ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 36/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 36/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

1156 din 17 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 4093/115/2010, Tribunalul

Caraș-Severin a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta O.E. împotriva

pârâtului S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș-Severin și, în

consecință, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 25.000 euro, cu

titlul de despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit de părinții și bunicii

acesteia ca urmare a măsurii administrative abuzive a deportării.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a avut în vedere, în esență, că reclamanta întrunește

condițiile pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit de părinții și bunicii săi, prin măsura deportării impusă de

autorități, măsură care datorită naturii, duratei și modalității de executare

poate fi considerată ca afectând în mod determinant situația antecesorilor

reclamantei, astfel că, în temeiul dispozițiilor art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009,

tribunalul a considerat că suma de 25.000 euro reprezintă o justă despăgubire

morală.

Prin decizia civilă nr. 162/ A din 9

februarie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de pârâtul S.R., reprezentat de M.F.P., prin D.G.F.P. Caraș - Severin;

a respins în totalitate acțiunea formulată de reclamanta O.E. și a respins

apelul declarat de reclamantă, reținând, în esență, că prin Decizia nr. 1358

din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale s-a admis excepția de

neconstituționalitate ridicată de S.R., prin M.F.P., și, în consecință, s-a

constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009,

cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Astfel, Curtea

Constituțională a reținut că în materia despăgubirilor pentru daunele morale

suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă

există două norme juridice cu aceeași finalitate, și anume art. 4 din

Decretul-Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

diferența constând doar în modalitatea de plată, adică prestații lunare, în

cazul art. 4 din Decretul-Lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, așa încât despăgubirile prevăzute în cel

de-al doilea text mai sus menționat nu pot fi considerate drepte, echitabile și

rezonabile.

Curtea

Constituțională a mai avut în vedere că, prin Decretul-Lege nr. 118/1990,

legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel

încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009, după

20 de ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere

valorii supreme de dreptate, precizând, în acord cu jurisprudența C.E.D.O., că

atenuarea vechilor violări nu trebuie să creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5

noiembrie 2002 în cauza P. și P. contra Cehiei) și că nu s-ar putea susține

ideea că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2001,

persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” la acordarea

despăgubirilor morale, câtă vreme dispoziția legală este anulată pe calea

exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.

Totodată, Curtea

Constituțională a reținut în motivarea deciziei că reglementarea criticată

încalcă normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000, care

consacră unicitatea reglementării în materie, precum și principiul legalității,

conchizând că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu

modificările și completările ulterioare, contravin dispozițiilor art. 1 alin. (3)

și (5) din Constituție.

În ceea ce privește

efectele Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale în

raport cu cauza de față, Curtea a avut în vedere că sunt aplicabile

dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție, prevăzute și de art. 31 alin. (3)

din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Dispozițiile din legile și ordonanțele

în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la

publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul

sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu

dispozițiile Constituției”.

De asemenea, sunt

aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, potrivit

cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României, iar

de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor.

Astfel, având în

vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a

fost publicată (M. Of. nr. 761/15.11.2010), iar în intervalul de 45 de zile de

la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate

neconstituționale [(art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/1009)] cu

dispozițiile Constituției, rezultă că aceste prevederi și-au încetat efectele

juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt

obligatorii, la fel ca normele abrogate.

Așadar, fiind

desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei,

respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea a apreciat că

se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința

schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantei.

Această soluție se

impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma

constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice

legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu

este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive.

Or, apelul este

devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar

toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o

nouă judecată asupra fondului.

Această soluție se

impune cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin

neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când

evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea

Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză,

declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut

obiectul acelei excepții.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta O.E., criticând-o pentru

nelegalitate, iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că hotărârea

instanței de apel este nelegală, în cauză fiind incidente motivele prevăzute de

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că, în speță, nu s-au

respectat principiul egalității în drepturi, precum și normele legale în

materie, întrucât acțiunea a fost introdusă și înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 04 decembrie 2009, iar judecata asupra fondului a avut

loc la data de 17 iunie 2010.

Prin urmare, cererea

a fost înregistrată și judecată în fond înainte de judecarea excepției de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, (la

fel ca și apelul motivat declarat de intimata-pârâtă), situație în care Decizia

nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă în cauză.

A aprecia altfel ar

duce la încălcarea dispozițiilor art. 16 din Constituția României, potrivit

cărora „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii

și fără discriminări”, creând o discriminare între persoanele care au introdus

acțiunea relativ în aceeași perioadă și care au obținut o hotărâre în fond

rămasă definitivă la alt moment.

De asemenea, s-a

arătat că o astfel de interpretare este în contradicție cu art. 1 din

Protocolul nr. 12 la C.A.D.O.L.F., adoptat în anul 2000, care prevede că:

„exercitarea, oricărui drept prevăzut de lege trebuie sa fie asigurat fără nici

o discriminare bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii

politice și orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o

minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

Sfera suplimentară de

protecție stabilită de art. 1 din Protocolul 12 se aplică și în cazurile în

care o persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat în

temeiul legislației naționale, cât și în exercitarea unui drept care poate fi

dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu

legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul

legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anume maniera.

Aceste principii au fost reluate în jurisprudența recenta a C.E.D.O. în cauza T.

vs. The U.K., pronunțată în anul 2009.

Judecătorul cauzei

aflate pe rol este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în

judecata, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei

legi în vigoare la acea dată și să constate că ar exista neegalitate între

persoanele care au obținut hotărâre judecătorească definitivă până la data de

15 noiembrie 2010, dată la care s-a publicat decizia Curții Constituționale,

față de celelalte persoane, care din cauza tergiversării judecării cauzei au

pierdut această șansă.

Or, după cum chiar

Curtea Constituțională a statuat in jurisprudența sa, respectarea principiului egalității

în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care,

în funcție de scopul urmărit, sunt diferite.

Simpla împrejurare de

fapt, respectiv rămânerea definitivă la alt moment a hotărârilor în fond, nu

poate fi calificată drept un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere,

astfel încât nu se poate justifica tratamentul discriminatoriu aplicabil

persoanelor îndreptățite la despăgubiri aflate în situații identice la data

introducerii acțiunilor.

S-a mai arătat, că

decizia a fost pronunțată cu nerespectarea principiului neretroactivității

legii și a normelor legale în materie, întrucât, la data introducerii cererii

de chemare în judecată, reclamanta și-a manifestat expres dreptul de a solicita

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma uneia din măsurile abuzive

incriminate în Legea nr. 221/2009, inclusiv în temeiul art. 5, alin. (1) lit. a)

din aceeași lege, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii

de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Principiul

neretroactivității legii civile noi îl constituie regula de drept potrivit

căreia legea civilă se aplica numai situațiilor care se ivesc în practică după

intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute

anterior.

Acest principiu este

expres consacrat în art. 1 C. civ., și reprezintă un factor de stabilitate a

circuitului civil. Aplicarea legii civile noi asupra trecutului ar genera

nesiguranța circuitului civil și ar crea neîncredere în lege cu rezultate

nefaste pentru respectarea legalității și a ordinii de drept.

Efectul ex nunc al

actelor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului

neretroactivității, garanție fundamentală a drepturilor constituționale de

natură a asigura securitatea juridica și încrederea cetățenilor în sistemul de

drept, o premisa a respectării separației puterilor în stat, contribuind în acest

fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecință, s-a arătat că efectele

deciziei Curții Constituționale nu pot viza decât actele ce urmează a se

înfăptui în viitor ..”(Decizia CC. nr. 838/2009)

De asemenea, s-a

arătat că motivul de revizuire prevăzut la pct. 10 art. 322 C. proc. civ., nu

are incidență în cauză, întrucât intimatul-pârât nu a invocat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, Curtea

Constituțională nepronunțând o hotărâre cu privire la această pricină și s-a

conchis că greșit a fost respins apelul declarat de reclamantă.

Față de actele depuse

la dosarul cauzei, se constată că recursul este declarat în termen.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct.

9 C. proc. civ., de către instanță, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., se

constată că recursul este nefondat.

Astfel, problema de

drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii formulate de reclamanți în

baza lor, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un

control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 (M. Of. nr. 761/15.11.2010).

Contrar susținerilor reclamantei,

această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel,

care a reținut că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în M.

Of. în timp ce procesul era în curs de judecată, produce efecte în cauză, în

sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic

pentru acordarea de daune morale.

Cu privire la

efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, asupra proceselor în curs

de judecată, s-a pronunțat Înalta Curte în recurs în interesul legii, prin

decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 (M. Of. nr. 789/07.11.2011),

stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale,

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221 /2009 și-au

încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate

definitiv la data publicării acestei decizii în M. Of.

Conform art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în

recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data

publicării deciziei în M. Of., așa încât, în raport de decizia în interesul

legii susmenționată, criticile reclamantei nu pot fi primite, pentru

argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în

interesul legii.

Astfel, potrivit art.

147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare constatate ca

fiind neconstituționale își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul nu pune

de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al

articolului menționat, se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la

data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere

numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art.

31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții

Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

Față de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în

curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte, în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că

decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra

proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu

excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre

definitiva.

Cu alte cuvinte,

urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării acestei decizii în M. Of.

Or, în speță, la data

publicării (M. Of. nr. 761/15.11.2010) a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată

definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune

deci că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin.

(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului

de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare,

întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte

să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectiva și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat și reclamanta nu este titulara unui „bun”

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O.,

câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu

exista o hotărâre definitivă care să-i fi confirmat dreptul.

Prin urmare, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de

constituționalitate.

Față de expuse, nu se

poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și

lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice, iar dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., nu

înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate

în ordinea juridică internă.

În ceea ce privește

protecție oferită de art. 1 din Protocolul nr. 12 împotriva discriminării, se

constată că situația de dezavantaj sau de discriminare în care reclamanta s-ar

găsi, este dată de faptul că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră

definitivă la momentul pronunțării deciziei Curții Constituționale ceea ce are

o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate,

și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele

folosite și scopul urmărit, acela de înlăturare din cadrul normativ intern a

unei norme imprecise, neclare și lipsite de previzibilitate.

Izvorul

„discriminării” constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i

nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de

neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are

atribuțiile și funcțiile bine definite.

Însă, în ceea ce

privește critica formulată de reclamantă, în sensul că greșit instanța de apel

a făcut trimitere la dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., se constată

că este întemeiată, întrucât reclamanta nu a invocat excepția de

neconstituționalitate a art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, astfel

că acest text de lege, ce reglementează unul din cazurile de revizuire, nu este

incident în speță, fiind străin de natura pricinii și, prin urmare, greșit

instanța de apel în motivarea deciziei recurate a făcut trimitere la această

dispoziție legală.

Pentru considerentele

expuse, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta O.E. împotriva deciziei nr. 162/ A

din 09 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă .

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2012.