ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2109/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2109/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 160/30 din 12 ianuarie 2010,

reclamanții M.E.T., M.A. și D.F.

au

chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și au solicitat

obligarea pârâtului la plata sumelor de 600.000 euro despăgubiri morale și la 30.000

euro despăgubiri materiale.

În drept, reclamanții au invocat art. 3 alin. (4) din

Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1786 din 05 iulie 2010, pronunțată

în Dosarul nr. 160/30/2010, Tribunalul Timiș

a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții M.E.T., M.A. și

D.F. împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și l-a obligat pe pârât la plata sumelor

de câte 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în

nume propriu, la 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defuncta

M.M. (soția reclamantului M.A. și mama reclamanților M.E.T. și D.F.) și la câte

2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii acestora B.E.

și B.A.

A respins în rest acțiunea reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea

este întemeiată, întrucât împotriva reclamanților s-a adoptat măsura administrativă

cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan

împreună cu mama M.M. (fostă B.), bunicul B.E., decedat, bunica B.A., decedată,

și străbunica B.E., decedată, deportarea având loc în localitatea M.N.

Măsura deportării în Bărăgan se circumscrie ipotezei prevăzute

de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres Decizia Ministerului

Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de

lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic.

Coroborând dispozițiile legale menționate cu cele ale

art. l pct. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 și cu cele ale pct. 2

și 3 ale art. 1 al actului normativ menționat, prima instanță a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să le plătească

reclamanților cate 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit în nume propriu, la stabilirea despăgubirilor avându-se în vedere că aceștia

beneficiază și de prevederile Legii nr. 118/1990.

Pârâtul a fost obligat să le plătească reclamanților și

suma totală de 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defuncta

M.M. (soția lui M.A. și mama reclamanților M.E.T. și D.F.), precum și să le plătească

reclamanților M.E.T. și D.F. câte 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit de bunicii acestora, B.E. și B.A.

A fost respinsă în rest acțiunea vizând suma de 30.000

euro reprezentând despăgubiri materiale, ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut

dovada confiscării bunurilor respective, astfel cum prevede art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009.

Împotriva sentinței civile nr. 1786 din 05 iulie 2010

a Tribunalului Timiș au declarat apel în termenul legal atât reclamanții, cât și

pârâții.

În motivarea apelului, reclamanții au susținut că hotărârea

primei instanțe este nelegală, întrucât în mod eronat a avut în vedere la stabilirea

cuantumului despăgubirilor, art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, prin care

a fost modificată și completată Legea nr. 221/2009.

În acest context au arătat că O.U.G. nr. 62/2010 încalcă

principiul neretroactivității legii, conform căruia legea reglementează situațiile

care se nasc sau se constituie după intrarea ei în vigoare.

Au mai arătat că în speță se impune repararea integrală

a prejudiciului suferit, atât prin despăgubiri morale, cât și materiale.

În privința prejudiciului material, au arătat că acesta

reprezintă echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii deportării și care

nu le-au fost restituite.

Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile

mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă

a anului 1951.

Pentru termenul din 9 martie 2011, reclamanții au depus

la dosar o completare a motivelor de apel.

Au arătat că decizia nr. 13 58 din 21 octombrie 2010,

prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, este obligatorie numai în ceea ce privește dispozitivul

său, nu și prin raționamentul său.

Raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia

nu există vreo obligație a Statului Român de a acorda despăgubiri morale pentru

persoanele persecutate politic, este eronat, au arătat reclamanții, întrucât le

îngrădește dreptul conferit de art. 998 și art. 999 C. civ.

Au invocat de asemenea și art. 504 și urm. C. proc. pen.,

art. 52 din Constituție și art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea apelului pârâtului s-a susținut că reclamanții

și antecesorii acestora nu au fost condamnați politic, fiind doar supuși măsurii

deportării, situație în care nu au dreptul la despăgubiri morale.

S-a mai arătat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor

morale prima instanță nu a ținut seama de prevederile O.U.G. nr. 62/2010.

În privința despăgubirilor materiale, s-a susținut că

reclamanții nu au făcut dovada bunurilor confiscate pe care de altfel puteau să

le solicite după apariția O.G. nr. 214/1999 și nu au făcut-o, iar o parte dintre

acestea, cum este beneficiul nerealizat în urma confiscării terenurilor agricole,

nu fac obiectul legii.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia

nr. 499 din 09 martie 2011,

a respins apelul

declarat de reclamanții M.E.T., M.A. și D.F. împotriva sentinței civile nr. 1786

din 05 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș.

A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș

împotriva aceleiași sentințe.

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a

respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanții M.E.T., M.A. și D.F. împotriva

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea

nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional așa încât temeiul juridic al acțiunii

reclamanților M.E.T., M.A. și D.F., și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii

reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă

în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată

și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând

incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări

paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru

daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că

art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4

din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată

a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul

art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1

alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui

termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31

alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată

neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere

de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul

de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale

declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Nu se poate reține nici că reclamanții aveau, anterior

deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească,

pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în

apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă,

cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită

să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate.

Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât

pct. 10 din art. 322 C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează

un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă,

după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției

invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție

dintr-o lege sau o ordonanță.

Instanța de apel, având în vedere considerentele arătate,

a motivat că în cauză, nu se mai impun a fi analizate criticile ambelor părți cu

privire la cuantumul despăgubirilor morale, cu atât mai mult cu cât art. I și

art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia

nr. 1354 din 20 octombrie 2011.

În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate

de reclamanți, în mod corect a respins prima instanță acest capăt de cerere.

Reclamanții nu au dovedit prin nici o probă că bunurile

a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor ca efect al măsurii

deportării în Bărăgan.

Referitor la schimbarea, în apel, a temeiului juridic

al acțiunii, instanța de apel a reținut că, față de prevederile art. 294 alin. (1)

C. proc. civ. este inadmisibilă modificarea în apel a temeiului de drept al acțiunii.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanții au declarat

recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii

pretențiilor formulate și, în consecință, au solicitat instanței să dispună:

Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 600.000 euro, cu titlu de daune

morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private,

ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării

și stabilirii domiciliului forțat împotriva reclamanților și a familiei lor în baza

deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne,

Publice la plata echivalentului în lei a sumei 30.000 euro, reprezentând daune materiale,

în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut

următoarele:

I. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din

21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca

fiind neconstituționale.

Acțiunea reclamanților a fost declanșată anterior intervenirii

deciziei Curții Constituționale, astfel încât îi sunt aplicabile dispozițiile legale

în vigoare la data investirii instanței.

O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare

a neconstituționalității retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării

legii civile în timp și dispozițiilor constituționale. Așadar, pe de o parte, raportul

juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a

persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul

declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte,

conform art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării, deciziile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și ou putere numai pentru viitor.

Din economia prevederilor art. 147 din Constituția României

și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată rezultă că efectele deciziilor Curții

Constituționale prin care se constată neconstitutionalitatea unui act normativ sau

a unei dispoziții legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției

legale declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nune (numai pentru viitor).

Art. 147 alin. (1) din Constituție impune termenul de

45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziția

neconstituțională cu prevederile Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor

juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională. Prin urmare, deciziile

Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică

producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale,

până la intervenția legiuitorului pozitiv.

Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă

această obligație, sancțiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei

juridice. Efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea

acestora doar pentru viitor.

În speță, temeiul juridic al acțiunii deduse judecății

a fost declarat neconstituțional în timp ce cauza se afla în curs de soluționare,

Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în

M. Of. la data de 15 noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de lege

fundamentală, puterea legislativă nu a acționat în vederea respectării deciziei

Curții Constituționale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu

dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009, declarate neconstituționale.

Într-o atare situație, sancțiunea care intervine este

încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acțiunii deduse judecății

în prezenta cauză.

Față de efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale,

care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, rezultă că prezumția de neconstituționalitate

a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale.

Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare

și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată.

Prin urmare, efectele Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște

după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

ca neconstituționale și nu poate produce efecte asupra speței de față, deoarece

cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curții Constituționale.

II. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor șl tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța

este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel

dispozițiile art. 20 din Constituția României.

Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul

de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta

având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudentă

previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia.

Instanța apreciază că, în urma încetării efectelor textului

de lege prin adoptarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, reclamanții

nu mai au o speranță legitimă de a dobândi compensații.

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speță,

instanța europeană a sintetizat și clarificat jurisprudentă sa privitoare la noțiunea

de speranță legitimă ca valoare patrimonială și deci ca bun, în sensul dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1.

Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea

unui bun, totuși, Curtea a admis că, prin excepție, art. 1 din Primul Protocolul

garantează speranța legitimă de a obține un bun ori o creanță certă cu valoare patrimonială.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, noțiunea de bunuri privește atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială,

cât și creanțele determinate potrivit dreptului intern, în speță o creanță în repararea

unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit

poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de

proprietate.

Despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a ajuns la

concluzia că interesul patrimonial aparține categoriei juridice de creanță, atunci

când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat

de o jurisprudentă clară și concordantă a instanțelor naționale.

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau

parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera-că noul

cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care

îndeplinesc anumite condiții.

Prin urmare, atât timp cât voința statului a fost de a

despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând

în acest sens actul normativ menționat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă

în dreptul intern, pentru a putea spera, în nod legitim, la acordarea despăgubirilor,

ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare

de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, observăm

că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale pot pretinde o speranță legitimă

de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor

la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și

fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară

intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia (Decizia

nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, Decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011 și Decizia

nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunțate de instanța supremă).

unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale

pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile

judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției

legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între

persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un

tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive

la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează

dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de

acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității

părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului,

pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.

