ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7775/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7775/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra conflictului

negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3365/2013 din 11

aprilie 2013, Tribunalul Mehedinți, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a instanței și

a declinat competența soluționării cauzei privind pe reclamanta U.A.T. a

Municipiului Dr. Tr. Severin și pe pârâții M.D.R.T., D.G.C.S.N.F.E., S.C.S.N. -

P.O.R. și C.C. a României, prin A.A., în favoarea Curții de Apel Craiova.

Pentru a

pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență, că a fost învestită cu

o acțiune care are ca obiect anularea notei de constatare a neregulilor și de

stabilire a corecțiilor financiare din 21 septembrie 2012, întocmită de către M.D.R.T.

- D.G.C.S.N.F.E. - S.C.N. P.O.R. în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 66/2011,

precum și a Deciziei nr. 185 din 15 noiembrie 2012, emisă de M.D.R.T. - C.S.C. și

că, fiind vorba de acte încheiate de o autoritate publică centrală, respectiv M.D.R.T.,

devin incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) parag. 2 din Legea nr. 554/2004,

competența de soluționare a cauzei aparținând Curții de Apel Craiova.

Prin

sentința nr. 243/2013 din 10 iunie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ și fiscal, a declinat competența de soluționare a cererii

de chemare în judecată formulată de reclamanta U.A.T. a Municipiului Dr. Tr.

Severin, în contradictoriu cu pârâții M.D.R.T., D.G.C.S.N.F.E., S.C.S.N. - P.O.R.

și C.C. a României, prin A.A., în favoarea Curții de Apel București, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că, în speță, deși cererea de chemare în judecată

formulată de reclamantă se referă la o creanță bugetară care nu depășește

500.000 lei, actele de control contestate sunt încheiate de către o autoritate

centrală, astfel de litigii fiind date în competența curților de apel, secțiile

administrativ-fiscale.

În raport de

prevederile

art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora r

eclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul

său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar dacă a optat pentru instanța de

la domiciliul pârâtului nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale și,

analizând conținutul contractului de finanțare din 15 octombrie 2009, Curtea a

constatat că în conținutul art. 23 alin. (1) din contract este inserată

prevederea potrivit căreia „în eventualitatea unui litigiu între A.M. P.O.R./O.I.

și beneficiar . litigiul va fi soluționat de instanțele judecătorești

competente material din raza teritorială a Municipiului București”.

A apreciat Curtea de

Apel Craiova că în această situație între părți a avut loc stabilirea

convențională a competenței teritoriale, astfel că a luat act de această

situație și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în

favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr.

3013 din 9 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de

Apel București, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Craiova și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a

dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea

soluționării conflictului.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, care

reglementează competența materială și teritorială în materia contenciosului

administrativ, sunt dispoziții de ordine publică, nefiind permisă derogarea de

la acestea prin convenția părților; că dispozițiile art. 10 alin. (3) din acest

act normativ instituie o competență teritorială alternativă în favoarea

reclamantului, legiuitorul recunoscând dreptul acestuia de a opta între

instanța de la domiciliul său și instanța de la sediul autorității pârâte; că,

prin inserarea în cuprinsul art. 23 alin. (1) din Contractul de finanțare din 15

octombrie 2009, a prevederii potrivit căreia, în eventualitatea unui litigiu

între A.M. P.O.R./O.I. și beneficiar, litigiul va fi soluționat de instanțele

judecătorești competente material din raza teritorială a municipiului

București, se încalcă dreptul de opțiune prevăzut de legiuitor în favoarea

reclamantului, acesta fiind constrâns să se adreseze instanțelor de la sediul

autorității pârâte, clauza fiind așadar contrară dispozițiilor art. 10 alin. (3)

Legea nr. 554/2004.

A reținut curtea că în

cazul de față este vorba despre un contract de drept administrativ în cadrul

căruia autoritatea publică, în calitate de finanțator, are o poziție supraordonată

beneficiarului, clauzele contractuale fiind impuse beneficiarului și nu

negociate de pe poziții egale și că, în aceste condiții, prin semnarea

contractului de finanțare reclamanta nu și-a exprimat opțiunea pentru

soluționarea eventualelor litigii de către o instanță judecătorească din

municipiul București, întrucât nu a avut efectiv dreptul de a opta liber,

astfel cum acesta îi este recunoscut de dispozițiile art. 10 alin. (3) Legea nr.

554/2004.

A apreciat curtea că

un argument în acest sens îl constituie și împrejurarea că, inițial, reclamanta

a sesizat Tribunalul Mehedinți cu acțiunea în contencios administrativ

formulată împotriva Notei de constatare și a deciziei pronunțate în

soluționarea contestației, optând, așadar, pentru instanța de la sediul său și

nu pentru cea de la sediul autorității pârâte, opțiune care nu mai poate fi

modificată ulterior.

