ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2109/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. 160/30 din 12 ianuarie 2010, reclamanții M.E.T., M.A. și D.F. au chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și au solicitat obligarea pârâtului la plata sumelor de 600.000 euro despăgubiri morale și la 30.000 euro despăgubiri materiale. În drept, reclamanții au invocat art. 3 alin. (4) din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1786 din 05 iulie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 160/30/2010, Tribunalul Timiș a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanții M.E.T., M.A. și D.F.

împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și l-a obligat pe pârât la plata sumelor de câte 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, la 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defuncta M.M. (soția reclamantului M.A. și mama reclamanților M.E.T. și D.F.) și la câte 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii acestora B.E. și B.A. A respins în rest acțiunea reclamanților. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că acțiunea este întemeiată, întrucât împotriva reclamanților s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan împreună cu mama M.M.

(fostă B.), bunicul B.E., decedat, bunica B.A., decedată, și străbunica B.E., decedată, deportarea având loc în localitatea M.N. Măsura deportării în Bărăgan se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, care menționează expres Decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 200/1951 printre actele normative incriminate de lege ca dispunând măsuri administrative cu caracter politic. Coroborând dispozițiile legale menționate cu cele ale art. l pct. 1 lit. a) din O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010 și cu cele ale pct. 2 și 3 ale art. 1 al actului normativ menționat, prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să le plătească reclamanților cate 9.900 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în nume propriu, la stabilirea despăgubirilor avându-se în vedere că aceștia beneficiază și de prevederile Legii nr. 118/1990.

Pârâtul a fost obligat să le plătească reclamanților și suma totală de 5.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de defuncta M.M. (soția lui M.A. și mama reclamanților M.E.T. și D.F.), precum și să le plătească reclamanților M.E.T. și D.F. câte 2.500 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de bunicii acestora, B.E. și B.A. A fost respinsă în rest acțiunea vizând suma de 30.000 euro reprezentând despăgubiri materiale, ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor respective, astfel cum prevede art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009. Împotriva sentinței civile nr. 1786 din 05 iulie 2010 a Tribunalului Timiș au declarat apel în termenul legal atât reclamanții, cât și pârâții.

În motivarea apelului, reclamanții au susținut că hotărârea primei instanțe este nelegală, întrucât în mod eronat a avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, prin care a fost modificată și completată Legea nr. 221/2009. În acest context au arătat că O.U.G. nr. 62/2010 încalcă principiul neretroactivității legii, conform căruia legea reglementează situațiile care se nasc sau se constituie după intrarea ei în vigoare. Au mai arătat că în speță se impune repararea integrală a prejudiciului suferit, atât prin despăgubiri morale, cât și materiale. În privința prejudiciului material, au arătat că acesta reprezintă echivalentul bunurilor confiscate ca efect al măsurii deportării și care nu le-au fost restituite.

Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă a anului 1951. Pentru termenul din 9 martie 2011, reclamanții au depus la dosar o completare a motivelor de apel. Au arătat că decizia nr. 13 58 din 21 octombrie 2010, prin care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, este obligatorie numai în ceea ce privește dispozitivul său, nu și prin raționamentul său. Raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu există vreo obligație a Statului Român de a acorda despăgubiri morale pentru persoanele persecutate politic, este eronat, au arătat reclamanții, întrucât le îngrădește dreptul conferit de art. 998 și art. 999 C. civ.

Au invocat de asemenea și art. 504 și urm. C. proc. pen., art. 52 din Constituție și art. 2 și 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În motivarea apelului pârâtului s-a susținut că reclamanții și antecesorii acestora nu au fost condamnați politic, fiind doar supuși măsurii deportării, situație în care nu au dreptul la despăgubiri morale. S-a mai arătat că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale prima instanță nu a ținut seama de prevederile O.U.G. nr. 62/2010. În privința despăgubirilor materiale, s-a susținut că reclamanții nu au făcut dovada bunurilor confiscate pe care de altfel puteau să le solicite după apariția O.G. nr. 214/1999 și nu au făcut-o, iar o parte dintre acestea, cum este beneficiul nerealizat în urma confiscării terenurilor agricole, nu fac obiectul legii.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 499 din 09 martie 2011, a respins apelul declarat de reclamanții M.E.T., M.A. și D.F. împotriva sentinței civile nr. 1786 din 05 iulie 2010, pronunțată de Tribunalul Timiș. A admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanții M.E.T., M.A. și D.F. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of.

nr. 761/15.11.2010, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional așa încât temeiul juridic al acțiunii reclamanților M.E.T., M.A. și D.F., și-a încetat efectele juridice. Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea acțiunii reclamanților sub aspectul dreptului la despăgubiri morale. Curtea Constituțională a reținut că reglementarea cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, determinând incoerență și instabilitate legislativă. Din această cauză s-a ajuns la existența unor reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.

Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. În fine, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii și au putere de lege numai pentru viitor. În cazul de față, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale a devenit obligatorie pentru instanță.

Nu se poate reține nici că reclamanții aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel. În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și legalității hotărârii atacate. Această interpretare se impune cu atât mai mult cu cât pct. 10 din art. 322 C. proc.

civ., introdus prin Legea nr. 177/2010, reglementează un nou motiv de revizuire, respectiv posibilitatea revizuirii unei hotărâri dacă, după ce a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocată în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau o ordonanță. Instanța de apel, având în vedere considerentele arătate, a motivat că în cauză, nu se mai impun a fi analizate criticile ambelor părți cu privire la cuantumul despăgubirilor morale, cu atât mai mult cu cât art. I și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2011. În ceea ce privește despăgubirile materiale solicitate de reclamanți, în mod corect a respins prima instanță acest capăt de cerere.

Reclamanții nu au dovedit prin nici o probă că bunurile a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor ca efect al măsurii deportării în Bărăgan. Referitor la schimbarea, în apel, a temeiului juridic al acțiunii, instanța de apel a reținut că, față de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. este inadmisibilă modificarea în apel a temeiului de drept al acțiunii.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanții au declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei civile recurate, în sensul admiterii pretențiilor formulate și, în consecință, au solicitat instanței să dispună: 1. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei de 600.000 euro, cu titlu de daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private, ca urmare a adoptării măsurilor administrative cu caracter politic a dislocării și stabilirii domiciliului forțat împotriva reclamanților și a familiei lor în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, 2. Obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata echivalentului în lei a sumei 30.000 euro, reprezentând daune materiale, în baza art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanții au susținut următoarele: I. Efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca fiind neconstituționale. Acțiunea reclamanților a fost declanșată anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, astfel încât îi sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la data investirii instanței. O concluzie contrară ar însemna că decizia de declarare a neconstituționalității retroactivează, fapt ce contravine regulilor aplicării legii civile în timp și dispozițiilor constituționale.

Așadar, pe de o parte, raportul juridic de drept civil substanțial se naște ca urmare a manifestării de voință a persoanei fizice, în sensul de a beneficia de drepturile civile în vigoare la momentul declanșării litigiului, conform regulii tempus regit actum, iar, pe de altă parte, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și ou putere numai pentru viitor. Din economia prevederilor art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată rezultă că efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstitutionalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nune (numai pentru viitor).

Art. 147 alin. (1) din Constituție impune termenul de 45 de zile în care Parlamentul sau Guvernul au posibilitatea să pună de acord dispoziția neconstituțională cu prevederile Constituției, sub sancțiunea încetării efectelor juridice ale dispoziției constatate ca fiind neconstituțională. Prin urmare, deciziile Curții Constituționale nu abrogă și nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstituționale, până la intervenția legiuitorului pozitiv. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice. Efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor.

În speță, temeiul juridic al acțiunii deduse judecății a fost declarat neconstituțional în timp ce cauza se afla în curs de soluționare, Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 fiind publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010. În termenul de 45 de zile prevăzut de lege fundamentală, puterea legislativă nu a acționat în vederea respectării deciziei Curții Constituționale, respectiv nu a intervenit în scopul compatibilizării cu dispozițiile Constituției a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, declarate neconstituționale. Într-o atare situație, sancțiunea care intervine este încetarea efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul juridic al acțiunii deduse judecății în prezenta cauză.

