia acordată cu titlu

de daune materiale suma de 31.500.000 dolari SUA, reprezentând comisionul ce i-ar

fi revenit în condițiile derulării normale a contractului din 08 iulie 1995, pe

durata de 18 luni.

II. Recurentul-pârât a formulat următoarele

critici:

cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., din care rezultă că

motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept,

ci ea trebuie să se refere la toate acestea.

Or, în considerentele hotărârii pronunțate,

instanța de apel a reținut ca fiind corect analizată starea de fapt de către instanța

de fond, înțelegând astfel că rolul său este mai mult acela de a verifica modalitatea

în care a fost aplicată legea de către prima instanță.

aspectul acordării daunelor morale.

Reclamantul nu este îndreptățit la daune

morale, în condițiile în care, în cauză, nu au fost administrate probe concludente

care să conducă la stabilirea prejudiciului moral încercat și, cu atât mai puțin,

probe care să determine legătura de cauzalitate dintre măsura privativă de libertate

la care acesta a fost supus și eventualele consecințe ale unei asemenea măsuri.

Prejudiciul moral pretins a fi fost cauzat

reclamantului prin privarea acestuia de libertate trebuia dovedit prin administrarea

de probe corespunzătoare, care să contureze atât dimensiunea suferințelor fizice

și psihice la care a fost supusă victima, cât și intensitatea cu care au fost percepute

consecințele vătămării de către aceasta și familia sa, fapt ce rezultă din interpretarea

coroborată a dispozițiilor art. 1169 C. civ. și art. 505 alin. (1) C. proc. pen.

În lipsa dovedirii cumulative a tuturor

acestor condiții

, obligarea

Statului Român la plata daunelor morale este nejustificată, astfel că acordarea

sumei de 200.000 euro cu titlu de daune morale reprezintă o îmbogățire fără justă

cauză.

Pe de altă parte, cuantumul daunelor

morale acordate este prea mare, instanța de apel nearătând modalitatea în care a

realizat cuantificarea daunelor morale.

Astfel, nu s-a ținut seama de criteriile

legale și jurisprudențiale, respectiv de consecințele negative suferite de cel în

cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care

acestea au fost lezate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării,

măsura în care i-a fost afectată situația materială, familială, profesională și

socială.

De asemenea, nu s-a ținut seama de jurisprudența

în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care este în sensul acordării

unor sume de bani mult mai mici.

III. Recurentul Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Craiova a formulat următoarele critici:

pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care a fost privată de libertate

în cursul procesului penal ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Coroborând dispozițiile art. 139

alin. (2) C. proc. pen. cu cele ale art. 504 alin. (3) din același Cod (text care

precizează expres modalitatea de stabilire a nelegalității privării sau restrângerii

de libertate), rezultă că dreptul la repararea pagubei se naște numai în situația

în care măsura preventivă se revocă pentru că a fost luată cu încălcarea prevederilor

legale. Această interpretare se află în deplină concordanță cu reglementarea conținută

în art. 5 parag. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale.

Or, prin decizia penală nr. 513 din

18 decembrie 1996 a Tribunalului Vâlcea s-a dispus liberarea provizorie sub control

judiciar a inculpatului D.I., în temeiul art. 160

2

C. proc. pen., iar

prin decizia penală nr. 100 din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Sibiu, inculpatul

a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C.

proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 239 C. pen.

Așadar, punerea în libertate a inculpatului

nu s-a realizat pentru încălcarea vreunei prevederi legale privind măsura arestului

preventiv (măsură luată în mod legal, prelungită și confirmată de instanțele de

judecată din județele Dolj și Vâlcea), iar achitarea a intervenit urmare intrării

în vigoare a unei legi penale mai favorabile ce a dezincriminat și modificat conținutul

infracțiunii de ultraj, prin O.U.G. nr. 58/2002.

Este evident că, reclamantul nu a fost

privat de libertate după ce a intervenit dezincriminarea infracțiunii de ultraj

în anul 2002, faptă aflată în concurs cu alte infracțiuni.

a fost arestat în altă cauză pentru infracțiuni concurente încă din 20 octombrie

1995, liberarea sa survenind la aceeași dată de 19 decembrie 1996.

