ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 36/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1156 din 17 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4093/115/2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O.E. împotriva pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 25.000 euro, cu titlul de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de părinții și bunicii acesteia ca urmare a măsurii administrative abuzive a deportării.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, că reclamanta întrunește condițiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de părinții și bunicii săi, prin măsura deportării impusă de autorități, măsură care datorită naturii, duratei și modalității de executare poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația antecesorilor reclamantei, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009, tribunalul a considerat că suma de 25.000 euro reprezintă o justă despăgubire morală. Prin decizia civilă nr. 162/ A din 9 februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P.

Caraș - Severin; a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanta O.E. și a respins apelul declarat de reclamantă, reținând, în esență, că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.

Curtea Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după 20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., că atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea despăgubirilor morale, câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității, conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

În ceea ce privește efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale [(art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009)] cu dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. Această soluție se impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta O.E., criticând-o pentru nelegalitate, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că hotărârea instanței de apel este nelegală, în cauză fiind incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ., cu motivarea că, în speță, nu s-au respectat principiul egalității în drepturi, precum și normele legale în materie, întrucât acțiunea a fost introdusă și înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 04 decembrie 2009, iar judecata asupra fondului a avut loc la data de 17 iunie 2010. Prin urmare, cererea a fost înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, (la fel ca și apelul motivat declarat de intimata-pârâtă), situație în care Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză.

A aprecia altfel ar duce la încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituția României, potrivit cărora „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, creând o discriminare între persoanele care au introdus acțiunea relativ în aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre în fond rămasă definitivă la alt moment.

De asemenea, s-a arătat că o astfel de interpretare este în contradicție cu art. 1 din Protocolul nr. 12 la C.A.D.O.L.F., adoptat în anul 2000, care prevede că: „exercitarea, oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice și orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.” Sfera suplimentară de protecție stabilită de art. 1 din Protocolul 12 se aplică și în cazurile în care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în temeiul legislației naționale, cât și în exercitarea unui drept care poate fi dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume maniera.

Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recenta a C.E.D.O. în cauza T. vs. The U.K., pronunțată în anul 2009. Judecătorul cauzei aflate pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecata, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată și să constate că ar exista neegalitate între persoanele care au obținut hotărâre judecătorească definitivă până la data de 15 noiembrie 2010, dată la care s-a publicat decizia Curții Constituționale, față de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au pierdut această șansă. Or, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, sunt diferite.

Simpla împrejurare de fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data introducerii acțiunilor. S-a mai arătat, că decizia a fost pronunțată cu nerespectarea principiului neretroactivității legii și a normelor legale în materie, întrucât, la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta și-a manifestat expres dreptul de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din măsurile abuzive incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1) lit. a) din aceeași lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Principiul neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit căreia legea civilă se aplica numai situațiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art. 1 C. civ., și reprezintă un factor de stabilitate a circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera nesiguranța circuitului civil și ar crea neîncredere în lege cu rezultate nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept. Efectul ex nunc al actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de natură a asigura securitatea juridica și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, o premisa a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept.

Pe cale de consecință, s-a arătat că efectele deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât actele ce urmează a se înfăptui în viitor ..”(Decizia CC. nr. 838/2009) De asemenea, s-a arătat că motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 art. 322 C. proc. civ., nu are incidență în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea Constituțională nepronunțând o hotărâre cu privire la această pricină și s-a conchis că greșit a fost respins apelul declarat de reclamantă. Față de actele depuse la dosarul cauzei, se constată că recursul este declarat în termen. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat. Astfel, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010). Contrar susținerilor reclamantei, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel, care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M. Of.

în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, asupra proceselor în curs de judecată, s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011), stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221 /2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestei decizii în M. Of.

Conform art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul legii susmenționată, criticile reclamantei nu pot fi primite, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare. Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitiva. Cu alte cuvinte, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării acestei decizii în M. Of. Or, în speță, la data publicării (M. Of.

nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii. Nu se poate spune deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectiva și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric. Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat și reclamanta nu este titulara unui „bun” susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă care să-i fi confirmat dreptul. Prin urmare, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

Față de expuse, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice, iar dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În ceea ce privește protecție oferită de art. 1 din Protocolul nr. 12 împotriva discriminării, se constată că situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar găsi, este dată de faptul că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale ceea ce are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare și lipsite de previzibilitate. Izvorul „discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

Însă, în ceea ce privește critica formulată de reclamantă, în sensul că greșit instanța de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., se constată că este întemeiată, întrucât reclamanta nu a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel că acest text de lege, ce reglementează unul din cazurile de revizuire, nu este incident în speță, fiind străin de natura pricinii și, prin urmare, greșit instanța de apel în motivarea deciziei recurate a făcut trimitere la această dispoziție legală. Pentru considerentele expuse, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 162/ A din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă . Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.