Față de efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale, care înseamnă aplicarea lor doar pentru viitor, rezultă că prezumția de neconstituționalitate a legii atacate este înlăturată numai odată cu publicarea deciziei Curții Constituționale. Este motivul pentru care, aplicarea legii în perioada dintre intrarea ei în vigoare și constatarea neconstituționalității nu poate fi înlăturată. Prin urmare, efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate ca neconstituționale și nu poate produce efecte asupra speței de față, deoarece cererea noastră a fost introdusă anterior adoptării deciziei Curții Constituționale.

II. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor șl tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât instanța este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. 1. Persoanele prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudentă previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 și chiar ulterioară acesteia.

Instanța apreciază că, în urma încetării efectelor textului de lege prin adoptarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, reclamanții nu mai au o speranță legitimă de a dobândi compensații. Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la proprietate. Printr-o decizie de speță, instanța europeană a sintetizat și clarificat jurisprudentă sa privitoare la noțiunea de speranță legitimă ca valoare patrimonială și deci ca bun, în sensul dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1. Convenția nu garantează dreptul de a obține proprietatea unui bun, totuși, Curtea a admis că, prin excepție, art. 1 din Primul Protocolul garantează speranța legitimă de a obține un bun ori o creanță certă cu valoare patrimonială.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de bunuri privește atât bunurile actuale, cu valoare patrimonială, cât și creanțele determinate potrivit dreptului intern, în speță o creanță în repararea unui prejudiciu, corespunzătoare unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o speranță legitimă că ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate. Despre noțiunea de speranță legitimă, Curtea a ajuns la concluzia că interesul patrimonial aparține categoriei juridice de creanță, atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudentă clară și concordantă a instanțelor naționale.

Tot potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și implicit Protocolul nr. 1, adoptă o legislație prin care stabilește restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera-că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate în patrimoniul persoanelor care îndeplinesc anumite condiții. Prin urmare, atât timp cât voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, putem aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în nod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, observăm că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale pot pretinde o speranță legitimă de a vedea concretizat, în termenul de 3 ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia (Decizia nr. 9096 din 06 noiembrie 2010, Decizia nr. 407 din 21 ianuarie 2011 și Decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011 pronunțate de instanța supremă).

2. Aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu. Curtea a arătat că principiul preeminenței dreptului și însăși noțiunea de proces echitabil consacrată de art. 6 se opun, în afara unor motive imperioase de interes general, exercitării vreunei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției, în scopul influențării soluției ce urmează a se da într-un anumit litigiu.

Într-o cauză în care reclamanții au susținut că anularea pe cale legislativă a unei sentințe arbitrale ce constata existența unei creanțe pe care ei o aveau împotriva statului a constituit privarea lor de dreptul la un tribunal și la un proces echitabil, Curtea a decis în sensul că, prin intervenția de o manieră decisivă pentru a orienta în favoarea sa soluția procesului la care era parte, statul a adus atingere drepturilor reclamanților garantate de art. 6 parag. 1 din Convenție 7. Curtea Europeană a atras atenția asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unui imposibil de câștigat.

În ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia, pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, apreciem că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectarii dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. în consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în acord cu principiul egalității cetățenilor în fata legii. Curtea Constituțională a statuat în mod constant în jurisprudența sa că, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rezonabil.

Or, aplicarea deciziei Curții Constituționale în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii nr. 221/2009, nu au fost soluționate prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, ar fi de natură să instituie un tratament juridic diferit față de persoanele care dețin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în soluționarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr. 221/2009, în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, în contradicție cu principiul egalității în fața legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, conform căruia, în situații egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.

Un alt drept garantat de Convenție este dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturile și libertățile pe care Convenția le reglementează și impune să se cerceteze dacă există discriminare, dacă tratamentele diferențiate sunt aplicate unor situații analoage sau comparabile, dacă discriminarea are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică urmărește un scop legitim și respectă un raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.

De asemenea, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție impune o sferă suplimentară de protecție, în cazul în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, precum și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice, în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta într-o anumită manieră 9 . Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau nu există un „raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" 10 . Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o serie de factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului,

exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei. Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.