În concluzie, în mod netemeinic s-au

acordat despăgubiri inclusiv pentru perioada în care reclamantul se afla arestat

și în altă cauză. Arestarea reclamantului în altă cauză rezultă din hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului din 14 aprilie 2009, în cauza Didu împotriva României,

publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 740/30.10.2009.

Examinând decizia recurată prin prisma

criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantului:

sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate, susținând că acest cuantum este

prea mic în raport de prejudiciul încercat.

Recurentul nu invocă, însă, faptul că

instanța de apel ar fi omis să aibă în vedere vreunul dintre criteriile legale sau

jurisprudențiale pentru evaluarea prejudiciului moral suportat ca urmare a privării

lui nelegale de libertate, ceea ce ar fi permis încadrarea criticii vizând cuantificarea

daunelor morale în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Dimpotrivă, susține că instanța de apel a avut în vedere aceste criterii, dar,

cu toate acestea, a cuantificat greșit daunele morale, acordându-i o sumă insuficientă

pentru prejudiciul pe care l-a suportat.

Or, aprecierea, în concret, a cuantumului

daunelor morale prin raportare la criteriile aplicabile în materie reprezintă o

chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii

atacate. Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs

față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei

hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate,

nu și de netemeinicie.

Pe cale de consecință, criticile legate

de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile

de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea

controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate.

În ceea ce privește invocarea jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, contrar susținerilor recurentului, aceasta

nu consacră regula acordării de daune morale în cuantum de 1.000 euro pe zi de detenție

nelegală. Principiul ce se degajă din jurisprudența în materie a Curții Europene

este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport

de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. Or, instanța de apel a

făcut aplicarea acestui principiu în cauză, apreciind că suma de 200.000 euro acordată

la fond reclamantului cu titlu de daune morale asigură o satisfacție echitabilă

în raport cu prejudiciul moral suferit prin privarea nelegală de libertate timp

de 247 de zile.

În consecință, criticile fundamentate

pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu sunt fondate, cu consecința

inaplicabilității motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

și sub aspectul respingerii cererii sale de acordare a daunelor materiale, sens

în care susține că raportul de expertiză administrat în cauză dovedea prejudiciul

material suferit ca urmare a privării nelegale de libertate.

Critica aduce, deci, în discuție, o problemă

legată de modul de evaluare a probelor, tinzând la reevaluarea situației de fapt

stabilite în apel pe aspectul prejudiciului material, ceea ce ține de temeinicia

hotărârii atacate, iar nu de legalitatea ei.

Greșeala gravă de fapt consecutivă aprecierii

eronate a probelor administrate, pe care o conturează critica în discuție, nu mai

poate face însă obiectul analizei instanței de recurs în actuala reglementare a

art. 304 C. proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea

cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară,

fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Față de considerentele prezentate, în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului,

ca nefondat.

II. Cu privire la recursul pârâtului:

hotărârii recurate nu este fondată.

Împrejurarea că instanța de apel nu a

mai reluat în considerentele hotărârii pronunțate starea de fapt stabilită la fond

cu privire la situația reclamantului ca inculpat în procesul penal a fost justificată

de instanță prin aceea că starea de fapt pe aspectul în discuție a fost stabilită

corect la fond și nu a fost contestată de părți, caz în care nu se pune problema

nemotivării hotărârii, cum greșit susține recurentul-pârât.

Motivarea hotărârii instanței de control

judiciar trebuie să poarte asupra aspectelor contestate în calea de atac, or cu

privire la aspectele contestate prin apelurile exercitate în cauză - caracterul

nelegal al privării de libertate, prejudiciul moral cauzat reclamantului și cuantumul

daunelor morale acordate, respingerea cererii de daune materiale, instanța de apel

a expus pe larg în considerentele hotărârii pronunțate argumentele de fapt și de

drept care i-au format convingerea la darea soluției, respectând astfel exigențele

impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce face inaplicabil în speță cazul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

acordarea daunelor morale, susținând, pe de o parte, că reclamantul nu este îndreptățit

la daune morale, pentru că în cauză nu au fost administrate probe concludente care

să conducă la stabilirea prejudiciului moral încercat și a legăturii de cauzalitate

dintre măsura privativă de libertate la care acesta a fost supus și eventualele

consecințe ale unei asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, că instanța a stabilit

un cuantum prea mare al daunelor morale, fără a ține seama de criteriile legale

și jurisprudențiale în materie.

