ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4428/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4428/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față;

Prin cererea formulată la data de 8 iunie 2011

și înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin sub nr.

8093/225/2011, reclamanții V.A.F. și V.F.D. au chemat în judecată pârâții

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T.

București, Biroul Teritorial Mehedinți, S.C. și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați

pârâții la plata sumei de 300.000 RON cu titlu de daune morale, ce reprezintă

repararea prejudiciului moral cauzat prin fapta ilicită a prepusului acestora

și respectiv, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită proprie.

Prin sentința civilă

nr. 4983 din 25 octombrie 2011 Judecătoria Drobeta Turnu Severin a admis excepția

necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți.

Cauza a fost înregistrată

pe rolul Tribunalului Mehedinți sub nr. 9184/101/2011.

Prin sentința civilă

nr. 45 din 31 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Mehedinți s-a admis excepția

necompetenței materiale a acestei instanțe, s-a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, s-a constatat ivit conflictul

negativ de competență și s-a trimis cauza pentru soluționarea conflictului Curții

de Apel Craiova.

Prin sentința civilă

nr. 9 din 28 februarie 2012 Curtea de apel a stabilit competența de soluționare

a conflictului negativ de competență ivit între Judecătoria Drobeta Turnu Severin

și Tribunalul Mehedinți, în favoarea Tribunalului Mehedinți.

Pentru a dispune astfel,

Curtea a reținut că prin cererea adresată instanței, reclamanții au chemat în judecată

pârâții, pentru a fi obligați la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând prejudiciul

moral suferit urmare a faptei ilicite săvârșită de către pârâtul S.C., în calitate

de procuror, și anume începerea urmăririi penale împotriva pârâților, pentru ca

apoi să se dispună încetarea urmăririi penale.

Sub aspectul temeiului

de drept, această răspundere este tot o răspundere întemeiată pe dispozițiile

art. 998-999 C. civ., în cazul procurorului sau judecătorului, și art. 1000

alin. (3) C. civ., în cazul parchetului sau instanței de judecată unde funcționează

magistratul respectiv, fapta ilicită constând într-o eroare judiciară, înțelegându-se

prin aceasta orice măsură luată de către aceștia în cursul unui proces penal, și

despre care partea susține că a fost luată în mod greșit.

Potrivit art. 2 pct. 1

lit. h) C. proc. civ. tribunalul judecă în primă instanță, cererile pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Cauza a fost înregistrată

la Tribunalul Mehedinți sub nr. 9184/101/2011.

La data de 1 august 2011

pârâtul Ministerul Public a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal,

respingerea acțiunii formulată de reclamanți ca inadmisibilă.

De asemenea, a invocat

că reclamanții aveau obligația să timbreze la valoare, iar în caz contrar instanța

urmează a proceda la anularea cererii ca netimbrată, potrivit art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 146/1997.

Pârâtul a mai invocat

prin întâmpinare excepția lipsei obiectului cererii, față de împrejurarea că fapta

la care se referă reclamanții și care, în opinia lor, i-ar fi prejudiciat moral,

nu are caracter ilicit.

A invocat și excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului procuror S.C., având în vedere calitatea

de magistrat a acestuia și împrejurarea că presupusa faptă ilicită a acestuia este

de fapt o îndeplinire a obligațiilor de serviciu ale acestuia în virtutea dispozițiilor

legii penale.

Asupra fondului a arătat

că reclamanții nu au făcut dovada întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale

care i-ar îndreptăți la daune morale și materiale.

La data de 8

septembrie 2011 pârâta D.I.I.C.O.T. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția

lipsei capacității procesuale de exercițiu a pârâtului Biroul Teritorial Mehedinți

din cadrul D.I.I.C.O.T. și respingerea acțiunii formulată în contradictoriu cu acesta.

Pe fondul cauzei a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 24

octombrie 2011 pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Direcția

Generală a Finanțelor Publice Mehedinți a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea acțiunii formulată de reclamanți, ca neîntemeiată.

De asemenea, a invocat

că Statul Român, prin reprezentantul său legal, nu are calitate procesuală pasivă

în speță.

Prin sentința civilă

nr. 152 din 5 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în Dosarul nr. 9184/101/2011,

s-au respins excepțiile netimbrării acțiunii și excepția lipsei calității procesuale

pasive a Statului Român.

S-au admis excepțiile

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.C. și excepția lipsei capacității

de exercițiu a Biroului Teritorial Mehedinți.

S-a respins acțiunea față

de pârâtul S.C. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate

procesuală pasivă, față de Biroul Teritorial Mehedinți ca fiind îndreptată împotriva

unei persoane lipsită de capacitate de exercițiu, și împotriva celorlalți pârâți,

ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel,

tribunalul a reținut următoarele:

În baza dispozițiilor

art. 137 C. proc. civ., instanța a analizat cu prioritate excepțiile de fond și

de procedură care fac de prisos cercetarea în tot sau în parte a fondului cauzei.

În ceea ce privește excepțiile

netimbrării și a lipsei calității procesuale pasive a Statului Român instanța a

reținut că acestea sunt neîntemeiate pentru următoarele motive:

S-a constatat că acțiunea

de față este scutită de plata taxei de timbru în temeiul dispozițiilor art. 15 din

Legea nr. 146/1997, putându-se face aplicarea, atât a lit. f

1

) conform

căreia sunt scutite de plata taxei acțiunile pentru stabilirea și acordarea de despăgubiri

pentru daunele morale aduse onoarei, demnității sau reputației unei persoane fizice,

cât și a lit. o) potrivit căreia sunt scutite de plata acestei taxe cauzele penale,

inclusiv despăgubirile civile pentru daunele materiale și morale decurgând din acestea.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, instanța a constatat că această

excepție este neîntemeiată, prin regulatorul de competență fiind stabilită competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți cu motivarea că

tribunalul judecă în primă

instanță, cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite

în procesele penale. Această formă de răspundere operează numai în raport cu statul,

care are ulterior posibilitatea să formuleze o acțiune în regres împotriva judecătorului

sau procurorului care a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu

are obligația să formuleze acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului,

fiind la latitudinea Ministerului Finanțelor Publice să aprecieze asupra oportunității

formulării acțiunii.

Instanța a apreciat ca

întemeiată, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S.C.

și a respins în consecință acțiunea față de acesta.

Astfel, în raport de reglementarea

actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este subsidiară și

indirectă, iar justițiabilii nu pot formula acțiune civilă în despăgubiri împotriva

judecătorului sau procurorului, acțiunea formulându-se împotriva Statului Român,

acesta având calitate procesuală pasivă în cauză.

Referitor la Biroul Teritorial

Mehedinți din cadrul D.I.I.C.O.T., instanța a constatat că acesta este o structură

fără personalitate juridică, astfel încât acest pârât este lipsit de capacitate

procesuală de exercițiu, admițând excepția invocată în acest sens de D.I.I.C.O.T.

și respingând acțiunea față de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane

lipsită de capacitate de exercițiu.

Analizând fondul cauzei

instanța a reținut că acțiunea este neîntemeiată pentru următoarele motive:

Prin rezoluția nr. 25

din 23 martie 2011 s-a început urmărirea penală împotriva reclamanților pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen.

Prin rechizitoriul întocmit

în dosarul respectiv s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a reclamanților

și a numitului M.C.G.

Reclamanții au susținut

că prin această faptă magistratul a comis un abuz, un fapt ilicit care le-a adus

un prejudiciu, fapt ilicit care nu poate fi catalogat altfel decât o eroare judiciară

conform susținerilor reclamanților, eroare care le-ar fi produs un prejudiciu.

Constituția României,

prin art. 52 instituie răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare.