Mai mult, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele Deciziei nr. 1354/2010, că prin limitarea despăgubirilor, conform O.U.G. nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit. Rezultă, în considerarea argumentului de interpretare a fortiori rationae (argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu și mai multă tărie în cazul dat), că, prin neacordarea nici unei despăgubiri persoanelor interesate, care, la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, declanșaseră procedura judiciară și obținuseră cel puțin o hotărâre judecătorească în primă instanță, s-ar crea o discriminare între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, ar beneficia de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. În același sens, în doctrină se consideră că intervenția inopinată a legiuitorului creează un obstacol în dreptul de acces efectiv la o instanță pentru una dintre părțile unui litigiu, putând fi văzut ca un element de imprevizibilitate ce poate aduce atingere chiar substanței acestui drept.

În consecință, aplicarea Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată. III. Temeiurile juridice invocate în apel au caracter de complinire a temeiului de drept indicat în fața primei instanțe, iar cauza acțiunii constând, în răspunderea statului pentru prejudiciul suferit de noi rămâne neschimbată.

În fața primei instanțe s-a invocat ca temei de drept al cererii de acordare a despăgubirilor pentru daunele morale prevederile Legii nr. 221/2009. În fața instanței de apel, s-a menținut ca temei juridic aceleași prevederi ale Legii nr. 221/2009 și, cu caracter de complinire, am indicat prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție. Prin urmare, ipoteza prevăzută de art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu este incidență deoarece aceasta nu constituie o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății, ci doar o completare a temeiului juridic inițial, rămânând în cadrul juridic determinat al răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat.

Exigențele impuse de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. vizează elementele caracteristice ale autorității lucrului judecat, ce pot conduce la vicierea legalității judecății în apel, întrucât în acest mod, părțile sunt private de beneficiul celor două grade de jurisdicție. Aceste exigențe nu sunt nesocotite atunci când apelantul recurge la o nouă argumentație juridică sau invocă și alte dispoziții legale, atât timp cât scopul urmărit de parte rămâne același. IV.

Adoptarea Legii nr. 221/2009 șl raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România reprezintă recunoașteri ale statului român a responsabilității sale pentru prejudiciul moral cauzat persoanelor împotriva cărora a dispus măsurile administrative cu caracter politic, consecința recunoașterii responsabilității statului român a prejudiciului moral cauzat, potrivit prevederilor art. 1838 și urm. C. civ., este aceea că acesta nu mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru a solicita repararea prejudiciului moral cauzat. În cauza de față, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, Statul Român a renunțat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) C. civ., la dreptul de a invoca prescripția dreptului de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998-999 C. civ.

coroborate cu prevederile art. 52 alin. (2) teza I din Constituție și ale art. 504 și urm. C. proc. pen., repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia nr. 200/1951. V. Decizia civilă recurată este neîntemeiată întrucât se impune repararea integrală de către stat a prejudiciului moral suferit, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii victimelor, pe cât posibil, în situația anterioară. Despăgubirile morale acordate prin sentința civilă atacată nu oferă satisfacția reparării integrale a prejudiciului moral suferit pe perioada în care familia reclamanților a fost supusă, pe nedrept, unui regim de viață inuman.

3. Conform prevederilor art. 998-999 C. civ., Statul Român are obligația de a repara prejudiciul moral cauzat ca urmare a aplicării măsurilor administrative cu caracter politic prevăzute de Decizia nr. 200/1951. Întrucât în cauza de față, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, se impune angajarea răspunderii civile a acestuia pentru prejudiciul moral cauzat și familiei noastre. Potrivit art. 998 C. civ. „orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara". Se poate constata faptul că textul de lege nu face nici o distincție cu privire la natura patrimonială sau nepatrimonială a prejudiciului. Distincția nu se deduce nici din economia textului art. 999 C. civ., impunându-se precizarea că și acest text legal se referă la orice fel de prejudiciu, atât patrimonial cât și nepatrimonial.

Nu există deci nici un temei juridic care ar permite scoaterea prejudiciilor nepatrimoniale, a daunelor așa-zise morale, din sfera obligației de reparare prevăzută de C. civ., lucru susținut atât de doctrina juridică, dar și de practica judiciară. În cauză sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat reclamanților și familiei lor prin acțiunile întreprinse de stat în baza Deciziei nr. 200/1951. 4. Fiind întrunite elementele răspunderii civile și având în vedere prevederile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României coroborate cu prevederile art. 504 și urm. C. proc. pen., rezultă că Statul Român va răspunde pentru prejudiciul moral cauzat prin Ministerul Finanțelor Publice.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare", iar conform dispozițiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de liberate ori căreia i s-a restrâns liberatea în mod nelegal". Se impune a fi reținut faptul că în Constituția din 1991 s-a prevăzut în mod expres, în art. 48 alin. (3), că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile săvârșite în procesele penale. în acest mod, dreptul persoanei de a fi despăgubită de stat pentru prejudiciile suferite în urma erorilor judiciare a devenit un drept constituțional fundamental.