Curtea a arătat că principiul preeminenței dreptului și

însăși noțiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor

motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerințe a puterii legislative

în administrarea justiției, în scopul influențării soluției ce urmează a se da într-un

anumit litigiu. Într-o cauză în care reclamanții au susținut că anularea pe cale

legislativă a unei sentințe arbitrale ce constata existența unei creanțe pe care

ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal

și la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin intervenția de o manieră

decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului la care era parte, statul

a adus atingere drepturilor reclamanților garantate de art. 6 parag. 1 din Convenție

7.

Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente

în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea

judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul

noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența

instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea

procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în

sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților.

Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare

a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât

este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv

la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție

poate fi afectată, cu consecința nerespectarii dreptului reclamantului la un proces

echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea

unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt

diferite. în consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive

a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității

cetățenilor în fata legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența

sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere

în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire

trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul

persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009,

nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive,

ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care

dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui

proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui

criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul

egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform

căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare

prevăzut de art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile

și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă

există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații

analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă,

adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate

între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la

Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană

este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației

naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație

clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică

în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația

de a se comporta într-o anumită manieră

9

.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că,

pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o

justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim"

sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite

și scopul vizat"

10

.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de

celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată,

prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea

acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a

organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea

cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte

împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.

Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite

la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța

de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu

și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă.

În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale,

care a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci

când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare

obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin

tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în

considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform

O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care,

deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic

diferit.

Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare

a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un

caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme

se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei

despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010

a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin

o hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane

care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament

juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării

daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce

declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile,

poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele

unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice,

beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei

hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

În același sens, în doctrină se consideră că intervenția

inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță

pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate

ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

În consecință, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor

și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale,

respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările

internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției

României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu,

au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii

pentru instanțele de judecată.

III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter

de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii

constând, în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de noi rămâne neschimbată.

În fața primei instanțe s-a invocat ca temei de drept

al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii

nr. 221/2009. În fața instanței de apel, s-a menținut ca temei juridic aceleași

prevederi ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, am indicat prevederile

art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen.

și art. 52 din Constituție.

Prin urmare, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., nu este incidență deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă

a unui element esențial al judecății, ci doar o completare a temeiului juridic inițial,

rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru

prejudiciul cauzat.

Exigențele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

vizează elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat, ce pot conduce

la vicierea legalității judecății în apel, întrucât în acest mod, părțile sunt private

de beneficiul celor două grade de jurisdicție.

Aceste exigențe nu sunt nesocotite atunci când apelantul

recurge la o nouă argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții legale, atât

timp cât scopul urmărit de parte rămâne același.

IV. Adoptarea Legii nr. 221/2009 șl raportul final al

comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă

recunoașteri ale statului român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral

cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter

politic, consecința recunoașterii responsabilității statului român a prejudiciului

moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. C. civ., este aceea că acesta

nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru a

solicita repararea prejudiciului moral cauzat.

În cauza de față, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul

Român a renunțat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul

de a invoca prescripția dreptului de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999

C. civ. coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale

art. 504 și urm. C. proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare

a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia nr. 200/1951.

V. Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât

se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea

ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia,

în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară.

Despăgubirile morale acordate prin sentința civilă atacată

nu oferă satisfacția reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada

în care familia reclamanților a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viață inuman.

are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor

administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951. Întrucât în

cauza de față, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune

angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat și familiei

noastre.

Potrivit art. 998 C. civ. „orice fapta a omului care cauzează

altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".

Se poate constata faptul că textul de lege nu face nici

o distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului.

Distincția nu se deduce nici din economia textului

art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice

fel de prejudiciu, atât patrimonial cât și nepatrimonial.

Nu există deci nici un temei juridic care ar permite scoaterea

prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de

reparare prevăzută de C. civ., lucru susținut atât de doctrina juridică, dar și

de practica judiciară.

În cauză sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii

civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților

și familiei lor prin acțiunile întreprinse de stat în baza Deciziei nr. 200/1951.

în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate

cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde

pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare", iar conform

dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei

și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia

i s-a restrâns liberatea în mod nelegal".

Se impune a fi reținut faptul că în Constituția din 1991

s-a prevăzut în mod expres, în art. 48 alin. (3), că statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în procesele penale. în acest

mod, dreptul persoanei de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciile suferite

în urma erorilor judiciare a devenit un drept constituțional fundamental.

În prezent însă, Constituția României, revizuită în anul

2003, consacră exercitarea acestui drept de către cei interesați indiferent de natura

procedurii urmate.

Prin noul text constituțional, ca urmare a revizuirii

a fost extinsă sfera răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită

astfel garanția constituțională.

Totodată, din analiza art. 504 alin. (2) și urm. C. proc.

pen. se observă că are dreptul la repararea pagubei și persoana căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal.

