ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 246/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 246/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș - Severin sub nr. 1150/115 din 19 martie 2010, reclamanta B.V.M.

a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de D.G.F.P. Caraș - Severin, și a solicitat obligarea pârâtului la

plata sumei de 5.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru măsura

administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu

obligatoriu, măsură luată împotriva sa, a părinților (M.G. și M.M.) și a

bunicilor (M.N. și S.C.).

La primul termen de judecată a depus

al dosar cerere de intervenție S.M., care a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, aceleași drepturi ca

și reclamanta, sora ei, în baza Legii nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1199 din 22 iunie 2010, Tribunalul Caraș -

Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta B.V.M. și de

intervenienta S.M. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, reprezentat de D.G.F.P. Caraș - Severin, și a obligat pârâtul să le

plătească suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei la data plății,

reprezentând despăgubiri morale.

Curtea de Apel Timișoara - secția civilă, prin decizia

nr. 169/A din 9 februarie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat

în parte sentința apelată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea

formulată de reclamantă și cererea de intervenție formulată de intervenienta S.M.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a arătat că, reclamanta

și intervenienta nu pot beneficia de despăgubiri morale în baza Legii nr. 221/2009,

iar motivul pentru care nu au dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, respectiv al cererii de intervenție,

a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a

Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Curtea Constituțională a reținut că reglementarea

cuprinsă în art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu a fost temeinic

fundamentată și încalcă normele de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000,

determinând incoerență și instabilitate legislativă.

Din această cauză s-a ajuns la existența unor

reglementări paralele și care au aceeași finalitate în domeniul acordării de

despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice

în perioada comunistă. Curtea Constituțională a ajuns la această concluzie

având în vedere faptul că art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 are scop

identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența

constând doar în modalitatea de plată a despăgubirilor morale, adică prestații

lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990

și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

În fine, Curtea Constituțională a constatat că

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 contravin

prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituție

și cu art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, dispozițiile legale constatate

ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe

durata acestui termen, prevederile constatate ca fiind neconstituționale sunt

suspendate de drept.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție și art. 31 alin.

(1) din Legea nr. 47/1992, de la data publicării deciziile prin care se

constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sunt general obligatorii

și au putere de lege numai pentru viitor.

În cazul de față, decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010

a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Termenul de 45 de zile a expirat fără ca Parlamentul să pună de acord

prevederile legale declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Prin urmare, această decizie a Curții Constituționale

a devenit obligatorie pentru instanță.

Art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, care

reprezintă temeiul juridic al acțiunii reclamantei, respectiv al cererii de

intervenție, și-a încetat efectele juridice.

Inexistența temeiului juridic atrage nelegalitatea

acțiunii reclamantei, respectiv a cererii de intervenție, sub aspectul

despăgubirilor morale.

Nu se poate reține nici că reclamanta și intervenienta

aveau, anterior deciziei Curții Constituționale, un „bun” în sensul

jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aveau doar posibilitatea de a-l

dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în

executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.

În cazul de față nu s-a pronunțat încă o hotărâre

definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanța

fiind îndreptățită să exercite un control complet asupra temeiniciei și

legalității hotărârii atacate.

Față de cele reținute anterior, instanța de apel a

constatat că nu mai prezintă nicio relevanță și nu se mai impun a fi analizate

criticile cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. I

și art. II din O.U.G. nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate

neconstituționale prin decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M.

Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen

legal, reclamanta B.V.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că decizia

instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

având în vedere că, deși familia sa a beneficiat de măsurile prevăzute de

Decretul Lege nr. 118/1990, acestea sunt nesemnificative față de greutățile

îndurate atât în Câmpia Bărăganului, cât și după întoarcerea acasă și doar prin

obligarea pârâtului la plata sumei solicitate prin acțiune poate fi reparat

prejudiciul moral suferit de reclamantă și de ascendenții acesteia.

De asemenea, recurenta a considerat că hotărârea instanței de apel este

nelegală, în condițiile în care motivarea hotărârii este bazată doar pe faptul

că textul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în temeiul căruia a

fost formulată acțiunea introductivă, a fost declarat neconstituțional.

Recurenta a susținut că, în condițiile în care a promovat acțiunea sub

imperiul Legii nr. 221/2009 (fără modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010 și

înainte de pronunțarea deciziilor Curții Constituționale) apreciază că judecarea

pricinii trebuia făcută doar în considerarea acestui act normativ, aplicarea

acestora procesului în curs contravenind dispozițiilor art. 147 coroborat cu art.

15 alin. (2) din Constituția României, în condițiile în care legea aflată în

vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe

tot parcursul procesului, indiferent de stadiul procesual în care se găsește

acesta.

În acest sens, recurenta a invocat și principiul neretroactivității

legii civile noi, acesta fiind și un factor de stabilitate a circuitului civil.

Mai mult, aplicarea deciziei Curții Constituționale și cauzelor aflate pe

rol ar însemna să existe un tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite

la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri

administrative cu caracter politic, în funcție de momentul la care instanța de judecată

a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși petenții au depus

cererile în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009,

acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile

persoanelor aflate în cauză.

De asemenea, faptul că legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica prevederile

care au fost declarate neconstituționale, nu este imputabil petenților și nu

este un temei legal, ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca

cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și

internaționale.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta

Curte reține următoarele:

Criticile formulate de recurentă aduc în discuție o singură chestiune,

aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în

continuare.

Problema de drept care se pune în speță nu este deci cea a faptului

dacă reclamanta este sau nu îndreptățită la acordarea daunelor morale în

condițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aspect care, de

altfel, a fost soluționat definitiv de curtea de apel, ci aceea dacă

respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluționării, în

condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a

posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie

2010.

Contrar susținerilor recurentei, această problemă de drept a fost

dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of. în timp ce procesul era în

curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în

sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic

pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010

asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în

interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată

problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie

pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport

de decizia în interesul legii susmenționată, se impune păstrarea soluției din

hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în

soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din

legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează

efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă

în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale

cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele

dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții

Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se

și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și

completările ulterioare.

Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus

problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie

a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se

aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă

o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19

septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în

interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale

produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării

acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios

constituțional în M. Of.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar

presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act

juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit

actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală,

în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin

declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție

este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu

poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să

continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element

nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale

produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional,

acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere

unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu

era titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cum greșit pretinde prin motivele de recurs, câtă vreme la data publicării deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să

fi confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional,

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat

eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul

a posteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea

neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și

ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate

desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui

limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și

al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din

Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept

care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamantul s-ar

găsi, dat fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la

momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare

obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și

rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite

și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme

imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.

Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ

statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici

formulate de reclamantă, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

B.V.M. împotriva deciziei nr. 169/A din 9 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara - secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 ianuarie

2012.