În prezent însă, Constituția României, revizuită în anul 2003, consacră exercitarea acestui drept de către cei interesați indiferent de natura procedurii urmate. Prin noul text constituțional, ca urmare a revizuirii a fost extinsă sfera răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate, fiind lărgită astfel garanția constituțională. Totodată, din analiza art. 504 alin. (2) și urm. C. proc. pen. se observă că are dreptul la repararea pagubei și persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Potrivit prevederilor înscrise în același articol, răspunderea civilă a statului se constituie într-o răspundere legală care operează dacă situația generatoare de daune, adică condamnarea sau reținerea pe nedrept, a fost de reaua-credință, de neglijența gravă, sau de eroarea în care s-au aflat organele sale care au provocat-o.

Pe lângă temeiul juridic tradițional, consacrat de art. 998 și art. 999 C. civ., după căderea regimului totalitar anterior anului 1990, în legislația română au fost adoptate și unele acte normative particulare prin care s-a admis expres și repararea bănească a unor prejudicii morale delictual cauzate. Din rândul acestor acte normative face parte și Decretul-Lege nr. 118/1990, decret care a statornicit acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportați în străinătate ori constituiți în prizonieri. 6. Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie doar în ceea ce privește dispozitivul său, nu și cu privire la raționamentul efectuat de Curte în cadrul controlului de constituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.

În condițiile în care, în numeroase cazuri, Statul Român a fost obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, în temeiul răspunderii civile delictuale, rezultă că raționamentul Curții Constituționale, potrivit căruia nu ar exista vreo obligație a statului de a acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat foștilor deținuți politici, este eronat. Măsurile administrative cu caracter politic emise în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Externe, sunt similare, în ceea ce privește atingerile aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private persoanelor supuse acestor măsuri abuzive, cu condamnările cu caracter politic.

Recurenții-reclamanți au susținut că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor de securitate socială acordate în baza Decretului nr. 118/1990 persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Compensațiile bănești pentru prejudiciul moral suferit se impun a fi acordate în scopul primordial de a alina suferințele profunde și de durată rezultate din încălcarea gravă a celor mai importante drepturi subiective nepatrimoniale, valori fundamentale care definesc însăși personalitatea umană.

Indemnizațiile lunare reglementate de art. 4 și art. 5 din Decretul-Lege nr. 118/1990 constituie în mod exclusiv drepturi de securitate socială, acordate în scopul ocrotirii sociale a victimelor regimului totalitar comunist, care datorită persecuțiilor politice, vădit nedrepte, au fost private de libertate, iar ulterior au fost discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea și restrângerea majoră a veniturilor materiale ale acestora și ale familiei lor, perioadă îndelungată, în timpul regimului comunist. În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Statului Român pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.

VI. Repararea integrală a prejudiciului material reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților. Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, așadar Legea nr. 221/2009 permite acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate. Privitor la daunele materiale solicitate, acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative luate împotriva familiei reclamanților, acestea nefiindu-le restituite. Familia reclamanților avea în proprietate la data deportării teren arabil ce le-a fost restituit, prin reconstituirea dreptului de proprietate, potrivit titlurilor de proprietate eliberate de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor.

Din categoria de bunuri confiscate fac parte toate bunurile mobile ale gospodăriei, inventarul agricol și animal, precum și recolta neculeasă a anului 1951. Bunurile mobile ale gospodăriei cuprindeau casa și grădina, obiecte casnice, unelte agricole. Textul de lege [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009] nu are aceeași sferă de incidență cu cea a Legii nr. 10/2001, Legea nr. 221/2009 permițând acordarea de despăgubiri pentru bunurile mobile confiscate, nu doar pentru bunurile imobile. Constatarea instanței reprezintă așadar o adăugare la lege și o greșită interpretare a acesteia. În drept, recurenții-reclamanți au invocat art. 299, art. 304 pct. 9 și art. 129 alin. (4) C. proc. civ., art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc.

pen., art. 52 și art. 147 alin. (4) din Constituție, art. 2, art. 3, art. 6 și art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Primul Protocol adițional al Convenției, art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, Legea nr. 221/2009, art. 15 lit. f) și t) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel București și Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și a stabilit că, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of.