În concluzie, Curtea a

apreciat că prevederea contractuală de la art. 23 alin. (1) din Contractul de

finanțare din 15 octombrie 2009 încalcă dreptul de opțiune al reclamantului,

astfel cum este consacrat de dispozițiile art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004,

neputând produce efecte în ceea ce privește competența teritorială, care rămâne

la alegerea reclamantei U.A.T. Drobeta Turnu Severin, cu precizarea că, prin

sesizarea Tribunalului Mehedinți, aceasta a optat deja pentru instanța de la

sediul său și nu pentru instanța de la sediul pârâtului.

Chiar dacă s-ar trece

peste argumentele nelegalității clauzei contractuale prin raportare la

dispozițiile art. 10 alin. (3) Legea nr. 554/2004, Curtea a constatat că

prezentul litigiu nu ține de executarea contractului de finanțare, întrucât nu

privește modul de îndeplinire de către părți a obligațiilor asumate prin acest

contract, ci are ca obiect anularea unor acte administrative emise de

autoritatea pârâtă în urma verificării procedurii de atribuire a Contractului din

12 aprilie 2010 pentru prestarea serviciilor de audit, verificarea realizată

vizând respectarea prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 în procedura de atribuire și

nu aspecte ce țin de executarea contractului de finanțare.

Întrucât actele

administrative contestate de reclamantă au fost emise în temeiul prevederilor O.U.G.

nr. 66/2011 și au ca obiect aplicarea unor corecții financiare ca urmare a

constatării unor presupuse nereguli în procedura de atribuire a Contractului din

12 aprilie 2010, precum și soluția pronunțată asupra contestației formulate de

reclamantă, Curtea a constatat că, și în ipoteza în care s-ar aprecia ca fiind

legală prevederea art. 23 alin. (1) din Contractul de finanțare din 15

octombrie 2009, aceasta nu are aplicabilitate în prezenta cauză.

Astfel, litigiul nu

se referă la executarea obligațiilor izvorâte din contractul de finanțare, ci

la acte administrative emise de pârât în cadrul procedurii reglementate de O.U.G.

nr. 66/2011 - Nota de constatare din 21 septembrie 2012 și Decizia de

soluționare a contestației nr. 185 din 15 noiembrie 2012 - acte a căror

legalitate este contestată.

În concluzie, având

în vedere argumentele expuse, ținând cont de prevederile art. 10 alin. (1

1

)

din Legea nr. 554/2004, precum și împrejurarea că, prin sesizarea Tribunalului

Mehedinți cu judecarea prezentei acțiuni, reclamanta U.A.T. Drobeta Turnu

Severin și-a exprimat opțiunea pentru o instanță de la sediul său, Curtea a

admis excepția necompetenței teritoriale a Curții de Apel București și a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova.

Totodată, în temeiul

dispozițiilor art. 21 C. proc. civ., a constatat ivit conflictul negativ de

competență și a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și

Justiție pentru pronunțarea unui regulator de competență.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, sesizată cu soluționarea unui conflict negativ de

competență, conform art. 22 alin. (3) și (5) C. proc. civ., va trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios

administrativ și fiscal.

Pentru

a adopta această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în

continuare arătate:

Așa cum rezultă din

actele și lucrările dosarului, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a

solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei

nr. 185 din 15 noiembrie 2012 emisă de pârât, prin care s-a respins contestația

U.A.T. a Municipiului Drobeta Turnu Severin și, pe cale de consecință, anularea

notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare din 21

septembrie 2012 întocmită de D.G.C.S.N.F.E. din cadrul M.D.R.T.

Decizia nr. 185 din 15

noiembrie 2012 a C.S.C. din cadrul M.D.R.T. a fost emisă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011

privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în

obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice

naționale.

Potrivit art. 2 alin.

(1) pct. c din O.U.G. nr. 66/2011, fondurile europene reprezintă sume provenite

din asistența financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general

al U.E. și/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

Fonduri publice

naționale aferente fondurilor europene, potrivit art. 2 pct. 1 lit. d),

reprezintă sume provenite din bugetul general consolidat, utilizate pentru

asigurarea cofinanțării, plata prefinanțării, înlocuirea fondurilor europene în

situația indisponibilității sistării temporare a plății acestor fonduri,

completarea fondurilor europene în vederea finalizării proiectelor, precum și

alte categorii de cheltuieli legal reglementate în acest scop.

Potrivit art. 51 pct.

1 din O.U.G. nr. 66/2011, deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor

pot fi atacate de către contestator la instanța de judecată de contencios

administrativ competentă în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004

privind contenciosul administrativ.

Competența materială

a instanței de contencios administrativ și fiscal este reglementată de

dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit cărora:

„Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la

500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de

500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ

și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede

altfel”.

Deci, art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, reglementează competența materială a instanței de

contencios administrativ și fiscal, prin derogare de la prevederile C. proc.

civ., făcând o dublă distincție pentru stabilirea competenței instanțelor de

contencios administrativ: în raport cu organul emitent al actului și în funcție

de cuantumul sumei ce formează obiectul actului administrativ contestat.

Astfel, pe de o

parte, se distinge între actele administrative emise sau încheiate de

autoritățile publice locale și județene (litigii ce sunt date în competența

tribunalelor administrativ-fiscale) și acte administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice centrale (litigii ce sunt date în competența secțiilor

de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel).

Pe de altă parte,

legea distinge între actele administrative care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000

de lei (litigii ce sunt date în competența tribunalelor administrativ-fiscale)

și acte administrative care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei (litigii ce

sunt date în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale

curților de apel).

Înalta Curte are în

vedere faptul că obiectul prezentului litigiu este reprezentat de analizarea

legalității actelor emise de pârâtă în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind

prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și

utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale și că,

potrivit art. 51 pct. 1 din acest act normativ, deciziile pronunțate în

soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator la instanța de

judecată de contencios administrativ competentă în conformitate cu prevederile

Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Art. 218 alin. (2) C.

proc. fisc. face trimitere, în privința competenței de soluționare a acțiunilor

judiciare îndreptate împotriva deciziilor emise în soluționarea contestațiilor

administrativ fiscale prealabile, la dispozițiile „legii”, respectiv, în lipsa

altor precizări, la dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

care constituie dreptul comun în materia competenței instanțelor de contencios

administrativ.

Drept urmare,

procedura de control, constatare, contestare și recuperare a sumei ce face

obiectul prezentului litigiu, care are un caracter specific și reprezintă, din

punct de vedere al naturii sale juridice, o obligație bugetară, ce poate fi

asimilată noțiunii de contribuție din legislația fiscală, urmează regimul de drept

comun prevăzut în C. proc. fisc.

În raport

de această caracterizare a creanței respective, de valoarea care face obiectul

recuperării, de natura publică a fondurilor, sunt aplicabile sub aspectul

competenței materiale, prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Așa cum s-a arătat

anterior, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată,

litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile

publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000

lei, se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Prin urmare, fiind

vorba de recuperarea unei creanțe fiscale asimilate, competența materială a

instanței se stabilește prin aplicarea criteriului valoric stabilit prin textul

legal anterior citat.

Actele contestate

de reclamantă se referă la o creanță bugetară care nu depășește suma de 500.000

lei (respectiv 4.723,48 lei), iar potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, competența de soluționare în primă instanță a litigiului se

stabilește, prin raportare exclusiv la criteriul valoric, în raport de

cuantumul sumei la care se referă actele contestate (inferior valorii de

500.000 lei), în favoarea tribunalelor administrativ fiscale.

În speță nu se aplică

dispozițiile art. 10 alin. (1)

1

din Legea nr. 554/2004, potrivit

cărora toate

cererile

privind actele administrative emise de autoritățile publice centrale, care au

ca obiect sume reprezentând finanțarea nerambursabilă din partea U.E.,

indiferent de valoare, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dat fiind faptul că cererea de

chemare în judecată a fost introdusă la data de 3 decembrie 2012, anterior

datei de 15 februarie 2013, dată la care a fost modificată Legea nr. 554/2004

prin introducerea acestui alineat.

În raport de

dispozițiile art. 10 alin. (3), care prevăd o competență teritorială

alternativă, părțile sunt îndreptățite ca prin convenția lor să opteze pentru

una din cele două instanțe deopotrivă competente, or, potrivit contractului de

finanțare dintre părți, respectiv art. 23 alin. (1), părțile au stabilit că

litigiile se vor soluționa de către instanțele judecătorești competente

material din raza teritorială a Municipiului București, astfel încât Înalta

Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București, respectând opțiunea reclamantei.

În consecință, având

în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile legale menționate

anterior, Înalta Curte va trimite cauza la Tribunalul București, secția de

contencios administrativ și fiscal, spre competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamanta U.A.T. a Municipiului Drobeta

Turnu Severin și pe pârâții M.D.R.A.P., D.G.C.S.N.F.E., S.C.S.N. - P.O.R. și C.C.

a României - A.A., în favoarea Tribunalului București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 decembrie 2013.