Această răspundere este reglementată prin lege și nu înlătură răspunderea magistraților

care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Răspunderea civilă se

referă la răspunderea patrimonială a judecătorilor și procurorilor pentru erorile

judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale.

Această formă de răspundere

operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze

o acțiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acționat cu

rea-credință sau gravă neglijență. Statul nu are obligația să formuleze acțiunea

în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului

Finanțelor Publice să aprecieze asupra oportunității formulării acțiunii.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 „statul se poate îndrepta cu o acțiune

în despăgubiri”, iar în raport de dispozițiile art. 507 C. proc. pen. „statul are

acțiune în regres”.

Ca urmare, în raport de

reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este

subsidiară și indirectă, iar justițiabilii nu pot formula acțiune civilă în despăgubiri

împotriva judecătorului sau procurorului.

În temeiul legii pot fi

formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice distincte și anume:

- acțiunea în despăgubiri

formulată de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva

statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504 C. proc. pen., cât

și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004;

- acțiunea în regres a

statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii

în despăgubiri formulată de parte. Acțiunea în regres a statului are ca temei juridic

dispozițiile art. 507 C. proc. pen. și art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004.

În atare situație, chiar

dacă reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 998-999 și art. 1000

alin. (3) C. civ., pentru daunele morale solicitate, acestea au ca izvor un fapt

ilicit reprezentat conform susținerilor reclamanților de eroarea comisă de magistrat,

în cadrul unui proces penal, prin urmare în speță sunt aplicabile dispozițiilor

art. 504-507 C. proc. pen., astfel cum a arătat și Curtea de Apel Craiova prin regulatorul

de competență.

Așadar, potrivit art.

504 alin. (2) C. proc. pen., „

Are dreptul la repararea

pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate

ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal”. Modurile de restrângere a

libertății în cursul procesului penal sunt prevăzute de dispozițiile art. 136

C.

proc. pen.

și

sunt enumerate ca fiind: „a) reținerea;

b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi țara; d) arestarea

preventivă”.

În cauză reclamanții au

solicitat acordarea de daune pentru

prejudiciile aduse imaginii reclamantei care,

conform susținerilor acesteia, a avut de suferit în libertatea de a-și exercita

profesia de avocat.

Prin urmare, acțiunea

nu se încadrează în dispozițiile art. 504 C. proc. pen., astfel încât a fost respinsă

ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au declarat apel reclamanții V.A.F. și V.F.D., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 78 din 15 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a respins

ca nefondat, apelul declarat de reclamanții V.F.D. și V.A.F.

Pentru a hotărî astfel,

Curtea de apel a avut în vedere considerentele ce succed:

Prin cererea de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin sub nr. 8093/225/2011,

precizată ulterior, reclamanții V.A.F. și V.F.D. au chemat în judecată pe pârâții

Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T.,

Biroul Teritorial Mehedinți, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și

S.C. pentru ca prin sentința ce se va pronunța, pârâții să fie obligați la despăgubiri

reprezentând prejudiciul moral suferit de reclamanți, ca urmare a faptei comise

de pârâtul S.C. care, în calitate de procuror, a dispus începerea urmăririi penale

împotriva acestora, pentru ca apoi să dispună încetarea urmăririi penale.

Reclamanții au invocat

ca temei legal al acțiunii dispozițiile art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C.

civ.

Curtea de Apel Craiova,

prin sentința civilă nr. 9 din 28 februarie 2012, a stabilit competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinți reținând că, potrivit art. 2 pct. 1

lit. h) C. proc. civ. tribunalul judecă în primă instanță cererile pentru repararea

prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Urmare a hotărârii dată

de Curtea de Apel Craiova în regulatorul de competență, dar și în raport de susținerile

formulate de reclamanți (sub aspectul stării de fapt) prin cererea de chemare în

judecată, Tribunalul Mehedinți a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile

art. 504-507 C. proc. pen. și nu dispozițiile art. 998, 999, respectiv art. 1000

alin. (3) C. civ.

Tribunalul a motivat că

daunele morale solicitate au ca izvor un fapt ilicit reprezentat, conform susținerilor

reclamanților, de eroarea comisă de magistrat în cadrul unui proces penal, ceea

ce face ca în speță să-și găsească incidența dispozițiile art. 504-507 C. proc.

pen.

Faptul că în considerentele

hotărârii prima instanță s-a limitat să concluzioneze că nu sunt incidente dispozițiile

art. 998, 999 și art. 1000 alin. (3) C. civ., nu constituie motiv de anulare sau

schimbare a soluției pronunțată de tribunal, motivarea succintă și deficitară sub

acest aspect a primei instanțe urmând să fie suplinită de instanța de apel.

Sub aspectul modalității

de aplicare a dispozițiilor art. 504-507 C. proc. pen., în mod corect Tribunalul

Mehedinți a reținut că acțiunea este neîntemeiată.

În conformitate cu prevederile

art. 504 alin. (1) C. proc. pen. orice persoană care a fost condamnată definitiv

are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputabilă ori

că acea faptă nu există.

Potrivit art. 504

alin. (2) C. proc. pen. are dreptul la repararea pagubei și persoana care în cursul

procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea

în mod nelegal.

În speță, nu se regăsește

niciuna din situațiile prevăzute expres în art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

astfel încât nu pot fi acordate despăgubiri pe acest temei legal.

De altfel, apelanții reclamanți

au susținut atât la fond cât și prin motivele de apel că sunt îndreptățiți la despăgubiri

morale în baza art. 998, 999 C. civ. și art. 1000 alin. (3) C. civ.

Susținerile apelanților

reclamanți nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 998 C.

civ. „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din

a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar conform art. 999 C. civ. „omul

este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa dar și de

acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența sa”.

Prin urmare, pentru a

fi antrenată răspunderea civilă delictuală este necesar a fi întrunite cumulativ

mai multe condiții și anume existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu,

existența unui raport de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită și existența

vinovăției celui care a cauzat prejudiciul.

În speță nu sunt îndeplinite

cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Astfel, nu se poate reține

existența unei fapte ilicite, câtă vreme pârâtul S.C. a instrumentat Dosarul penal

nr. 79/D/2011 conform prevederilor legale, acționând în limitele permise de lege,

raportat la actele existente la dosar.

Faptul că, în exercitarea

atribuțiilor funcției sale și în limitele permise de lege, acesta a fost obligat

să acționeze într-un anumit mod dispunând începerea urmăririi penale față de reclamanți,

nu poate fi calificat ca reprezentând o faptă cu caracter ilicit.

Pârâtul S.C., în calitate

de procuror, a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamanților în cadrul

exercițiului normal al dreptului recunoscut de art. 228 alin. (1) C. proc. pen.,

îndeplinind astfel o obligație impusă de lege căreia nu i se putea sustrage.

Așadar, nu există faptă

ilicită săvârșită de pârât și nici vinovăție din partea acestuia, în condițiile

în care a acționat în limitele permise de cadrul legal și în exercitarea atribuțiilor

de serviciu.

În cauză nu s-a făcut

nici dovada prejudiciului suferit de apelanții reclamanți. Simplele afirmații făcute

prin cererea de chemare în judecată reluate ulterior în cererea de apel nu constituie

„de plano” dovezi cu privire la prejudiciul pretins.

Apelanții reclamanți aveau

obligația potrivit art. 1169 C. civ., să producă dovezi concludente din care să

rezulte că onoarea și demnitatea le-au fost lezate în mod grav. Or, în speță, nu

s-au produs nici un fel de dovezi sub acest aspect.

Nefăcându-se dovada faptei

ilicite și a prejudiciului pretins, în mod evident nu se poate reține nici îndeplinirea

condiției referitoare la existența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Critica apelanților reclamanți

bazată pe incidența prevederilor art. 998, 999 C. civ. este așadar, nefondată.

Apelanții reclamanți nu

se pot prevala nici de dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ., deoarece așa după

cum chiar apelanții reclamanți au recunoscut prin motivele de apel, definitoriu

pentru calitățile de comitent și prepus este existența raportului de subordonare,

ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucțiuni, de a direcționa,

îndruma și controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligația de a

urma îndrumările și directivele primite.

Or, în speță, nu se poate

reține existența unui raport de subordonare, întrucât sub aspectul îndeplinirii

actelor de urmărire penală procurorul nu este un prepus al instituției unde este

încadrat, așa după cum rezultă în mod expres din prevederile art. 64 alin. (2) din

Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „În soluțiile dispuse, procurorul este independent,

în condițiile legii”, precum și din dispozițiile art. 68 din Legea nr. 304/2004

potrivit cărora „Procurorul exercită, în condițiile legii, căile de atac împotriva

hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice și nelegale”.

Rezultă, așadar, că măsurile

dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale,

procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să

primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia

funcționează.

În atare situație, în

lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală,

între pârâtul S.C. și D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Mehedinți, nu poate fi antrenată

răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Pentru considerentele

expuse, apelul declarat de reclamanți este nefondat și în baza art. 296 C. proc.

civ. a fost respins, fiind menținută sentința primei instanțe ca legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, în termen legal, reclamanții V.A.F. și V.F.D.

Prin motivele de recurs

reclamanții arată că au formulat o acțiune în răspundere civilă delictuală având

ca temei de drept dispozițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C. civ. și nu

dispozițiile art. 504 alin. (2) C. pen.

Susținând îndeplinirea

condițiilor legale ale răspunderii civile delictuale reclamanții precizează că datorită

mediatizării agresive și de lungă durată a cazului lor, precum și datorită faptului

că față de aceștia s-a început urmărirea penală în mod nejustificat, pentru ca apoi,

procurorul să dea o soluție de scoatere de sub urmărire penală, pe aceleași considerente

pentru care începuse urmărirea penală, consideră că li s-a adus un prejudiciu moral,

constând în atingerea onoarei și a imaginii profesionale, atât în rândul celorlalți

avocați, cât și în fața clienților.

În cauză sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, atât pentru fapta altei persoane, pârâții

trebuind să răspundă în calitate de comitenți pentru fapta prepusului lor, dar și

condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă delictuală

reprezintă o sancțiune civilă cu caracter reparator, ce ia naștere în momentul în

care cu intenție, din neglijență sau din imprudență s-a comis o faptă care a cauzat

un prejudiciu altei persoane.

Recurenții reclamanți

susțin că, în speță, sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile generale ale răspunderii

civile delictuale:

- existența unui prejudiciu

de ordin moral, constând în rezultatul, în efectul negativ suferit ca urmare a faptei

ilicite săvârșite de către prepus și anume atingerea onoarei și a demnității;

- existența unei fapte

ilicite săvârșite de către prepus, în acest caz, fiind vorba și despre un abuz de

drept, pentru că exercitarea dreptului pe care îl are procurorul în exercitarea

atribuțiilor de serviciu a fost utilizat, nu în vederea realizării finalității sale,

ci cu intenția de a păgubi pe reclamanți;

- existența unui raport

de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu. Prin fapta ilicită le-a fost creat

un prejudiciu de ordin moral reclamanților;

- existența vinovăției

celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența

cu care a acționat. Consideră că există îndeplinită și această condiție, întrucât

vinovăția există atât sub aspectul factorului intelectiv, cât și al factorului volitiv.

Prepusul are un anumit nivel de cunoaștere și de conștiință a semnificației sociale

a faptelor sale și a urmărilor acestora, și a avut libertatea de deliberare și de

decizie.

Recurenții reclamanți

susțin, de asemenea, și existența unei răspunderi civile delictuale pentru fapta

altei persoane, întrucât, potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. „comitenții răspund

de prejudiciul cauzat de (...) prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat”.

Spre deosebire de alții, comitenții nu sunt menționați în cuprinsul alin. (5) al

art. 1000 C. civ., neavând posibilitatea să se exonereze de răspundere dovedind

că „n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.

În speță există un raport

de prepușenie, iar ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus

în acest caz, este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în

împrejurarea că, pe baza acordului dintre ei, comitentul (în speță pârâții) au posibilitatea

de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma și controla activitatea prepusului

(în speță procurorul), acesta din urmă având obligația de a urma îndrumările și

directivele primite.

Nici instanța de fond

și nici instanța de apel nu au analizat în nici un fel condițiile răspunderii civile

delictuale, ci doar au considerat că ar fi trebuit să se întemeieze acțiunea de

față pe dispozițiile C. pen. și nu pe dispozițiile C. civ.

Examinând recursul declarat

de reclamanții V.A.F. și V.F.D., Înalta Curte constată că se circumscrie sferei

de aplicabilitate a motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., care se referă la încălcarea sau aplicarea greșită a legii prin hotărârea

atacată și nu motivelor de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 și 7 C.

proc. civ., invocate în mod formal, fără nici o susținere sau argumentare pertinentă,

prin motivele de recurs.

În speță, recurenții reclamanți

sunt cei care au stabilit fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată

susținând, atât la fond și în apel, dar și în recurs, că au formulat o acțiune în

răspundere civilă delictuală având ca temei de drept dispozițiile art. 998-999 și

art. 1000 alin. (3) C. civ. și nu dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Printre garanțiile procesului

civil care impun rolul activ al judecătorului, egalitatea părților în fața justiției,

contradictorialitatea, etc., se numără și principiul disponibilității.

Față de dispozițiile

art. 129 alin. (4) și (6) C. proc. civ., dat fiind principiul disponibilității,

instanța de apel a fost ținută să respecte cadrul procesual stabilit de reclamanți,

în special pretenția dedusă judecății și motivarea în drept a acesteia.

Totodată, având în vedere

hotărârea dată de Curtea de Apel Craiova în regulatorul de competență (rămasă ievocabilă

prin nerecurare), instanța de apel a reținut, sub aspectul modalității de aplicare,

că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

În acest sens s-a reținut

corect, în expunerea de motive a hotărârilor anterioare, că asupra recurenților

reclamanți V.A.F. și V.F.D. nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă

privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate, în mod

strict, în cuprinsul art. 136 C. proc. pen., motiv pentru care, atât instanța de

fond cât și instanța de apel au stabilit că nu sunt incidente în speță dispozițiile

art. 504 și urm. C. proc. pen.

De asemenea, s-a reținut

corect că

în speță nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile impuse de dispozițiile art. 998-999

și 1000 alin. (3) C. civ., privind răspunderea civilă delictuală.

În analiza recursului

pendinte, Înalta Curte constată că pentru antrenarea răspunderii civile delictuale

în condițiile

art.

998-999 C. civ. este necesară întrunirea cumulativă a condițiilor legale și anume:

existența unui prejudiciu; existența unei fapte ilicite; existența unui raport de

cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; existența vinovăției celui care a

cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În ceea ce privește fapta

ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, aceasta este definită ca fiind

orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii

dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Deși de natură a aduce

prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit, prin urmare

nu se pune problema angajării răspunderii civile atunci când ea a fost săvârșită

în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

De asemenea, fapta ilicită

se obiectivează în anumite activități ale autorului său, ce reprezintă manifestarea

exterioară a conștiinței și voinței autorului, astfel încât, răspunderea nu poate

fi angajată dacă, sub aspectul laturii subiective, fapta a fost săvârșită fără vinovăție,

sub toate aspectele sale, reținute în art. 998-999 C. civ.

Prin urmare, este necesar

ca această faptă să fie imputabilă autorului ei, adică autorul să fi avut o vină

atunci când a săvârșit-o, acționând deci cu vinovăție.

Or, în cazul de speță,

începerea urmăririi penale dispusă împotriva recurenților reclamanți nu poate constitui

în sine o faptă ilicită, atâta timp cât s-a circumscris cadrului legal, nereprezentând

un caz, o abatere de la normele procedural penale săvârșită cu vinovăție în una

din formele sale.

În acest sens, are relevanță

și că recurenții reclamanți nu au formulat nici o sesizare disciplinară către Consiliul

Superior al Magistraturii ori vreo plângere împotriva procurorului de caz, care

a dispus începerea urmăririi penale, prin care să fi reclamat aspecte care să atragă

sancționarea disciplinară ori răspunderea penală a acestuia, de natura neglijenței

sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor

de orice fel.

Față de aceste considerente,

respectiv față de faptul că nu au fost evidențiate fapte care să determine că ar

fi fost încălcate dispozițiile legale care reglementează activitatea de urmărire

penală, în speță, nu poate fi reținută comiterea cu vinovăție a vreunei fapte ilicite,

cauzatoare de prejudicii, lipsa oricărei sesizări împotriva procurorului de caz

constituind implicit o recunoaștere tacită a faptului că în cauza penală, procurorul

a acționat cu respectarea și în limitele normelor procedural penale, nefiind vorba

despre săvârșirea unei fapte ilicite cu vinovăție.

Pe de altă parte, legiuitorul

român a prevăzut posibilitatea existenței unor atare situații și a statuat în cuprinsul

art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, așa

cum a fost modificată și completată, următoarele:

„(1) Statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

(2) Răspunderea statului

este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor

care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3) Cazurile în care persoana

vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșită

în procese penale sunt stabilite de codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei

vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erori judiciare săvârșite

în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care

s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau

disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită

în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine

o eroare judiciară.

(5) Nu este îndreptățită

la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice

mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror”.

Prin urmare, situațiile

în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. proc. pen., fiind vorba

explicit de art. 504 C. proc. pen., prin această dispoziție excluzându-se, implicit,

orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita în orice mod și sub orice

alt temei legal acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Reglementarea legală ce

stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea

statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția

României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erorile judiciare.

Dispozițiile art. 504

C. proc. pen. nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 998-999

C. civ., această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul

Finanțelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată și necondiționată, situație

în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu

s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 998-999 C. civ.

ar fi general aplicabile.

De asemenea, s-a statuat

în jurisprudența constantă că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire

penală nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada cercetării

penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care, în speță, s-a și

concretizat prin rechizitoriul întocmit, prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire

penală pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.

Pentru identitate de rațiune,

nu poate fi reținută nici existența răspunderii civile delictuale pentru fapta altei

persoane potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ.

În speță, s-a statuat

în mod corect că nu se poate reține existența unui raport de subordonare, de prepușenie,

întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor de urmărire penală procurorul nu este

un prepus al instituției unde este încadrat, așa după cum rezultă în mod expres

din prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 potrivit cu care „În soluțiile

dispuse, procurorul este independent, în condițiile legii”, precum și din dispozițiile

art. 68 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora „Procurorul exercită, în condițiile

legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești pe care le consideră netemeinice

și nelegale”.

Rezultă, așadar, că măsurile

dispuse de procuror în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale,

procurorul fiind liber să aprecieze asupra oportunității măsurilor luate, fără să

primească îndrumări de specialitate de la conducerea parchetului în cadrul căruia

funcționează.

În atare situație, în

lipsa raportului de subordonare pe linia îndeplinirii actelor de urmărire penală,

între pârâtul S.C. și D.I.I.C.O.T., Biroul Teritorial Mehedinți, nu poate fi antrenată

răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, nefiind îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare

a legii la situația de fapt reținută în speță, nefiind incident motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., situație în care, în raport de dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de

reclamanți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanții V.A.F. și V.F.D. împotriva deciziei civile nr. 78 din 15

octombrie 2012 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 octombrie 2013.