Înalta Curte a reținut că prin Deciziile nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 (publicate în M. Of. al României nr. 761/15.11.2010) Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane.

Nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.

În consecință, urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în M. Of. Potrivit art. 330 7 C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept în soluționarea unui recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Cum decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 20011 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 789/07.11.2011, în baza textului de lege menționat anterior, ea a devenit obligatorie la această dată și urmează a fi avută în vedere în soluționarea prezentului litigiu.

Înalta Curte constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care instanța de control constituțional a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale, a fost publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. La acea dată, în prezentul litigiu nu se pronunțase o hotărâre judecătorească definitivă. Prin urmare, în aplicarea deciziei în interesul legii nr. 12/2011, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pe care reclamanții și-au întemeiat pretențiile deduse judecății, nu mai puteau constitui temei juridic pentru soluționarea cauzei de față.

Față de dezlegarea cuprinsă în decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp al Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate de reclamantă prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea normelor comunitare menționate și a legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii, precum și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prin nesocotirea principiului neretroactivității legii. Aplicarea dispozițiilor art. 329-330 7 C. proc.

civ. nu înseamnă încălcarea principiului egalității părților în fața justiției deoarece prin pronunțarea unei decizii în interesul legii se asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești tocmai în scopul obținerii unui tratament juridic egal al părților. Totodată, potrivit considerentelor aceleiași decizii în interesul legii, în temeiul Legii nr. 221/2001 nu s-au născut drepturi direct, în patrimoniul persoanelor, ci drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive. Prin urmare, dacă la momentul pronunțării deciziei de neconstituționalitate nu exista o hotărâre cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, prin care aceste drepturi să fie stabilite, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza Atanasiu ș.a. împotriva României, parag. 137). O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.

De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă", iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, și pentru că norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicțional. În concluzie, se poate afirma că există un bun susceptibil de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care la data pronunțării deciziei Curții Constituționale exista o hotărâre definitivă care să fi confirmat dreptul reclamantului. Or, în cauză, reclamanții nu beneficiau de o hotărâre judecătorească definitivă la data publicării deciziilor Curții Constituționale, astfel încât sunt nefondate criticile formulate prin motivele de recurs privind nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertățile Cetățenești.

Nu pot fi primite susținerile recurenților-reclamanți conform cărora invocarea, în apel, și a altor temeiuri juridice, respectiv prevederile art. 998, art. 999, art. 1838, art. 1939 C. civ., art. 504 și urm. C. proc. pen. și art. 52 din Constituție ar avea caracter de complinire al temeiului juridic constituit de Legea nr. 221/2009 și nu ar atrage incidența art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Reclamanții au investit instanța de judecată cu o acțiune în temeiul dispozițiilor Legii nr. 221/2009. În sistemul procesual civil român, conform principiului disponibilității, reclamantul este cel care stabilește cadrul procesual. În cauză, instanța de fond corect a aplicat principiul disponibilității, respectând dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., având în vedere temeiurile de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată. La rândul său, instanța de apel, referitor la acest aspect, corect a statuat că prin invocarea în apel de către reclamanți a altor temeiuri juridice, se tinde la schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce contravine art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Nici susținerile recurenților-reclamanți în sensul că natura juridică a daunelor morale solicitate prin acțiune este diferită față de natura juridică a drepturilor în baza Decretului nr. 118/1990 nu pot fi primite în raport de cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 1358/2010. Referitor la daunele materiale solicitate de reclamanți în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, în mod corect instanțele de fond și apel au reținut că aceștia nu au dovedit prin nici o probă că bunurile a căror valoare o solicită au fost confiscate de la familia lor ca efect al măsurii deportării în Bărăgan.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, decizie obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. al României, Partea I, nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclaman