ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1992/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș Severin la 4 decembrie 2009, reclamanta S.N.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a strămutării tatălui său, L.I.G., și a bunicilor, L.I. și L.E., în perioada 18 iunie 1951 - 20 decembrie 1955 în Câmpia Bărăganului, apreciind că, pentru o reparație justă și dreaptă, suma de 750.000 euro este îndestulătoare. În motivarea acțiunii, întemeiate în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Decretul-lege nr. 198/1990 și O.U.G.

nr. 214/1999, reclamanta a arătat că, pe parcursul întregii perioade de deportare, autorii săi au fost tratați ca adevărați paria ai societății, au fost obligați să trăiască în condiții mizere și li s-au confiscat terenurile avute în proprietate, recoltele, parcul zootehnic, mașinile și utilajele agricole. La termenul de judecată din 24 martie 2010, a fost conexat Dosarul nr. 334/2000 la Dosarul nr. 4110/15/2009, în baza art. 164 C. proc. civ., constatându-se că reclamanta S.N.D. este soră cu reclamantul L.G.V., ce a chemat în judecată la 28 octombrie 2010, prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș Severin (sub nr. 334/115/2010), solicitând plata sumei de 750.000 euro pentru aceiași autori, pe același pârât.

La termenul de judecată din 16 iunie 2010, reclamantul L.G.V. a depus o declarație autentică prin care a renunțat la judecată. La termenul de judecată din 29 septembrie 2010, reclamanta a invocat, în temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010, solicitând sesizarea Curții Constituționale pentru soluționarea acestei excepții și suspendarea judecății. La termenul din 13 octombrie 2010, instanța a dispus sesizarea Curții Constituționale și, având în vedere că dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, referitoare la suspendarea judecății, au fost abrogate, a procedat la continuarea judecății.

Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 1641 din 13 octombrie 2010, a admis în parte acțiunea reclamantei S.N.D. și a obligat pârâtul la 10.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. S-a luat act de renunțarea reclamantului L.G.V. la judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta întrunește condițiile prevăzute de art. 3 și 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit personal și de autorii săi, ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic a deportării, impusă de autoritățile comuniste pentru o perioadă de aproximativ 5 ani. S-a considerat că indemnizația de care au beneficiat tatăl și bunica reclamantei în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 nu poate constitui o reparație îndestulătoare, raportat la prevederile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 C.E.D.O.

și jurisprudența C.E.D.O. (cauza Kudla vs. Polonia). Împotriva sentinței menționate au declarat apel S.N.D. și L.G.V., precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin. Reclamanții nu au depus motive de apel, astfel că în cauză s-a făcut aplicarea art. 292 alin. (2) C. proc. civ. Pârâtul a criticat sentința ca nelegală și netemeinică, susținând că reclamanta și antecesorii săi nu au suferit o condamnare, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 și au învederat, totodată, că suma acordată de prima instanță este nejustificat de mare, nu ține cont de măsurile reparatorii deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990 și se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

Examinând sentința, în raport de motivele invocate și de Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia civilă nr. 321 din 22 februarie 2011, a respins apelul reclamanților, a admis apelul pârâtului și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta S.N.D. și a menținut în rest hotărârea, în ceea ce privește renunțarea la judecată a reclamantului L.G.V. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că prin declararea neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din legea nr. 221/2009, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of.

nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a fost desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantei, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției, conform art. 147 alin. (1) din legea fundamentală și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. În ceea ce privește fondul pretențiilor reclamantei, s-a reținut că, în contextul expus, nu se poate proceda la reevaluarea prejudiciului moral pretins. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta S.N.D., criticând-o ca nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Dezvoltând motivele de recurs, reclamanta a invocat nerespectarea principiului egalității în drepturi și a principiului neretroactivității legii, prin greșita aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 unei acțiuni înregistrate anterior momentului pronunțării acesteia.

De asemenea, s-a invocat nerespectarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței C.E.D.O. generată de aplicarea acestuia, cu privire la noțiunea de „bun”. Intimatul pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Examinând criticile invocate de reclamanta recurentă, Curtea va constata că recursul este nefondat, având în vedere considerentele ce succed: Dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot fi aplicate cauzei supuse soluționării, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea în M. Of. a deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept. La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul art. 31 din Legea nr. 47/1992, referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege, prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat, încă, o cerere. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii publicată în M. OF. al României nr. 789 din 7 noiembrie 2011, dată la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 330 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Or, în speță, la data publicării în M. Of. a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv. Nu se poate reține că, întrucât acțiunea era promovată la un moment la care erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, efectele acestui text de lege s-ar întinde pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional, guvernat de regula tempus regit actum. Dimpotrivă, este vorba de o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității.

Întrucât norma tranzitorie cuprinsă în art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi înlăturată, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ceea ce legea fundamentală refuză în mod categoric. În speță, reclamanta nu este titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Dreptului Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să le fi confirmat dreptul. În cauză nu se poate constata că ar fi vorba de o intervenție a legiuitorului, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său, este o autoritate publică independentă și al cărei scop îl constituie garantarea supremației Constituției.

Pentru toate aceste considerente Curtea va constata că recursul reclamantei este nefondat și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.N.D. împotriva deciziei nr. 321 din 22 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 martie 2012.