Criticile referitoare la probele administrate,

care, în opinia recurentului, ar fi neconcludente în stabilirea prejudiciului moral

încercat de reclamant ca urmare a măsurii privative de libertate la care acesta

a fost suspus, vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare,

în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată de instanța de

recurs, față de actuala structură a recursului.

Practic, se contestă, în contra celor

reținute de instanța de apel, dovedirea prejudiciului moral încercat de reclamant

ca urmare a privării sale nelegale de libertate, or, o asemenea critică nu se poate

încadra în niciunul dintre cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304

C. proc. civ., deoarece ea privește modul de stabilire de către instanța de apel

a situației de fapt pe baza aprecierii probelor administrate în cauză.

Modul în care instanța a stabilit situația

de fapt, consecutiv aprecierii probelor administrate în cauză, nu mai poate face

obiectul analizei instanței de recurs în actuala reglementare a art. 304 C.

proc. civ., pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea o asemenea

cenzură, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Întrucât recursul este o cale extraordinară

de atac susceptibilă de exercitare numai pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie, iar reevaluarea situației de fapt pe aspectul existenței prejudiciului

moral cauzat de privarea nelegală de libertate a reclamantului, prin reaprecierea

probatoriului administrat în cauză, la care tinde în fapt recurentul-pârât, implică

un control asupra temeiniciei hotărârii atacate, urmează a se reține că un asemenea

control nu poate fi efectuat de instanța de recurs, depășind limitele restrictive

de exercitare a controlului judiciar în recurs, impuse de art. 304 C. proc.

civ.

Criticile referitoare la cuantificarea

daunelor morale cu ignorarea criteriilor legale și jurisprudențiale în materie aduc,

însă, în discuție legalitatea hotărârii recurate, încadrându-se în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu sunt, însă, fondate,

deoarece pentru a confirma soluția fondului pe aspectul întinderii compensației

pecuniare la care reclamantul are dreptul pentru prejudiciul moral încercat prin

privarea nelegală de libertate, instanța de apel a făcut referire la durata privării

nelegale de libertate - 247 de zile, la consecințele negative suportate de reclamant

pe plan moral, social și profesional ca urmare a măsurii privative de libertate

la care a fost supus, constând în lezarea onoarei, a demnității și libertății individuale,

la importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori

și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării de către reclamant

raportat la durata privării de libertate.

Or, toate aceste împrejurări la care

s-a raportat instanța de apel se circumscriu criteriilor obiective prevăzute de

art. 505 alin. (1) C. proc. pen. pentru stabilirea întinderii reparației în cazul

privării nelegale de libertate, astfel că hotărârea recurată apare ca fiind dată

cu respectarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale menționate.

Totodată, instanța de apel

a făcut trimitere și la jurisprudența în materie a Curții Europene, reținând, în

esență, că principul care se degajă din această jurisprudență este acela al acordării

de despăgubiri

bănești echitabile,

care să asigure o satisfacție morală victimei prejudiciului nepatrimonial, și că,

în speță, acest principiu este respectat prin suma de bani acordată reclamantului

cu titlu de daune morale.

Ca atare, nu a fost ignorat

de către instanța de apel nici principiul echității, consacrat de jurisprudența

Curții Europene în materia acordării daunelor morale, astfel că nici din acest punct

de vedere nu se poate reține nelegalitatea hotărârii recurate.

În ceea ce privește stabilirea,

în concret, a întinderii daunelor morale în raport de criteriile legale și jurisprudențiale,

aceasta este o chestiune ce ține de aprecierea instanței, asupra căreia nu se poate

realiza controlul judiciar în recurs,

față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

În actuala reglementare, art. 304 C.

proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate,

nu și de netemeinicie, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea

verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate,

fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Având în vedere considerentele prezentate,

față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

recursul pârâtului, ca nefondat.

III. Cu privire la recursul Ministerului

Public:

al privării de libertate a reclamantului, pe motiv că măsura privativă de libertate

luată față de reclamant nu a fost revocată, iar achitarea reclamantului pentru una

din faptele pentru care a fost arestat preventiv s-a datorat dezincriminării.

Contrar susținerilor recurentului, împrejurarea

că măsura arestării preventive a reclamantului nu a fost revocată nu infirmă caracterul

nelegal al privării de libertate a reclamantului, reținut de instanțele anterioare,

întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea

nelegală de libertate poate fi stabilită nu doar prin hotărârea instanței de revocare

a măsurii privative de libertate, ci și prin hotărâre definitivă de achitare, cum

este cazul în speță.

Astfel, art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

prevede că „privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită,

după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive

de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau

de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive

de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă

de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit.

j)”.

Rezultă că, textul permite reținerea

caracterului nelegal al privării de libertate nu doar prin raportare la hotărârea

instanței de revocare a măsurii privative de libertate, ci și prin raportare la

hotărârea definitivă de achitare.

Or, în speță, prin sentința penală

nr. 317 din 02 martie 2005 a Judecătoriei Sibiu, așa cum aceasta a rămas definitivă

prin decizia penală nr. 100 din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Sibiu, reclamantul

a fost achitat pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul

nr. RR/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și pentru care, prin Ordonanța

din 17 aprilie 1996 a aceluiași Parchet, s-a dispus arestarea lui preventivă. Pe

cale de consecință, privarea de libertate a reclamantului în perioada 17

aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, cât acesta a fost arestat preventiv în cauza penală

în care ulterior a fost achitat prin hotărâre definitivă, are caracter nelegal în

sensul art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

Pe de altă parte, contrar susținerilor

recurentului, împrejurarea că pentru una dintre faptele pentru care reclamantul

a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv, achitarea s-a dispus ca urmare

a dezincriminării, nu face inaplicabil art. 504 alin. (3) C. proc. pen., întrucât

textul nu face nicio distincție între motivele achitării. De altfel, o atare împrejurare

este oricum lipsită de relevanță, în condițiile în care pentru celelalte fapte pentru

care s-a luat măsura arestării preventive a reclamantului, executată în perioada

17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, achitarea prin hotărâre definitivă s-a pronunțat

pe considerente de drept substanțial - „fapta nu e prevăzută de legea penală” și

„faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”.

despăgubiri reclamantului inclusiv pentru perioada în care acesta era arestat și

în altă cauză este, de asemenea, nefondată.

În speță, reclamantului i-au fost acordate

despăgubiri numai pentru privarea nelegală de libertate la care a fost supus în

perioada 17 aprilie 1996 - 19 decembrie 1996, ca urmare a măsurii arestării preventive

luate împotriva sa prin Ordonanța din 17 aprilie 1996 a Parchetului de pe lângă

Tribunalul Dolj, pentru fapte pentru care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul

nr. RR/1996 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj și pentru care ulterior a

fost achitat prin sentința penală nr. 317 din 02 martie 2005 a Judecătoriei Sibiu,

definitivă prin decizia penală nr. 100 din 10 aprilie 2006 a Tribunalului Sibiu.

Faptul că în aceeași perioadă, reclamantul

era arestat și în altă cauză nu înseamnă că despăgubirile acordate în prezentul

litigiu au vizat și arestarea din acea altă cauză, cum eronat pretinde recurentul,

întrucât calificarea drept nelegală a privării de libertate din perioada 17

aprilie 1996 - 19 decembrie 1996 s-a făcut de către instanțe exclusiv în considerarea

arestării reclamantului în cauza penală în care acesta a fost achitat prin hotărâre

definitivă.

Față de considerentele prezentate, reținând

că hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

art. 504 alin. (3) C. proc. pen. și că astfel nu sunt întrunite în speță cerințele

cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge recursul Ministerului Public, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1)

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate

de reclamantul D.I., de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova împotriva

deciziei nr. 184 din 23 martie 2011 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

1 octombrie 2012.