Potrivit prevederilor înscrise în același articol, răspunderea

civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situația

generatoare de daune, adică condamnarea sau reținerea pe nedrept, a fost de reaua-credință,

de neglijența gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.

Pe lângă temeiul juridic tradițional, consacrat de

art. 998 și art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar anterior anului 1990,

în legislația română au fost adoptate și unele acte normative particulare prin care

s-a admis expres și repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate.

Din rândul acestor acte normative face parte și Decretul-Lege

nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum

și celor deportați în străinătate ori constituiți în prizonieri.

Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său,

nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. În condițiile

în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri

pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă

că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație

a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți

politici, este eronat.

Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza

deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea

ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale

și private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter

politic.

Recurenții-reclamanți au susținut că natura juridică a

daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de natura juridică a

drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor

persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.

Compensațiile bănești pentru prejudiciul moral suferit

se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferințele profunde și de

durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective

nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăși personalitatea umană.

Indemnizațiile lunare reglementate de art. 4 și art. 5

din Decretul-Lege nr. 118/1990 constituie în mod exclusiv drepturi de securitate

socială, acordate în scopul ocrotirii sociale a victimelor regimului totalitar comunist,

care datorită persecuțiilor politice, vădit nedrepte, au fost private de libertate,

iar ulterior au fost discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca efect

limitarea și restrângerea majoră a veniturilor materiale ale acestora și ale familiei

lor, perioadă îndelungată, în timpul regimului comunist.

În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acțiune

privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca

urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime,

familiale și private.

VI. Repararea integrală a prejudiciului material reprezentând

echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate

împotriva familiei reclamanților. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009

nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, așadar Legea nr. 221/2009

permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate.

Privitor la daunele materiale solicitate, acestea reprezintă

echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate

împotriva familiei reclamanților, acestea nefiindu-le restituite. Familia reclamanților

avea în proprietate la data deportării teren arabil ce le-a fost restituit, prin

reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate eliberate

de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile

mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă

a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa și grădina, obiecte

casnice, unelte agricole.

Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea

nr. 221/2009] nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea

nr. 221/2009 permițând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate,

nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanței reprezintă așadar o adăugare

la lege și o greșită interpretare a acesteia.

În drept, recurenții-reclamanți au invocat art. 299,

art. 304 pct. 9 și art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838,

art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 52 și art. 147 alin. (4)

din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional

al Convenției, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009,

art. 15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte

constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în

M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul

legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul

de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din

21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României

nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind

condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere

unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea

anumitor categorii de persoane. Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul

legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul

adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel

puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea

beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie

2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate

și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate

în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale

nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative

asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic

pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de

contencios constituțional în M. Of.

Potrivit art. 330

7

C. proc. civ., dezlegarea

dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

20011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, în baza textului

de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează

a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale

nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis

excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1)

lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic

și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale,

a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o

hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul

legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora,

pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau

constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii

nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330

7

C. proc. civ.,

Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate de reclamantă prin motivele

de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare

menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și pe

cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă încălcarea

prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea

principiului neretroactivității legii.

Aplicarea dispozițiilor art. 329-330

7

C. proc.

civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece

prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea

unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii

unui tratament juridic egal al părților.

Totodată, potrivit considerentelor aceleiași decizii în

interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în

patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea

pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării

deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din

partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se

poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertățile

Cetățenești.

În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă",

fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice

de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția

art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul

intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență

clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României,

parag. 137).

O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se

conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în

vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin

pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră

irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern

care să contureze noțiunea de „speranță legitimă", iar nu de simplă speranță

în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine,

la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional.

În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil

de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării

deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat

dreptul reclamantului.

Or, în cauză, reclamanții nu beneficiau de o hotărâre

judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale,

astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind

nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți

conform cărora invocarea, în apel, și a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile

art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen.

și art. 52 din Constituție ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit

de Legea nr. 221/2009 și nu ar atrage incidența art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Reclamanții au investit instanța de judecată cu o acțiune

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009.

În sistemul procesual civil român, conform principiului

disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual.

În cauză, instanța de fond corect a aplicat principiul

disponibilității, respectând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., având

în vedere temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată.

La rândul său, instanța de apel, referitor la acest aspect,

corect a statuat că prin invocarea în apel de către reclamanți a altor temeiuri

juridice, se tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce

contravine art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Nici susținerile recurenților-reclamanți în sensul că

natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de

natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite

în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010.

Referitor la daunele materiale solicitate de reclamanți

în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în mod corect instanțele

de fond și apel au reținut că aceștia nu au dovedit prin nici o probă că bunurile

a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor ca efect al măsurii

deportării în Bărăgan.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză,

este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie

de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011,

conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclaman